5 minute, filmul românesc care-și propune să vorbească despre homofobie fără personaje din comunitate

Pe 1 iunie, România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) pentru încălcarea dreptului la nediscriminare, demnitate umană și întrunire pașnică a comunității LGBTQIA+. Mai precis, în 2013, un grup de homofobi ultranaționaliști (printre ei se afla și Iulian Capsali) au întrerupt o proiecție de film organizată de Asociația ACCEPT, iar opt ani de zile statul român s-a prefăcut că nu s-a întâmplat nimic în neregulă acolo. În 2019, Dan Chișu a făcut un film despre asta. Oarecum.

Șase jandarmi își fac rondul de seară în timp ce flecăresc despre credite în franci elvețieni și rolurile de gen în familie. Discuția e întreruptă de bâzâitul stației, care-i anunță că a avut loc un incident la cinematograful Muzeului Țăranului Român. Ajunși acolo, dau de câteva zeci de ultranaționaliști români care au întrerupt cu scandări homofobe și cântece bisericești proiecția unui film despre persoane LGBTQIA+.

Jandarmii îi legitimează pe câțiva dintre ei, apoi se retrag în fața cinematografului, unde-și continuă discuțiile și glumițele din dubă. Lipsa de reacție a autorităților are consecințe tragice: un participant la eveniment este lovit și băgat în comă de unul dintre scandalagii. 

Cam așa se desfășoară primele minute din 5 minute, un film de Dan Chișu care-și propune să dramatizeze evenimentele din 20 februarie 2013, când, la cinematograful Muzeului Țăranului Român, proiecția filmului The Kids Are All Right a fost întreruptă de ultranaționaliști cu lozinci homofobe, cântece religioase și vânturări de steaguri legionare, iar polițiștii și jandarmii apăruți la fața locului au stat cu mâinile în sân. 

Din fericire, în viața reală n-au existat victime, dar lipsa de reacție a autorităților – întinsă pe ani de zile – a avut drept consecință condamnarea României la CEDO și o amendă simbolică de 60 de mii de euro.

Condamnarea vine la ani buni după ce Asociația ACCEPT și cinci dintre participanții la proiecție au depus plângere penală pentru incitare la ură, abuz în serviciu, restricționarea unor drepturi și utilizarea unor simboluri fasciste.

În 2017, Curtea de Apel București clasa dosarul, pe motiv că nu ar exista dovezi în sprijinul acuzațiilor de fascism și instigare la ură. ACCEPT a mers mai departe cu dosarul, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pe 1 iunie 2021, instanța europeană a decis că statul român a încălcat dreptul la nediscriminare, demnitate umană și întrunire pașnică a comunității LGBTQIA+, fapte prevăzute de articolele 14, 8 și 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 

„Curtea concluzionează că autoritățile nu au evaluat corect riscul suportat de petenții individuali din partea intrușilor și nu au răspuns în mod adecvat pentru a proteja demnitatea solicitanților individuali împotriva atacurilor homofobe. [Curtea concluzionează] că autoritățile nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de a investiga în mod eficient dacă abuzul verbal îndreptat către solicitanții individuali a constituit o infracțiune motivată de homofobie. Procedând astfel, autoritățile și-au arătat propriile prejudecăți față de membrii comunității LGBT”, se arată în decizia Curții. 

Un film necesar, dar insuficient

Filmul lui Chișu ocolește în mare parte consecințele juridice ale evenimentului și se concentrează pe două personaje fictive: jandarmul care conducea echipa ce ar fi trebuit să intervină și o jurnalistă de televiziune care încearcă – în ciuda piedicilor puse inclusiv de superiori – să expună public lipsa de reacție a autorităților. 

Cea mai mare atenție i se acordă jandarmului, un anume Holban, interpretat onorabil de Mihai Călin, a cărui viață profesională și de familie este expusă în toată splendoarea. În debutul filmului e prezentat drept un personaj care a și făcut, dar a și stat cu mâinile în sân. Când superiorul îi reproșează că n-a executat ordinul de a acționa, Holban îi amintește că ultima oară când a nesocotit un ordin, de a nu interveni la o inundație, a salvat șase vieți. Acum a făcut fix pe dos și un tânăr posibil gay zace-n comă la spital. Cum se explică lipsa de consecvență? 

„Acolo (n.r. la MȚR) era o treabă mai delicată. S-a strâns o gașcă de poponari!”, se justifică Holban în fața șefului interpretat de Adrian Titieni. Este expus altfel, printr-o singură replică, principiul ordonator care ghidează activitatea Jandarmeriei Române și-n viața reală: de fiecare dată când e acuzată că a săvârșit un abuz, precum la 10 august, apărarea e că în alte ocazii – de obicei la inundații – a salvat vieți. 

Așadar, Holban e fix genul de om pe care te-ai aștepta să-l întâlnești într-o instituție de forță a statului român. Deși se insistă mult asupra frământărilor sale și backgroundului familial, personajul e unidimensional până aproape de final, când apare, în sfârșit, o urmă de empatie în privința tânărului ajuns în comă. În restul filmului se dovedește machist, autoritar cu ceilalți membri ai familiei, agresiv cu jurnaliștii, homofob și de-un conservatorism aproape caricatural, fiind genul de părinte care, o dată la nu știu cât timp, își duce fiica la ginecolog, să vadă dacă mai este virgină. Pe lângă asta, e adeptul ideii de modă (foarte) veche că anumite practici sexuale nu pot fi încercate cu nevasta, ci doar extraconjugal. 

De cealaltă parte, jurnalista – interpretată de Diana Cavallioti – reprezintă arhetipul reporterului justițiar care merge până în pânzele albe pentru a obține ce vrea, indiferent ce piedici îi pun instituțiile statului, superiorii sau normele etice ale gazetăriei. Nu ni se spune precis ce o mână în luptă, știm doar că, înainte de toată treaba cu MȚR-ul, a făcut un reportaj curajos (și anticlerical) despre Biserică. Pare mai deranjată de homofobie decât alte personaje ce populează filmul, dar asta n-o împiedică să fie puțin obtuză și intruzivă în relația cu reprezentanții comunității LGBTQIA+ (aici Asociația ACCEPT apare ca Asociația ADMIT – foarte original). În plus, metodele ei de a afla informații bat serios în direcția stalkingului, hărțuind fără prea multe mustrări de conștiință atât familia jandarmului, cât și pe a victimei. 

5 minute e un demers curajos, ce încearcă să exploreze un fenomen puțin abordat în cinematografia românească, cel al homofobiei, dar reușește doar parțial să-și atingă obiectivul. Lipsa aproape totală a personajelor din comunitate – adică cei vizați de ura extremiștilor de la MȚR – e greu de trecut cu vederea. Avem un reprezentant al Asociației ADMIT (a se citi ACCEPT) care vorbește un minut și atât.

Nu poți pretinde că ai epuizat subiectul când personajele din comunitatea LGBTQIA+ sunt ori periferice, ori în comă și nu zic nimic, nici măcar dacă-s gay sau nu. Povestea bărbatului băgat în spital e spusă exclusiv prin intermediul familiei, adică sora, care insistă că fratele ei ar fi avut o iubită cândva, și părinții săi, care parcă l-ar prefera mort, decât gay. 

În final, apare inevitabil întrebarea: eu cu cine ar trebui să empatizez aici? Cu jandarmul homofob, dar umanizat prin drame generice de familie? Cu jurnalista care combate homofobia cu stângăcie (dar nu stângism)? Cu rudele la fel de homofobe ale victimei? Cu șeful jandarmilor, speriat că incidentul lezează imaginea instituției?

Sau poate că nu asta era intenția, de a stârni empatie, ci de a crea awareness, de a atrage atenția că acest incident a avut loc, fenomenul homofobiei e alive and kicking, iar membra UE numită România încă nu e capabilă sau interesată să-l combată. OK, notat, dar cine voia să știe asta, știa deja. Cine nu, nu. Mult mai interesant sună Câmp de maci, film în regia lui Eugen Jebeleanu care abordează oarecum același eveniment, doar că de data asta chiar unul dintre jandarmi trimiși este gay. Dar despre el altădată.

Cert e că, în lumea reală, episodul s-a repetat deja de alte două ori, prima oară la proiecția lui 120 BPM (Beats per Minute) și a doua la proiecția lui Soldații. Poveste din Ferentari. Totodată, directorul adjunct încă în funcție al MȚR, Mihai Gheorghiu, bănuit de complicitate cu extremiștii de fiecare dată, a fost unul dintre principalii inițiatori ai referendumului homofob din 2018, semn că la nivel sistemic nu s-au schimbat prea multe lucruri din 2013 încoace și awareness-ul nu e de ajuns.