Un dialog despre organismele mici, care ne ucid

Andrei Mihalca nu prea se încadrează în tiparul universitarului comun. Nu pare obișnuit cu biroul, înconjurat de hârtii prăfoase și cursuri, ci e dedicat muncii de teren și cercetării. Și e unul din cei mai curioși oameni pe care i-am cunoscut.

Pentru un parazitolog, continentul african e un rai niciodată suficient explorat. Așa că Mihalca se întoarce acolo de câte ori are ocazia, ca membru în expediții internaționale. A lucrat în Algeria, Kenia, Liberia, Coasta de Fildeș, Uganda.

L-am provocat la o discuție și am încercat să aflăm de la el cum putem trăi mai departe cu acest sentiment de nesiguranță provocat de certitudinea că un organism invizibil, cum e virusul Sars-Cov-2, ne poate scoate din normalul vieții noastre pentru perioade lungi de timp.

Cum trăim, diminuând riscul, alături de zeci de alte organisme minore, ușor de ignorat, dar ale căror efecte asupra sănătății noastre sunt dintre cele mai grave? Cum s-au descurcat oamenii până acum? Și, sunt și alte amenințări și paraziți care ne pândesc la colț?

TOATE IMAGINILE CARE ÎNSOȚESC ACEST ARTICOL AU FOST REALIZATE DE ANDREI MIHALCA, ÎN TIMPUL EXPEDIȚIILOR SALE ÎN AFRICA.

– Cum mergem mai departe după pandemia cu Covid-19? Care e opinia ta, de specialist în parazitologie? Putem trăi, mai departe, știind că există această amenințare permanentă? 

– Amenințări există permanent. Societatea umană a trăit mereu înconjurată de boli. Acestea au venit și au plecat, alteori au revenit. Și tot așa. Ciclurile epidemice sunt normale și depind de foarte mulți factori. În cazul omului și a animalelor domestice specia umană a încercat mereu, folosind evoluția tehnologică și științifică să combată aceste boli.

Cu mai mult sau mai puțin succes. Succesul combaterii unei boli depinde de cât de mult înțelegem agentul etiologic. E normal ca de câte ori apare un agent nou panica să fie mai mare. S-a întâmplat cu numeroase virusuri în trecut, se întâmplă chiar acum și cu siguranță se va mai întâmpla în viitor. Deci, cu sau fără acest nou coronavirus, amenințarea e oricum permanentă.

O astfel de pandemie are rolul de a aduce aminte marii mase a populației lumii că amenințarea e normală și prezentă. Trebuie doar să înțelegem că progresul social creează noi situații epidemiologice. Unele favorabile (creșterea densității populației umane, intensificarea călătoriilor) altele defavorabile (de exemplu dezvoltarea de vaccinuri sau de terapii mai eficiente).

– Avem nevoie – ca de fiecare dată când trecem printr-o tragedie pe care nu o putem înțelege cu totul – să dăm vina pe cineva. Pe lilieci. Pe chinezi. Pe o mână criminală care a eliberat virusul dintr-un laborator. Din ce s-a publicat până acum, pe zona ta de expertiză, ce știm cu siguranță și pe cine putem da vina pentru crearea contextului perfect pentru declanșarea acestei pandemii? 

– Eu cred că nu e nimic de neînțeles aici. Cel puțin pentru mine, și cred că pentru majoritatea medicilor și oamenilor de știință din domeniul epidemiologiei e destul de clar.

Dar pentru a înțelege e nevoie nu doar de datele actuale ci și de datele deja cunoscute. De exemplu, aceste coronavirusuri există, știm de multă vreme de ele.

Știm și că virusurile suferă mutații frecvent, iar dacă aplicăm legile evoluționismului (atât de contestat de biserică) e de domeniul evidenței că anumite mutații oferă avantaje evolutive. 

Și aceste noi forme se adaptează, se înmulțesc și la un moment dat devin detectabile de către noi. Mai ales dacă produc efecte. Repet, nu e vina nimănui aici. E un fenomen normal.

Și chiar dacă prin vină am înțelege de fapt un complex de factori favorizanți, această „vină” e a speciei umane (nu neapărat a unui individ).

Evident că teoria mâinii criminale (intenționate sau accidentale) revine mereu în actualitate cu ocazia oricărei pandemii sau epidemii. Ca și pe vremuri, când ciuma era mână criminală divină. Părerea mea este destul de clară aici.

Nu cred că e un virus „scăpat” din vreun laborator. Și nici nu cred că e vina liliecilor. Sau a chinezilor. E ceva natural. Și, repet, nu este pentru ultima oară.

“O astfel de pandemie are rolul de a aduce aminte marii mase a populației lumii că amenințarea e normală și prezentă.”

Andrei Mihalca, profesor de parazitologie

– Speciile acestea, parazite, au vreun sens în circuitul natural? De ce nu le distrugem pur și simplu? 

– Cu siguranță că au un sens. Toți paraziții, toți agenții patogeni au un sens. Am șters de pe fața pământului sau, oricum, am eradicat o serie de boli produse de agenți infecțioși, iar rezultatul se vede: explozia demografică.

Paraziții și agenții patogeni au un rol asemănător cu al unui prădător într-un ecosistem. Orice boală sau agent patogen ține sub control populația gazdelor receptive. Fie animale sălbatice, fie oameni. Dar când vorbim de oameni sună cinic.

– Ajungem într-o zonă foarte sensibilă, despre care s-a discutat intens în ultimele luni, de când cu pandemia de coronavirus. 

– Nu cred că cineva, dacă ar fi vrut să decimeze omenirea, s-ar fi bazat pe coronavirus. Pentru că sunt amenințări mult mai periculoase. De malarie mor anual sute de mii de oameni. Probabil și de gripă.

În Europa de Vest, cu bani mulți și campanii masive de vaccinare s-a reușit pe alocuri eradicarea rabiei, a turbării. Virusul rabic este un mecanism natural care limitează populațiile de vulpi. Unde a dispărut virusul rabic vulpea a început să se înmulțească atât de mult, încât abia mai poate fi controlată.

Practic, a început să intre în orașe, să apară prin centrul Zurich-ului. Iar acum vulpea este purtătoarea unui alt parazit, care se transmite direct la om și dă o boală foarte gravă, Echinococcus multilocularis.

E un fel de tenie. Nu trebuie să fii mușcat. Se ia din fecalele vulpii, de pe jos, din apă sau de pe fructe de pădure, afine, zmeură, ciuperci, mâini nespălate.

Cu cât s-au înmulțit vulpile mai mult, cu atât frecvența acestei boli a devenit mai mare. 

Bolile au rolul lor. E o competiție între noi și patogeni. La fel cum și animalele se apără într-o formă sau alta. E normal să încercăm să eradicăm aceste boli. Dar totul are un cost.

Ne luptăm pentru noi ca specie. Asta face fiecare specie. Dar pentru că putem, adesea reușim. Și costul este explozia demografică.

– Spui că e o competiție între noi și patogeni și că, de multe ori până acum, am câștigat lupta, costul fiind suprapopularea. E un calcul rece, dar în realitate, e foarte greu să te obișnuiești cu ideea că e posibil să mori de la ceva atât de mic, încât pare că nu există. Cum se poate împăca, în opinia ta, o politică de sănătate responsabilă cu aceste premise științifice? 

– Politicile de sănătate trebuie să aibă ca obiectiv reducerea riscului pentru om și animale domestice. Și, în anumite situații, când impactul există, și protejarea sănătății animalelor sălbatice.

Problema e atunci când aceste politici de sănătate se bazează pe altceva decât date științifice. Atunci când se bazează pe adunarea de capital politic, pe alegerea unor “experți” pe criterii politice sau interese familiale și nepotism.

De multe ori e greu să ai experți reali când nu investești suficient în educație sau cercetare, sau atunci când și puținul pe care îl investești îl aloci pe baza unor alte criterii decât cele care țin cont strict de competență. Iar când lași biserica să controleze conținutul curriculei școlare riști să dispari ca națiune din lumea științifică.

– S-a tot vorbit despre sănătate în aceste luni, ca despre o nouă religie a societăților mai avansate economic. Frica de îmbolnăvire, frica de paraziți e mai mare în Vest?

– Nu aș asocia termenul de religie cu sănătatea, cel puțin în acest context. Sănătatea se bazează pe date reale, pe descoperiri acumulate în mii de ani de evoluție cognitivă.

Religiile de obicei se bazează pe ceva imaginar. Frica de paraziți și alți agenți infecțioși e direct proporțională fie cu ignoranța totală, fie cu supra-informarea, de cea din urmă cel mai adesea fiind responsabilă mass-media.

Nu știu dacă e mai mare în țări mai dezvoltate economic. Eu cred că nu. Pentru că acolo și educația e mai solidă, deci ignoranța mai mică și consumul de știri de proastă calitate e mai mic.

“E o competiție între noi și patogeni. Ne luptăm pentru noi ca specie. E normal să încercăm să eradicăm aceste boli. Dar totul are un cost. Suprapopularea e unul dintre ele.”

Andrei Mihalca, profesor de parazitologie

– În Africa cum e? Oamenii sunt mai obișnuiți cu patogenii și virusurile, fiindcă fac parte din viața lor de zi cu zi? Ei cum fac față unei epidemii despre care nu știi inițial de unde a venit și când se va sfârși? 

– Unul dintre proiectele noastre în Africa a fost pe rabie, care e o zoonoză și împreună cu alți colegi am reușit să eradicăm rabia în vreo 12 sate. Întotdeauna omul, dacă învață cum se transmite o boală și cum o poate preveni, e cea mai bună măsură. Educația e baza.

Mă bucur că mă întrebi de Africa. Nici nu mai țin socoteala de câte ori am fost acolo. În diverse țări. Acolo într-adevăr societatea e diferită. Epidemiile sunt mai comune, mortalitatea cauzată de boli parazitare și infecțioasă este mai mare. Așa că, probabil oamenii nu mai văd asta ca pe ceva neobișnuit. Și ce e mai important, accesul la fake news sau știri redactate cu o evidentă tentă alarmistă.

Evident, suferința umană e percepută la fel. Ca pe ceva greu de acceptat. Iar legat de sfârșit, acesta probabil nu există. Epidemiile se vor sfârși abia atunci când se va sfârși viața. Care cu siguranță se va sfârși înaintea timpului.

– Merg mai departe cu subiectul fricii de organisme mici, aproape invizibile, care ne pot pune viața în pericol. Cum am ajuns să ne fie atât de frică de căpușe?

– În general, oamenii au o fobie față de paraziți, asta se știe și din psihologie. E mai mult sau mai puțin înnăscută și are și o logică oarecum evoluționistă. Dar, bineînțeles că toate aceste frici, că-s de căpușe, de coronavirus, sunt exacerbate de excesul de informație, care apare și vrând nevrând toată ziua intrând în contact cu informația până la urmă… 

– Practic nu mai știm ce informație să alegem…

– Glumind acum, e ca și când un medic are anumite simptome și cu cât știe mai multe, cu-atât boala lui e mai rea.

Nu e vina presei, chiar dacă există o anumită categorie de presă care din asta trăiește, cu cât e mai senzațional titlul, cu atât vin mai mulți bani de la Google Ads sau mai știu eu de unde.

Deci, fobia e bine că există, trebuie să fim precauți, dar nu trebuie să nu mai ieșim la iarbă verde, de frica căpușelor, să nu mai scoatem copiii din casă de frica virusurilor sau a larvelor de paraziți. 

Eu totdeauna am fost de părere că cea mai importantă este educația. Dacă cunoști lucrurile corect, nu trebuie să-ți fie teamă, trebuie să știi de unde începe un risc serios și ce trebuie să faci ca să îl previi. 

– În istoria noastră recentă, despre boala Lyme, care e o sperietoare în ultimii ani se știe puțin. Dar ea există de mult timp …

– Cu siguranță și boala Lyme și căpușele există de foarte de mult. Căpușele există cu mult dinaintea omului. Boala se instalează din pricina unei bacterii, care își găsește o gazdă. Bacteria Borrelia burgdorferi are mai multe specii, mai multe varietăți genetice, unele sunt răspândite în anumite părți ale globului, altele în altele, există de când e lumea și pământul. 

Virusurile suferă mutații rapide și apar virusuri noi extrem de rapid, dar în cazul bacteriilor, nu înseamnă că dacă am descoperit o bacterie nouă, ea acuma a apărut.

Doar că a existat o conjunctură și anumite motive prin care a crescut foarte mult numărul de cazuri și atunci atrage atenția cercetătorilor care caută mai îndeaproape sau pur și simplu, abia acum au tehnologia necesară.

Borrelia a fost descoperită prin anii ‘80 în SUA, că de aici îi vine și numele, din partea de est a SUA, unde s-a constatat că foarte mulți copii fac artrite.

Și au investigat și-au descoperit această bacterie și până la urmă, în câțiva ani a fost asociată cu acest sindrom, apoi, știind ce caută, au căutat și în Europa și încet-încet s-a descoperit peste tot unde s-a căutat. Așa s-a descoperit o boală nouă. Știind ce se caută.

Sunt și boli emergente, noi, dar în general, ele vin de undeva. Boala Lyme nu este „introdusă” în România, ea există aici, ca și în toată zona temperată, fiind transmisă de câteva specii de căpușe. Că nu toate transmit. 

Sunt câteva sute de alte căpușe care transmit alte boli, anaplasmoza, babesioza, virusul encefalitei de căpușă, destul de comun în Cehia, Austria, Ungaria. Nu înseamnă că unde nu este, nu este, ci că nu s-a căutat și nu s-a găsit. 

“Fobia e bine că există, trebuie să fim precauți, dar nu trebuie să nu mai ieșim la iarbă verde, de frica căpușelor, să nu mai scoatem copiii din casă de frica virusurilor sau sau a larvelor de paraziți.”

Andrei Mihalca, profesor de parazitologie

– Când s-a întâmplat această isterie? 

– Știu exact când. Cândva prin anul 2009-2010, când un actor a fost diagnosticat cu o formă gravă de borelioză, că și asta are mai multe forme clinice. Cea mai gravă este neuroborelioza, care afectează sistemul nervos și dă și simptome mai grave, cu paralizii, se aseamănă un pic cu scleroza multiplă. 

El a fost diagnosticat și a apărut la televizor și a început să se vorbească despre asta. Cercetătorii au profitat. Chiar și noi am depus un proiect, finanțat și am investigat timp de trei ani de zile prezența pe teritoriul României a acestor specii purtătoare ale bacteriei pentru borelioză. 

– Și diagnosticul? 

– Că bacteria există peste tot unde se găsește această căpușă purtătoare, Ixodes ricinus. Preferă în general habitatele forestiere, lizierele pădurilor, dar trăiește și-n habitate urbane.

De exemplu, noi avem în desfășurare un studiu pe căpușele din mediul urban, care investighează prezența căpușelor inclusiv în campusul nostru, în parcurile cele mai populare, în cimitir. Sunt peste tot.

– Și de unde vin? 

– Nu vin de la oi, dacă asta voiai să întrebi, e unul dintre mituri. Sunt 700 de specii de căpușe în lume. În România avem circa 30 dintre ele.

Cea mai comună e chiar aceasta, Ixodes ricinus, care e o căpușă foarte nepretențioasă, poate trăi pe aproape orice fel de animal vertebrat, de la reptile, șopârle, păsări – foarte frecvent, veverițe, arici, om, câine. Are vreo 300 de gazde.

Și are mai multe stadii de dezvoltare, pe lângă ou, larvă, nimfă și adulții, care sunt mascul sau femelă. Fiecare stadiu trebuie să se hrănească pe o gazdă, până se umflă, se dă jos în mediu, năpârlește, se transformă în următorul stadiu, își caută o altă gazdă, iar stă câteva zile pe ea, iar se dă jos. Femela adult se hrănește, când este plină se desprinde, cade la sol, depune ouăle și moare. 

– Când e căpușa cel mai periculoasă, în ce stadiu de dezvoltare?

– Cu cât crește stadiul, cu atât crește și riscul de infectare al căpușei. Dar, cele mai frecvente stadii, care se întâlnesc pe om sunt nimfele.

Sunt periculoase fiindcă sunt mai mici, sunt greu de detectat, larvele sunt mai mici decât o gămălie de ac, sunt aproape imposibil de văzut, mai ales că stau în zone ascunse, sub braț, în păr, în zona inghinală. 

– Le atrag zonele în care circuitul sanguin e mai ramificat, mai pulsatil?

– Nu, le atrag zonele în care să fie ferite de intervenția mecanică și să fie pielea mai subțire. Sunt căpușe al căror rostru e foarte scurt și nu poate să penetreze pielea. Dar sunt căpușe care se hrănesc pe elefanți și atunci rostrul e foarte mare. 

Acuma, căpușa nu se naște cu bacteria. Bacteria trebuie luată de undeva. Dacă e infectată căpușa-mamă un anumit procent, mic ce-i drept, de larve, pot să preia infecția transovarian. Nu e o rută majoră, dar se întâmplă.

Dar ce se întâmplă este că larvele se infectează de pe primul șoricel pe care se prind ca să se hrănească. Sunt cel puțin 20-30 de gazde-rezervor cum se numesc, nu are neapărat legătură cu mizeria. Căprioarele, vulpile, anumite specii de rozătoare, chițcanii, aricii, mierla, pot fi gazde rezervor. 

“Sunt 700 de specii de căpușe în lume. În România avem circa 30 dintre ele. Cea mai comună e chiar aceasta, ixodes ricinus, care e o căpușă foarte nepretențiosă, are vreo 300 de gazde.”

Andrei Mihalca, profesor de parazitologie

– Care-i incidența bacteriei în căpușă? 

– Diferă în funcție de zonă și de stadiu. În zonele din Europa cunoscute ca fiind prevalente, ajunge și la 15-20%, una din cinci. În România, din studiile făcute până acum, cel puțin, media ar fi de 1-5% din căpușe, cam una din 20. Și aici e foarte complexă ecologia bolii. Contează mult clima.

Populația noastră de căpușe, din zona temperată, are două vârfuri, unul de primăvară și unul de toamnă. Acestea trebuie să coincidă și cu vârful de proliferare al rozătoarelor, că și la ele sunt vârfuri, cu anumite cicluri de vegetație…

– Deci, trebuie să se alinieze plantele, cum s-ar spune…

– Da, care pot varia de la un sezon la altul sau să fie multianuale. 

– E posibil ca de la un an la altul incidența să scadă, fără altă intervenție?

– Cu siguranță da. 

– În condițiile de climă în schimbare, cum observăm că se întâmplă în ultimii ani, creșterea temperaturilor globale și de iarnă și de vară, ce se întâmplă?

– Dacă se încălzește clima… depinde de specia de căpușe. Sunt specii care sunt termofile și cărora le place căldura, și sunt răspândite numai pe latitudine, dar o dată cu încălzirea ele avansează către nord.

Aceste specii, care au bariere de temperatură, s-a constatat că urcă și pe altitudine, dacă acum 10 ani le găseai până la 700 de m, acum, poate că sunt până 800 de m. E o explicație artificială asta, dar ca să înțelegi principiul. Dar sunt și specii cărora căldura nu le face bine.

De exemplu, Ixodes ricinus e o specie căreia îi place umbra, umiditatea și suferă la uscăciune. Dacă se deșertifică sau clima devine uscată, ele suferă. 

Dar contează foarte mult și atunci crește și numărul cazurilor, din pricina obiceiurilor oamenilor.

Sunt studii în țări precum Cehia, Austria, Olanda, și în care se arată că modul de viață modern, mai ales al orășenilor, este să se iasă mult la iarbă verde, în fiecare weekend, hai să ieșim la o drumeție, hai cu câinele la plimbare, iar aceștia sunt factori de risc. Dacă stai în casă, nu iei nimic. Comportamentul social al omului influențează numărul de cazuri. E un stil de viață activ promovat peste tot, hai să facem mișcare.

“În România sunt în jur de 60 de specii de țânțari, inclusiv o specie invazivă, celebrul țânțar tigrul asiatic, care a fost semnalat inițial în București, dar noi l-am semnalat în mai multe zone, în Timișoara, Arad, Agigea.”

Andrei Mihalca, profesor de parazitologie

– La noi în țară, țânțarul e periculos?

– Da, dar depinde și aici de zonă. Este și o echipă la București, care lucrează pe țânțari, la Institutul Cantacuzino, avem un proiect comun și cu ei și cu  Institutul National de Cercetare-Dezvoltare „Delta Dunării”, cu UMF-ul.

În România sunt în jur de 60 de specii de țânțari, inclusiv o specie invazivă, celebrul țânțar tigrul asiatic, care a fost semnalat inițial în București, dar noi l-am semnalat în mai multe zone, în Timișoara, Arad, Agigea. 

Țânțarul acesta se răspândește strict datorită factorului uman. Ouăle lui sunt transportate în diverse medii cum ar fi pe anvelopele mașinii.

Anvelopele de vânzare, cele în care se adună apă în șanțul acela, știți că dacă este apă înăuntru, nu mai poți scoate apa nici să vrei. Și acolo depun ei ouă. În general așa se răspândește, prin comerțul cu anvelope. 

În Europa sunt 5 specii invazive de țânțari, în România una. Acum căutăm dacă mai sunt și altele. Dar țânțarul tigru asiatic e important fiindcă transmite anumite boli exotice, cum e Zika, febra Dengue,  Chikungunya.

În Europa, deocamdată, nu sunt focare active de transmitere. În România am avut cazuri din toate aceste trei boli, dar au fost de import. Dar pe țânțarul care le transmite îl avem. 

Aici contează foarte mult și statistica și modelul matematic. Avem și țânțarii care transmit malaria, și ăștia sunt istorici, îi avem de mult, dar asta nu înseamnă că dacă avem un infectat cu malarie, stârnim o epidemie de malarie. 

– Ce boli putem lua de la câinii și pisicile noastre? 

– Sunt riscuri. Fără niciun dubiu, dintre toate animalele domestice, câinele și pisica sunt cele mai de risc. Acuma, nu trebuie să ne speriem.

Dacă avem câine și peste un an avem un copil, ce facem? Dăm câinele, renunțăm la el? Nu-l mai lăsăm să-l lingă, să-l mângâie? Sunt niște lucruri pe care proprietarii de animale trebuie să le cunoască și este rolul medicului veterinar să îi educe și să le explice. 

Pe de altă parte, ca să iei o zoonoză și să te infectezi cu un microb, parazit, nu trebuie neapărat să ai câine sau pisică. Poți să îl iei și din natură, din mediu. 

Cele mai periculoase sunt animalele comunitare, câinii și pisicile fără stăpân, care sunt, o parte dintre ele, prin efortul unor asociații, sub un anumit control veterinar, se mai deparazitează, mai primesc un vaccin, dar nu la frecvența cu care ar trebui. Acești câini și pisici răspândesc foarte multe boli. Sterilizarea trebuie făcută cu siguranță. 

Sursa majoră de animale comunitare nu sunt animalele fără stăpân. Pentru că la ele, rata de mortalitate este mare. Dacă o cățea fată 10 pui, probabil vor ajunge la vârsta adultă 1-2.

Problema sunt câinii cu proprietari, mai ales din zonele periurbane unde câinii nu sunt sterilizați, oamenii n-au ce face cu 6 căței și merg și-i lasă în poarta cabinetului veterinar sau îi aruncă pe câmp, pasează responsabilitatea altcuiva. Dacă trăiesc bine, dacă nu, nu. 

Sterilizarea nu rezolvă decât dacă se face în masă, și la câinii cu proprietar. Și soluția nu e eliberarea lor pe străzi pentru că într-o lună-două trebuie iarăși deparazitați. Soluțiile sunt foarte dificile.

Mai demult erau eutanasiați, dar acum sunt foarte mulți iubitori de animale se împotrivesc fiindcă nu este etic. Într-adevăr, nu e etic, dar Europa a procedat exact în același fel după război, când erau foarte-foarte multe animale fără stăpân.

Acum, nu mai este voie, ne-am conștientizat într-un fel. Nu poți privi problema doar din punct de vedere economic. Ci și uman. Oamenii trebuie să înțeleagă la țară, toți câinii trebuie sterilizați. Și pisicile. 

“Sursa majoră de animale comunitare, nu sunt animalele fără stăpân. Problema sunt câinii cu proprietari, mai ales din zonele periurbane unde câinii nu sunt sterilizați, oamenii n-au ce face cu 6 căței și și-i lasă în poarta cabinetului veterinar sau îi aruncă pe câmp.”

Andrei Mihalca, profesor de parazitologie

Cea mai periculoasă boală transmisă de câine, dar și cea mai rară, ca norocul, este turbarea. Cazuri la om pot fi numărate pe degetele de la o mână în ultimii 10-20 ani în România.

Rabia e cunoscută și recunoscută fiindcă e un pericol imediat, în 10 zile, după mușcătură sau zgârietură dacă nu te-ai prezentat la spital, rezultatul e clar, e o boală mortală.

Sunt și multe alte boli, care nu sunt mortale, dar care dau complicații mari pe termen lung. Așa este, de exemplu, Chistul hidatic, Echinococcus. Sunt boli greu de diagnosticat, fiindcă la examentul parazitologic al câinelui poți găsi niște ouă, dar ele sunt identice cu cele ale altor tenii, nu pot fi diferențiate. 

Sunt zone aride din Orientul Mijlociu, Kenya, Africa de Est, unde există o tradiție pastorală, iar oaia e sursa principală de infecție pentru câine, iar omul o face din excrementele câinelui. Din nou, mâini nespălate, fructe care cresc la sol, salată. Trebuie spălate foarte bine legumele, fructele, mâinile, și-atunci rata de-a ne contamina este mică. 

Larva Migrans dă infecții oculare la copii. De la pisică nu luăm Echinococcus, dar ea transmite toxoplasmoza, mai ales femeile însărcinate se tem de ea. Dar, din nou, e o chestiune de educație. Nu trebuie să ai pisică, să iei boala. Nu înseamnă că dacă ai pisică o faci. Și aici povestea e foarte lungă. 

Omul poate lua boala în două feluri, fie consumând chisturi, care se elimină de pisici prin fecale, când cureți litiera și nu te speli pe mâini sau de pe căpșunile pe care le iei din piață.

Iar pisica ia parazitul consumând carne crudă, a prins un șoarece sau a avut acces la ceva sursă de hrană necontrolată, o pisică de apartament, care mănâncă hrană uscată nu prea are de unde să o ia. 

Dar toxoplasmoza se poate lua foarte ușor din carne, lapte, neprelucrate termic. Dacă mănânci un biftec tartar la un restaurant, ai șanse să faci. Carnea din comerț nu se verifică de toxoplasmă, nici n-ai cum să verifici asta, fiindcă ar fi foarte costisitor, ar dura mult sa controlezi fiecare bucată, n-ai mai putea cumpăra carne proaspătă. 

Pentru un adult sănătos, toxoplasmoza nu e o boală gravă, sunt țări unde 70-80% din oamenii testați sunt seropozitivi. Problema e dacă nu ai anticorpii, n-ai făcut boala și faci prima infecție din viață în primul trimestru de sarcină. Atunci e riscul major. Nou-născutul poate face toxoplasmoză congenitală, care poate fi chiar incompatibilă cu viața. 

***

Andrei Mihalca e profesor specializat în parazitologie și boli parazitare și expert în probleme de sănătate publică. Predă la Facultatea de Medicină Veterinară din cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca (USAMV), unde e și prorector pentru relații internaționale.

A condus mai multe echipe dedicate unor granturi de cercetare multidisciplinare de excelență pentru studiul bolilor vectoriale neglijate și emergente sau care au realizat strategii de profilaxie și screening de diagnostic pentru o serie de boli provocate de paraziți, artropode, viruși și bacterii care migrează din lumea animală la om.