Interviu. Pavlo Matiușa, scriitor ucrainean, despre scrisul în timpul războiului: Când războiul se va sfârși, ne vom întoarce la complexitate. Dar acum e ca atunci când tratezi o rană - dacă sângerează, pui garoul

Cristina Foarfă

Redactor

Scriitorul ucrainean Pavlo Matiușa a fost unul dintre invitații ediției din acest an a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), unde a vorbit despre scris și război, două lumi care, pentru el, s-au împletit brutal.

Matiușa a luptat pe front ca ofițer în armata ucraineană, a publicat într-o carte corespondența de pe front cu soția sa, Victoria, refugiată împreună cu cei patru copii la Paris și este unul dintre cei doisprezece autori ucraineni incluși într-o antologie editată chiar de FILIT care adună voci literare care spun povestea războiului din Ucraina. La Iași, a fost pe scena Teatrului Național în prima seară, alături de scriitoarea Olena Herasymiuk, și ea venită de pe front, într-o întâlnire plină de emoție și forță.

Ce face un scriitor pe front? Cum se transformă și literatura într-un câmp de luptă pe timp de război? Ce face propaganda? Cum abordăm oboseala publicului față de tema războiului? Am încercat să răspundem cu Pavlo la aceste întrebări și la multe altele. 

Pavlo Matiușa pe scena de la FILIT. Foto: FILIT

În primele zile după izbucnirea războiului, făceam voluntariat pentru refugiații ucraineni. Absolut toți spuneau același lucru: războiul a venit ca un șoc. Tu ce făceai atunci când a început?

Eram într-un tren, cu trei dintre copiii mei. Mergeam la munte pentru câteva zile. Plecaserăm miercuri noaptea, cu doar câteva ore înainte de izbucnirea războiului și urma să ne întoarcem sâmbătă. Soția mea rămăsese la Kiev cu cel mai mic dintre copii, care avea atunci doi ani. Tatăl ei era bolnav și nu putea să-l lase singur. 

În drum spre gara centrală, am trecut pe lângă Ambasada Franței. Am văzut forțele speciale sosind în microbuze și intrând în clădire, luând poziții de apărare. Chiar și atunci refuzam să cred că războiul va începe cu adevărat.

În jur de 4:30 dimineața, însoțitoarea de tren m-a trezit plângând. „Treziți-vă, treziți-vă, a început războiul.” Dormeam cu copiii lângă mine. I-am cerut să facă liniște, să nu-i trezească. Am sunat-o pe soția mea — Kievul era deja bombardat, dar ea dormea liniștită. Acum glumim pe seama asta: „Dragă, nu vreau să fiu intruziv, dar a început războiul.”

Pentru toată lumea, da, a fost un șoc total. De atunci, nimic nu mai e la fel. 

Îmi amintesc că în acele zile oamenii spuneau mereu: „Războiul se va termina în câteva zile. Mă voi întoarce acasă în câteva zile. Sau, cel mult, în câteva săptămâni.” Toată lumea credea că se va sfârși repede. Ce face războiul cu percepția oamenilor despre timp și distanță?

Când m-am înrolat ca ofițer, am mințit-o pe soția mea. I-am spus că totul va dura cel mult șase luni. Dar chiar credeam asta. Pentru mine, șase luni părea limita maximă. Îmi spuneam: dacă nu sunt acasă până la sfârșitul lui 2022, înseamnă că ceva e profund greșit. Dar acum au trecut un an și jumătate în serviciu activ și doi ani de când nu mai sunt în armată — iar războiul continuă. A durat deja mai mult decât Al Doilea Război Mondial pe teritoriul nostru. Aici, au trecut aproape patru ani și încă nu vedem sfârșitul.

Nu înțeleg nici acum, sincer. Operațiunea lor a eșuat. Nu au cucerit Kievul în trei zile. Forțele lor speciale au fost distruse lângă Hostomel. A fost un dezastru pentru Rusia, o operațiune pe care o pregătiseră ani de zile. Orice actor rațional s-ar fi oprit. Nu și ei. 

E cu adevărat stupid. Uneori glumesc spunând că sunt ca reptilele — nu gândesc, doar înaintează, ucid, mor, repetă. Nu există nicio logică. Poate că așa văd rușii viața — prin violență, victime, distrugere. Pentru noi, e complet irațional.

Percepția timpului s-a schimbat mult. De la primul șoc, la euforia eliberării Kievului și Harkivului, apoi a Hersonului — până la, desigur, oboseala de acum. Oamenii de pe front au petrecut acolo ani întregi. Și-au văzut prietenii, frații, surorile de arme murind unul câte unul. În unele plutoane, a mai rămas o singură persoană în viață din grupul inițial.

E nebunie. E epuizare fizică, morală, națională. Te simți ca într-un tunel, mergi înainte sperând să vezi lumina de la capăt. Dar ea nu vine niciodată. Așa că îți spui mereu: mâine o voi vedea. Mâine, și iar mâine, și iar mâine. Nu mai contează când vine următorul ajutor sau ce spun politicienii. Doar mergi înainte.

Același calculator, mai multe șanse: pentru elevii care învață să-l folosească și pentru oamenii care îl recondiționează la Ateliere Fără Frontiere

Până acum, în cei 17 ani de existență a organizației, aproximativ 10% dintre școlile din România au primit calculatoare de la Ateliere fără Frontiere – o cifră importantă, dacă ne gândim la resursele unui ONG comparativ cu ale statului.

Interviu. Cristian Mungiu: Fiecare familie ar trebui să aibă o istorie personală scrisă undeva. Am avea, ca nație, o istorie mult mai bogată

Cunoscut pentru filme precum 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (pentru care a câștigat Palme d’Or), După dealuri, Amintiri din Epoca de Aur, RMN, Bacalaureat sau, recent, Jaful Secolului (ca scenarist), Cristian Mungiu apare acum și în ipostaza de scriitor. În volumul Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană, el evocă viața bunicii sale, pe baza însemnărilor făcute în timpul discuțiilor cu aceasta - despre copilăria în Basarabia, despre război și despre stabilirea la Iași.

Pentru soldați, politica e o altă lume. Nu-i interesează discursurile. Ei văd drone, rachete, explozii — asta e realitatea lor. Pe front, războiul nu are început și nici sfârșit. Este doar ceva care continuă.

Ca națiune, suntem obosiți. Familiile sunt despărțite — ca a mea. Soția și copiii mei trăiesc acum la Paris, eu locuiesc la Kiev. Asta e povestea a milioane de ucraineni.

Acum e vorba de acceptare. Trebuie să acceptăm că asta ar putea fi realitatea noastră pentru un deceniu, poate două. Dacă se termină mai devreme, vom fi fericiți. Dar dacă așteptăm mereu să se termine „mâine” și nu se termină, vom înnebuni.

Acceptarea nu aduce alinare, dar te ajută să-ți reconstruiești structura interioară — capacitatea de a trăi, de a munci, de a lupta, de a crea sisteme de supraviețuire. Oamenii sunt mai puternici decât cred. 

Suntem puternici, dar și fragili. Viața e luată ușor. O vezi — un om e rănit și moare în câteva minute, într-o mașină de evacuare. Moartea devine ceva obișnuit.

Pavlo Matiușa pe scena de la FILIT. Foto: FILIT

Poate e o întrebare stupidă, dar vrei vreodată să te întorci pe front? Să lupți din nou?

Uneori, da. Familia mea nu e deloc încântată de idee, bineînțeles. Nu e ca în filme — nu mori în fiecare secundă. De cele mai multe ori, trăiești. Lucrezi. Există o structură, un ritm, subordonați, comandanți, logistică. E un sistem, o mașinărie imensă. Doar vreo zece la sută din timp este extrem — acele momente de haos și pericol. Restul este tot viață, doar că după alte reguli.

Odată ce te obișnuiești, înțelegi cum funcționează — unde să calci, ce să aștepți, ce să eviți. Cunoști mecanismele ascunse. Și, într-un fel ciudat, asta îți dă un sentiment de confort. Sincer, știu mult mai multe despre viața de pe front decât despre viața din Paris.

Dacă războiul ăsta va continua, poate că mă voi întoarce. Mai bine merg eu decât fiul meu. Are cincisprezece ani acum, peste câțiva ani va fi destul de mare ca să lupte. Mai bine o fac eu.

Un război este, în același timp, și un război al narațiunilor. Crezi că literatura poate vreodată învinge propaganda? Poate fi literatura o formă de propagandă? 

Cred că literatura este cea care păstrează vie partea noastră din poveste — adevărul nostru, vocea noastră. Vorbim despre război din perspectiva noastră. Să vorbești despre război cu cuvintele tale nu e un dat, e un drept pentru care lupți. 

Și da, literatura poate deveni și propagandă, uneori chiar fără intenție. Cred cu adevărat că literatura rusă de astăzi — toată — a devenit o formă ascunsă de propagandă. Știu că sună dur, dar lasă-mă să explic. Prin simplul fapt că este literatură rusă, ea este propagandă. Nu mai pot separa „literatura rusă bună” de sistemul din care face parte.

Chiar și atunci când un scriitor rus vrea cu sinceritate să arate că există „ruși buni”, sau să-l critice pe Putin, sau să scrie despre suferința umană — mașinăria propagandei preia imediat acel conținut, îl digeră și îl folosește. Intenția inițială a autorului nu mai contează. Sistemul înghite tot.

Așa că orice produce cultura rusă acum — cărți, filme, artă — ajunge, mai devreme sau mai târziu, să servească propagandei. Este o mașinărie uriașă care înghite tot și transformă în propagandă. 

Da, există scriitori care sunt împotriva lui Putin. Dar mai e ceva - este o zicală veche: „Întreabă-i pe rușii liberali a cui e Crimeea”. Atunci vei vedea adevărul. 

Când am făcut eu școala, Institutul Militar din Kiev, parte din Universitate, prin anii 2000, rușii nu erau considerați inamicii noștri. Îți poți imagina? România era considerată mai degrabă o potențială amenințare. România! Era absurd. Atunci aveam mici dispute — despre Insula Șerpilor, despre canalul Bâstroe, lucruri minore. Acum nici nu mai pot înțelege cum a fost posibil. Cred că, de fapt, era o manipulare a KGB-ului. Rusia era așa-zisul nostru aliat, „partener strategic”. E atât de stupid. Mi-e rușine că a fost vreodată așa. Atunci am învățat și un pic de română, la Institut, ca limbă străină. 

Literatura este un spațiu al nuanțelor, războiul e alb și negru. Cum îți negociezi asta, ca scriitor? 

Dacă lași îndoielile să te cuprindă, nu vei câștiga. E o luptă crudă și dură. Oamenii nu au dreptul să se îndoiască în luptă. Lucrurile se întâmplă în milisecunde - sunt acțiunile noastre împotriva acțiunilor lor. 

Dacă te uiți, în Ucraina și nu numai, cât de puternică, răspândită și brutală e propaganda rusă, cât de tare se luptă pe frontul ăsta, nu e timp pentru nuanțe. Avem nevoie să ne salvăm. Trebuie să fim prezenți nu doar pe câmpul de luptă, ci și ca entitate culturală, ca națiune, cu valori, narative, tradiții, cu ADN-ul nostru cultural. 

Fără dubii. Așa e și în război și în literatura scrisă în timpul războiului. E, cum vorbeam mai devreme, un război al narațiunilor. Nu te poți uita filosofic la război din mijlocul lui. Nu poți să te gândești acum la ars poetică sau la artă de dragul artei. Sau poate poți, dar pentru mine ar fi ceva stupid de făcut acuma. 

Trecem printr-o fază foarte fierbinte. Nu e momentul pentru romane lungi sau reflecții filosofice. E vremea formelor scurte — poezii, povestiri, eseuri, articole, chiar și postări pe rețelele sociale. Scrisul, acum, ține de precizie, de urgență și de supraviețuire.

Să mergi la un nivel mai profund de nuanțe, să ai reflexivitate și distanță, să te uiți din mai multe perspective - toate astea vor veni mai târziu. Mai târziu, când războiul se va sfârși, ne vom întoarce la complexitate, la privirea de ansamblu, la poveștile stratificate. Dar acum e ca atunci când tratezi o rană — dacă sângerează, nu stai să te gândești ce tip de pansament să folosești. Doar pui garoul. Așa se simte scrisul în timpul războiului.

Trebuie să luptăm pentru libertatea noastră pe toate fronturile și acesta e unul dintre ele. Așa că da, acum mă văd mai puțin ca pe un filosof și mai mult ca pe un luptător — nu doar cu arme, ci și cu cuvinte.

Și limba este un câmp de luptă în Ucraina. 

În brigada mea erau mulți băieți din Luhansk, din regiunea Donbas, care vorbeau rusă. Au luptat, au murit, și-au vărsat sângele pentru această țară. Au plătit prețul suprem pentru a fi cetățeni ai Ucrainei. N-am nimic împotriva faptului că vorbesc rusă. Și-au câștigat respectul meu prin sacrificiul lor.

În același timp, rușii au venit pe pământul nostru pretinzând că îi „salvează” pe vorbitorii de rusă — ceea ce este absurd. Ucrainenii care vorbesc rusă au trebuit să fie „salvați” de la așa-zișii lor salvatori care veniseră, de fapt, să-i ucidă. E ca într-o piesă de Eugen Ionesco. 

De aceea cred că Ucraina trebuie să devină o societate monolingvă — nu prin forță, ci prin alegere. Limba este cheia oricărei societăți. Nu există o societate puternică fără o limbă comună.

Oriunde te uiți în lume, acolo unde mai multe limbi coexistă în același stat, există mereu o tensiune, dacă nu chiar un conflict deschis. Așa că da, e un subiect sensibil, dar și esențial.

Decizia conștientă de a vorbi ucraineană, mai ales în regiunile care au fost rusificate în perioada sovietică, este un act de forță și de vindecare.

Trebuie să ne amintim: acei oameni nu vorbeau rusă acum o sută de ani. Vorbeau ucraineană. Politica sovietică a adus în mod deliberat ruși din Rusia, a amestecat populațiile și a creat impresia că rusa este „limba superioară”, limba clasei superioare, a oamenilor educați, a Partidului Comunist. A fost o politică imperialistă clasică — o ocupație nu doar militară, ci și culturală și lingvistică.

Nu-i înțeleg pe oamenii care insistă să vorbească rusa. Nu știu pentru ce viitor se pregătesc. Ori nu le pasă, ori, în secret, își doresc ca imperiul sovietic să se întoarcă. 

Totuși, chiar dacă sunt o minoritate, sunt compatrioții noștri. Trebuie să-i implicăm, nu să-i respingem, ci să-i ajutăm să se întoarcă la ucraineană. Îi respect foarte mult pe cei care au făcut deja această alegere, chiar dacă ucraineana lor nu e perfectă. Îmi place să-i ascult. Accentele lor, micile greșeli, diversitatea vorbirii, toate îmbogățesc limba.

Rusificarea a durat zeci de ani, mai ales în est, așa că și derusificarea va dura tot atât. Nu vorbim de minoritatea rusă - vorbim de ucrainieni care, sub presiune, au decis la un moment dat să treacă la rusă, și pentru beneficii sociale. 

Nu este vorba despre a suprima o limbă. Este vorba despre a-i ajuta pe oameni să se întoarcă la limba strămoșilor lor.

Ce rol are literatura în această revenire la limba ucraineană?

Unul esențial.

Prestigiul social nu este ceva ce poți declara pur și simplu. Trebuie construit — cuvânt cu cuvânt, cântec cu cântec, poveste cu poveste.

Avem nevoie de texte de calitate, de melodii puternice, de filme bune și de repere culturale care să vorbească ucraineana. Avem nevoie de laureați ai Premiului Nobel pentru literatură, de muzicieni premiați cu Grammy, de regizori care să câștige Oscaruri.

Avem deja exemple, cum e „20 Days in Mariupol”, filmul care a câștigat Oscarul pentru cel mai bun documentar. Astfel de reușite contează. 

Avem nevoie de sportivi, actori, influenceri, chiar și YouTuberi care să vorbească ucraineana, nu neapărat să facă cine știe ce artă înaltă, ci să creeze conținut în ucraineană. Este vorba despre a oferi un produs cultural pentru toată lumea, de la umorul de zi cu zi până la cele mai rafinate forme literare. 

Așa se reconstruiește o cultură Iar literatura, cred eu, este chiar în centrul acestui proces.

În presa occidentală, și chiar în România, oamenii par obosiți să mai audă despre război. Au încetat să mai citească știrile. Spun: „Nu mai vreau să aud de Ucraina. Vreau altceva, ceva mai vesel.” Ce le-ai spune?

În primul rând, cred că trebuie să facem o distincție între știri și zgomot. Când un lider politic face o declarație sau ține un discurs nu e o știre reală. E doar vorbărie.

Toți avem nevoie de un fel de igienă media, să filtrăm ce consumăm. Pentru că există și informații pompate din exterior, adesea intenționat, ca să-i copleșească pe oameni și să-i amorțească. Asta face parte din strategia propagandei: să-ți epuizeze empatia.

Așa că primul pas este igiena — să știi ce e esențial și ce e doar zgomot.

Al doilea este măsura. Fiecare om are o limită în fața suferinței pe care o poate absorbi. Înțeleg asta. Când citesc despre un cutremur sau un dezastru natural undeva departe, și eu reacționez emoțional o vreme, citesc actualizările, poate donez bani, și apoi merg mai departe. Trebuie să luptăm împotriva propagandei, a uitării și a oboselii Occidentului. Pentru că, da, înțeleg că lumea e plină de durere. Există Palestina, Siria, Sudan, atâtea tragedii. Dar trebuie totuși să luptăm pentru dreptul de a fi văzuți, de a rămâne prezenți. Nu trebuie să fii doar precis, ci dedicat, implicat. 

Diferența esențială, însă, este să înțelegi ce e în joc. Aici cred că este nevoie și de responsabilitatea presei - ce e important și ce nu? Rolul presei e și să filtreze zgomotul. 

Războiul din Ucraina nu e doar despre noi. E despre viitorul Europei și despre lumea în care vrem cu toții să trăim.

Al treilea lucru este legat de lecțiile istoriei. Uitați-vă la 1938 — la München, la politica de împăciuire, la Hitler (n.red: Acordul de la München a fost o concesie făcută lui Hitler de către Franța, Marea Britanie și Italia, menită să evite războiul, care a permis Germaniei naziste să anexeze regiunea Sudetă din Cehoslovacia). Știm ce a urmat. Naivitatea sau oboseala nu protejează pe nimeni.

Da, e ușor să întorci privirea, să spui „mi-a ajuns”, dar realitatea nu ține cont de asta. Distingeți adevărul de propagandă și zgomot, fiți alerți. Pentru că, într-o zi, viața voastră s-ar putea schimba într-o clipă — exact cum s-a schimbat a noastră, în dimineața de 24 februarie 2022. Nu obosesc niciodată să repet asta: dacă Ucraina cade, voi veți fi următorii. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€