Ultimul șef de trib din noua rezervație naturală a Bucureștiului

Roxana Garaiman

Redactor

Gigel Enache (50 de ani), zis Gică, este capul ultimei familii de băștinași din groapa Văcărești, un spațiu de 180 de hectare din zona centrală a Capitalei. Locul în care familia lui trăiește din 1998 a fost declarat, la finalul lunii mai, arie naturală protejată.

Acolo, între un mall, un hotel de 4 stele și un ansamblu rezidențial, s-a dezvoltat un ecosistem plin de bălți și stufăriș, unde și-au făcut casă mai multe păsări și animale rare, precum stârcul, cormoranul, nevăstuica, vulpea și vidra.

To acolo s-au născut și șase dintre cei nouă copii ai lui Gică, plus nepoții.

Tribul Enache, cum și-a poreclit el familia, a supraviețuit cu peștele, ouăle, lemnele de foc și apa oferite de oaza de sălbăticie supranumită Delta Văcărești.

Mai mult, oamenii au transformat darurile naturii în bani de țigări și în benzină pentru generator: au vândut pește, au împletit coroane din papură pentru înmormântări și au scurmat pământul în căutare de fier vechi.

Lucrurile s-au schimbat acum 4 ani. Paradisul tribului Enache a fost descoperit de publicul larg odată cu publicarea unui reportaj realizat de revista National Geographic.

Au urmat eforturi susținute ale unor organizații de mediu și, de curând, izbânda: statul a aprobat înființarea primului parc natural urban din România, protejat prin lege.

Biodiversitatea respiră ușurată, dar Gică și ai lui trebuie să plece. Și se simt alungați din rai.

– Ce o să faci, Gică, atunci când o să pleci de aici?

– Nu știu. De ce? Tu ce-ai aflat? Ce se vorbește? Mie mi-a spus cineva că nici în 20 de ani nu se va face nimic aici. Am vorbit cu cineva șmecher.

Apoi trage artistic din țigară. Îi crește tensiunea când îi pui astfel de întrebări, dar nu s-ar arăta îngrijorat nici în ruptul capului.

Geniul

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

În aria marcată trăiește de 18 ani familia lui Gică Enache. (Copyright Helmut Ignat, Asociația Parcul Natural Vacărești)

Primul parc natural urban din Europa continentală

Pe 11 mai 2016, Guvernul a adoptat Hotărârea prin care se constituie Parcul Natural Văcărești. Acesta va fi amenajat pe întinderea de peste 180 de hectare a lacului de acumulare Văcărești, un proiect abandonat în 1989.

Suprafața sa este egală cu cea a Parcului Herăstrău din București.

În cei 26 de ani de abandon, locul devenise o groapă ilegală de gunoi și un adăpost pentru oameni fără locuință. Incendiile și braconajul erau la ordinea zilei.

Totuși, acolo s-a dezvoltat un ecosistem complex, specific zonelor umede. Această evoluţie a fost posibilă, în principal, datorită digului masiv care a împrejmuit zona, ca un inel de protecție împotriva prădătorilor urbani. A ajutat și statutul juridic complicat, explică Dan Bărbulescu, directorul executiv al Asociației Parcul Natural Văcărești.

Copyright Helmut Ignat, Asociația Parcul Natural Văcărești.

În 2013, pe baza unui studiu de fundamentare științifică, Academia Română a recunoscut importanța și valoarea de patrimoniu a ecosistemului Văcărești.

Odată ce a căpătat protecție prin lege, parcul natural trebuie să-și găsească un administrator pentru a fi amenajat.

Procedura de selecție va fi lansată cel mai probabil în toamnă, spun reprezentanții Asociației Parcul Natural Văcărești, participanți la competiția de proiecte.

Un rai complicat

Traseul până la hogeacul tribului Enache este unul întortocheat, dar și când izbutești, găsești mereu pe cineva acasă: ori pe nevasta lui Gică, Niculina (43 de ani), ori pe unul dintre puștii lui, ori pe Corina, fata cea mare. Ori, în cel mai nefericit scenariu, pe unul dintre cei trei dulăi: Puffy, Leul şi Botu.

Coborâm în deltă în zona complexului rezidențial Asmita Gardens, care înalță pe bulevardul Mihai Bravu șapte coloși de până la 25 de etaje.

Ţinem cărarea printre sălcii, nuci și bălării vreun sfert de oră, cu bălțile și papura tot timpul pe dreapta. Când ajungem la izvor, ştim că nu mai avem mult de parcurs, dar arșița după-amiezii ne-a amețit deja.

Dincolo de vegetația lacustră din groapa Văcărești răsar blocurile-turn ale orașului.

Continuăm printre două ape și la intersecție facem stânga. Am nimerit: Puffy ne întâmpină mârâind dintr-un tufiș, dar, când apare Vali, începe să dea din coadă.

Vali e băiatul cel mare. Are 16 ani, dar pare mai matur. Ne duce la Gică, care abia s-a trezit din somn. Zace leșinat pe niște boarfe întinse sub un copac de zici că trage să moară. Ascultă în surdină un post de radio.

Dăm să ne așezăm pe băncuța de lângă, dar băncuța se umple de copii gălăgioși care ți s-ar băga și în suflet.

Băieții mai mari, Rică (13 ani), Marcel (11 ani), George Helmut (10 ani) și Cezar (8 ani), se țin de glume.

Luciana (4 ani), mezina familiei, e mozolită toată cu tocană. Ea stă mai mult pe lângă Nicușor (6 ani), fratele mai apropiat de vârsta ei, și pe lângă Duca și Zâna, mai vârstnicele ei nepoțele. Sunt fetele Corinei, care are 22 de ani și care și-a făcut cu bărbatu-său o baracă lângă.

Corina (foto) are 22 de ani și două fete: Duca, de opt ani, și Zâna, de șase ani.

Puștii prind un moment și încep caterinca.

– Eu vreau să plec în Japonia!
– Și eu vreau să plec. Știi unde? În America de Sud.
– De ce acolo?
– Că și acolo sunt animale mari. Hahaha!

– Păi ce să facă în nebunia asta de oraș? îi susține Gică.

Cezar și Marcel, doi dintre băieții lui Gică Enache.

„E un cormoran care tot dă târcoale pe aici. Zboară dintr-o parte în alta, parcă nu-și găsește locul.” (Gică Enache)

*

Orașul îl înconjoară, dar lui Gică îi ajunge groapa asta. Tot ce are aici, printre mormane de gunoi, e o baracă improvizată. Înăuntru se află două paturi și un fel de chicinetă așezată în pragul unui coteț de porumbei.

În timp ce Gică stă la o țigară, sub salcie, Niculina se ocupă de treburile gospodărești.

Gică ține foarte mult la porumbeii lui, mai ales că unii sunt marcați. Îi lasă liberi, să zboare când vor ei. Zice că sunt dresați să vină înapoi.

Cei șapte copii care le-au rămas în grijă dorm în pat, iar ei doi – pe covorul din mijloc, așezat direct pe niște denivelări de pământ.

Niculina nu mai suportă flecăreala lui bărbatu-său. Freacă de zor niște rufe într-o copaie plină cu apă înnămolită și mai scapă câte o înjurătură.

Niculina spală rufele cu apă din lac.

„Să-mi pice roata de la căruță dacă m-am luat cu ea din dragoste! A fost noapte și m-am trezit cu ea în pat. Și a rămas cu mine și asta a fost. Mă înțelegi? Nu are nimic deosebit, este o femeie ca toate femeile”, și aruncă un ochi drăgăstos către nevastă-sa, care fierbe.

Apoi tușește.

„Eu sunt un om distrus. N-am pretenții de la viață, când eram sănătos am avut. Dar acum am două diabeturi și picioarele arse.”

Niculina + Gigel, o dragoste veche cât un tatuaj.

În iarna lui 2014, de Crăciun, în groapa Văcărești a ars baraca Georgianei, a doua fiică a lui Gică. Acolo erau mai mulți copii, iar Gică a intrat în flăcări după ei. Pe unul n-a mai putut să-l salveze, iar asta îl consumă enorm. S-a îmbolnăvit și a slăbit mult.

Era internat la Spitalul de Arși când au venit să-i ia copiii. Au stat, în total, vreo patru săptămâni la cămin. El zice că a fugit din spital și a stat cu ei până când a reușit să-i recupereze.

Însă de atunci nu se mai înțelege nimeni cu Niculina. Se teme să nu-i piardă din nou și ar vrea să plece din baltă. Mai ales că nici Gică nu mai e în putere ca altădată. Au rămas pe spinarea ei atât colectarea peturilor, cât și recoltarea papurei pentru coroane de înmormântare.

Gică zice că, dacă nu era așa bolnav, s-ar fi dus în străinătate să muncească. Nu să fure. El este de meserie lăcătuș și a lucrat 12 ani la Întreprinderea de Anvelope Danubiana, la secția de anvelope grele.

„Apoi s-a terminat, s-a distrus țara.”

Familia Enache, la ora prânzului.

Astăzi, Gică nu beneficiază de niciun ajutor social. Ca să se țină departe de primejdii, iarna trecută s-au mutat cu toții într-o casă închiriată în zona Apărătorii Patriei. Bani au primit mai ales de la oamenii care le știu situația.

Copiilor le-a plăcut cât de cât la curte, dar spun că niciodată nu s-ar duce să locuiască într-un apartament de bloc.

„Am stat odată cu chirie într-un apartament. Dacă faci puțin mai multă gălăgie, vine vecina de jos. Ăștia mici se trezeau la 4 dimineața, începeau să dea drumul la televizor, să asculte muzică”, povestește Vali, cu o expresie de adolescent neînțeles.

*

Copyright Helmut Ignat, Asociația Parcul Natural Vacărești

Vali ne scoate cu barca pe lac. Se folosește de două palete ca să se strecoare prin vegetația deasă. Împinge ușor, iar apa susură sub noi.

– Ce liniște e aici! Îți place, Vali, liniștea asta din deltă?
– Mai mult îmi place în oraș, că aici sunt de mic copil, m-am obișnuit cu ce e aici. Dar nu mi-ar plăcea la bloc, la curte e mai bine. O să-mi fie dor oricum, cred că o să fiu mereu pe aici.

Apoi, izbucnește cu entuziasm copilăros:

– Uite, am dat cu vâsla într-o țestoasă!

Chiar dacă nu s-a născut aici, în groapă, Vali a venit când era mic. Bălțile astea l-au crescut, i-au dat să mănânce și l-au călit, dar nu l-au învățat să scrie și să citească. Și își dorește.

A început să rotunjească litere pentru prima oară acum două săptămâni, când a fost inclus, împreună cu frații lui, într-un program educațional, care se desfășoară în Ferentari.

Vali (16 ani), în mijlocul unui peisaj care a făcut ca groapa Văcărești să-și atragă supranumele Delta Văcărești. Foto: Lucian Muntean

Unul din principalele obstacole pentru înscrierea copiilor la școală a fost acela că familia Enache nu avea o adresă de domiciliu.

– Mi-am dat seama târziu că e important să scriu și să citesc, pe la 14 ani.
– Dar te-ai gândit ce-o să faci când te vei face mai mare?
– Nu știu, Dumnezeu alege, nu eu aleg.
– Păi cum să nu alegi tu?!
– Păi și dacă eu nu mai trăiesc mâine, nu Dumnezeu alege? Ce să aleg eu? Nu mai aleg nimic pe lume. Credeți că e după mine totul?

Planurile lui Vali se concentrează acum doar pe Denisa, o fată de 14 ani cu care se întâlnește de un an în cartier.

– Am prietenă. E din oraș, de aici, de sus. Ne întâlneam așa și mi-a spus că mă place. Maică-sa are un magazin.
– De-aia ții să fie mereu încărcat telefonul?

Privirea-i fuge și întrerupe brusc firul conversației:

– Uite un uliu! Ăla e pui de uliu, și ne indică spre cer o umbră neagră. Apoi continuă netulburat.

– Da, de-aia. Știți cum e tineretul în ziua de azi. Mie, oameni mai bătrâni mi-au spus că nu era așa înainte, să nu poți să stai fără o fată. Nu știu dacă așa era, cum mi-au zis ei.

Lângă cel mai mare parc natural urban din Europa continentală se află cea mai mare centrală termoelectrică (CET Sud) din sud-estul Europei.

De altfel, telefonul mobil este unul dintre principalele subiecte de gâlceavă în gospodăria lui Gică.

Când ne întoarcem, Niculina începe să-l zorească pe Vali să-și încarce Samsungul. Au primit cadou o baterie externă și sunt nerăbdători să o testeze.

Alte neînțelegeri apar când nu sunt bani de benzină pentru generator și tribul rămâne fără sursă de energie pentru telefoane. Uneori se duc cu mobilele descărcate la o femeie cumsecade, care locuiește în turnurile de la Asmita, și le lasă la ea în priză.

Vali verifică dacă a primit vreun apel de la prietena sa.

„Ce telefon e ăla? iPhone? iPhone 4. Nu, 5! I se deschide capacul? Dacă i se deschide capacul, uocoo, nu e original”, mă interoghează un prichindel.

„Uocooo!”, îl imită alții și râd.

Apoi, ca să fie bairamul în toată regula, Gică aduce aparatul de radio și introduce un minicard SD în el.

Trestia începe să se unduiască după versurile lui Edy Talent:

„Alo, alo, senzualo,
Mă omori, criminalo,
Bagă dans, bagă dans, senzualo,
Mi amor”

Mântuirea braconierilor

La vârsta fraţilor lui, Vali avea alte preocupări. Acum vreo 5-6 ani l-a cunoscut pe Helmut Ignat, unul dintre părinții Parcului Natural Văcărești. Întâlnirea i-a schimbat radical percepția despre locul în care trăiește.

„Înainte nu ne gândeam noi la ulii, la păsările de pe aici. Acum le urmărim, știm unde își fac cuibul, avem grijă. Și cu vidra, la fel. Când am văzut prima oară o vidră, nu știam ce e.

Aveam vreo 10 ani și m-am dus într-o dimineață la izvor. Am văzut animalul ăla care tot mânca broaște. N-aveam nici mobil să îi fac poze, că ar fi fost cele mai tari poze pe care le făceam.”

Copyright Helmut Ignat, Asociația Parcul Natural Vacărești.

Helmut Ignat este fotograful care a venit timp de un an în groapa Văcărești pentru a surprinde imaginile ce aveau să fie publicate în reportajul din mai 2012 al revistei National Geographic, intitulat Delta dintre blocuri.

În acest timp, Helmut a reușit să le insufle, atât copiilor, cât și lui Gică, dragostea pentru natură. I-a învățat speciile de păsări și animale cu care familia lor își împarte habitatul. Iar familia Enache a devenit de un real folos în demersurile sale pentru ocrotirea acestei zone.

Gică Enache și fotograful Helmut Ignat.

„Nu am descoperit din întâmplare Delta Văcărești. La sfârșitul anului 2010, Cristian Lascu de la National Geographic mi-a spus că există un loc interesant aici, în care am putea să facem un reportaj, mai ales că eu făcusem un alt articol despre Delta Dunării”, povestește Helmut Ignat și se oprește brusc.

„Uite! Ăsta e un porumbel sălbatic”, ne arată el, cu ochii pierduți pe cer, exact ca Vali. Apoi își reia ideea:

„Eu am trecut timp de 12 ani pe lângă digul ăsta fără să arunc nicio privire. Aveam sediul firmei pe Olteniței.”

Helmut Ignat spune că, atunci când a venit prima oară, pe 20 februarie 2011, a găsit cel mai mare dezastru posibil: o întindere uscată de stuf, acoperită pe largi suprafețe de urmele incendiilor și punctată cu mormane de gunoi. În background era CET Sud.

Dan Bărbulescu, directorul executiv al Asociației Parcul Natural Văcărești, indică prima poză realizată de Helmut Ignat în Delta Văcărești.

„Nu știu de ce m-am întors, pentru că părea sortit eșecului total, dar am făcut-o. Iar publicarea articolului nu a fost finalul poveștii, ci începutul unui proiect ambițios: obținerea statutului de arie naturală protejată. După 4 ani, pot spune că s-a schimbat peisajul.

Prin colaborare chiar și cu localnicul Gică, prin măsuri în care am mai cooptat poliția locală, prin simpla prezență a noastră aici, care le-a dat de înțeles unora că putem să-i fotografiem, s-a mai redus fenomenul infracțional, dar nu la zero.”

*

George Helmut Enache

În 2014, Helmut Ignat l-a ajutat pe Gică să obțină certificate de naștere pentru toți copiii săi. Drept mulțumire, Gică îl consideră pe Helmut nașul a doi dintre cei mici, mezina Luciana și George, care în acte a mai primit un nume: Helmut.

Gică și Vali știu la ce se referă Helmut Ignat. Asta pentru că și ei au fost braconieri odată.

Vali povestește că a învățat să pescuiască în toate felurile în bălțile ăstea: cu plasa, cu undița și chiar cu mâna.

„Câtă știucă e aici… Eu, dacă mă duceam noaptea, găseam numai pești d-ăia de 8-10 kilograme, că ei noaptea nu mai fug. Barem de-ăia mici nici nu mai zic.”

Braconierii ridicau zeci de kilograme de pește odată, cu plase care depășeau și 100 de metri. Până la lăsarea iernii, reușeau să taie toți copacii care își făceau loc prin stufăriș. Apoi incendiau porțiuni mari de teren pentru a regenera papura.

„Când îi văd acum cum dau foc, mă doare sufletul. Sunt niște descreierați, n-au niciun respect pentru viață. Eu, când am venit prima oară aici, am venit cu un cal, o căruță și o fetiță, Corina.”

Acum, Gică Enache trebuie să plece. Autoritățile din sectorul 4 îl amenință că, până la finalul săptămânii, baraca sa va fi demolată, iar copiii îi vor ajunge din nou la cămin.

Deocamdată, Gică nu întrevede nicio soluție, dar speră că viitoarea administrație a parcului îi va oferi un post de ranger și că va reuși să-și păstreze familia unită, într-o zonă cât mai apropiată de baltă.

Copyright Helmut Ignat, Asociația Parcul Natural Vacărești

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€