Tudor Giurgiu dezvăluie cum a filmat „3 zile în septembrie” în doar o săptămână și fără bani de la CNC: „Dacă ne iese, bine, dacă nu, rămâne un exercițiu și nu-l arătăm la nimeni”

Cristina Foarfă

Oamenii faini

04/09/2026

PressOne a vorbit cu Tudor Giurgiu, regizor, despre cum se face un film din nimic, despre cum au ajuns trei bărbați să scrie un scenariu din perspectiva unei femei și despre ce s-a schimbat în mentalitățile noastre privind rolul femeii în societate. 

PressOne: Cum s-a născut filmul „3 zile în septembrie”?

Tudor Giurgiu: Acum doi ani, într-un final de septembrie, am fost cu Andreea (Vasile, actrița principală și soția regizorului, n.r.) într-un weekend la hotelul Arome din Eforie Sud. Nu mai fusesem acolo de ani de zile. Auzisem de hotel, se duseseră mulți prieteni, am zis „băi, suntem ultimii". 

Ne-am dus fără copil și ne-am împrietenit cu cei care au hotelul, Mirel și Filiz, doi oameni tineri cu care faci click imediat. Ei sunt mari iubitori ai locului și ne-au arătat hidden treasures (comorile ascunse, n.r.): case vechi, fostul cazinou, faleza. 

Suprapus peste ce știam eu — că mergeau poeții, scriitorii, regina — mi s-a părut că locul are un șarm, dar un șarm pe care-l descoperi cu un ghid.

După trei zile de povești și alte licori, Mirel a zis „hai să facem un film”. Am zis că ăsta e dus cu capul. Dar a apărut Anca, o altă prietenă din Techirghiol, și m-au pisat la cap un an de zile până am zis: „gata, hai”. 

Bani nu erau, deci o chestie și mai nebună, iar ideea de a face un film în șapte zile mi s-a părut super challenging (provocator, n.r.).  

De ce șapte zile?

Am filmat într-un hotel și atât era liber. Și am zis: ce putem face în șapte zile? Gândul m-a dus la „Relatos salvajes", filmul argentinian pe care l-am și distribuit în România, unde e vorba de-o nuntă care o ia razna. 

Final de sezon, Eforie, o nuntă care merge prost — iar de aici au început să se lege lucrurile. Am povești cu personaje feminine în special, cărora li s-au întâmplat tot felul de lucruri la nunți. Și mi s-a părut interesant pentru mine să nu mai fac încă un film cu bărbați. Să fie un personaj principal femeie, căreia i se întâmplă lucruri.

Ai numit în comunicarea publică a filmului cele șapte zile la Eforie ca fiind o „tabără de creație". Ce însemna asta concret?

Am vrut să facem un experiment în care să descoperim ideea lucrului împreună. Am zis că este un fel de tabără și am numit-o Arome Creative Camp. În afară de unu-doi actori, am vrut oameni care nu mai lucraseră unii cu alții. Eu să nu mai fi lucrat cu operatorul, cu scenograful, cu persoana de la costume. Dacă e bal, bal să fie. Să co-creăm ceva, cu prieteni, cu necunoscuți, cu neprofesioniști. 

Un alt mod de a face filme, întorcându-ne la ce este făcutul de filme la bază: nu să aștepți finanțări zece ani, nu să aranjezi scenariul cu gândul la festivaluri. Ceva foarte din suflet, direct, fără calcule. Am zis „dacă ne iese, bine, dacă nu, rămâne un exercițiu și nu-l arătăm la nimeni”. 

Au venit prieteni, colegi de la TIFF, colegi de birou. Tuturor le-am zis că va fi o săptămână superbă la mare. Când colo, au fost 13 grade. Dar toată lumea a jucat, a muncit. 

Cum ați ajuns la plan-secvență de 65 de minute?

Am început să merg la Eforie aproape în fiecare weekend, să observ locul, oamenii, ca să ne ajute să scriem o poveste care să fie așezată bine în specificul local. Pe unii i-am și luat în film. 

Am scris cu Conrad Mericoffer și Radu Grigore, la trei mâini, am terminat scenariul la final de iulie, am repetat în august.

Instrumentală a fost conversația cu Mihai Chirilov. I-am arătat ce vreau, a zis că sunt nebun, dar s-o fac. I-am spus: vreau multe acțiuni și o să tai. Și el: „cum să faci film cu tăieturi în șapte zile? N-o să ai timp. Trebuie să faci one shot”. 

Eu ziceam „nu, mă, Mihai, o să pot". Dar, de fapt, el vedea de afară ceva ce eu nu vedeam. Și din momentul ăla provocarea a fost la pătrat: cum fac toată povestea fără să ne oprim, cum intrăm în noapte, cum rescriem cu asta în cap, pe cine iau.

Tot Mihai mi-a zis să mă uit la „Sábado", filmul chilian al lui Matías Bize, care are aceeași premisă. La el nu exista nunta, dar situația de la început — nevasta, amanta, băiatul care filma — era acolo, tot one shot, filmat acum 20 de ani, cu o cameră video de bază. Mi s-a părut că setează bine emoțional personajele. 

I-am scris lui Matías, ne știm, l-am întrebat dacă pot s-o folosesc și să-l creditez. A zis why not. 

Ce înseamnă, practic, un cadru de 65 de minute?

Înseamnă că dai motor și nu te oprești. Filmul are 75 de minute, dintre care 65 sunt acest cadru. Nu mai poți fi salvat de montaj, nu mai ascunzi o replică ratată. E cap-coadă. Nimeni nu avea voie să greșească. 

Le-am spus tuturor: sunt singurul care poate să dea stop; orice s-ar întâmpla, mergeți mai departe. Unii dintre actori erau terminați de frică. Dar nu doar actorii. Performanța lui Alexandru Dorobanțu, directorul de imagine, e incredibilă: e primul lui lungmetraj, face reclame, nu mai lucraserăm împreună. La fel cei de la sunet.

Terminam filmarea seara la opt jumate, mâncam, apoi ne strângeam toți pe o terasă, puneam un ecran și vedeam filmul. Le spuneam ce a fost bine, ce a fost prost, iar a doua zi o luam de la capăt: repetiție ziua, o filmare seara. Trebuiau să fie șase duble. A fost frig, într-o zi a plouat, în alta nu ne-a ieșit ceva. Așa că am avut timp doar de patru.

Loc de improvizație era?

Foarte puțin. Trebuia să fie o construcție super predictibilă. Dacă un actor inventează, îl încurcă pe partener, care nu mai știe ce să facă. Și sunt oameni care filmează, care țin microfoane — dacă nu ai predictibilitate în mișcări, îi încurci. 

Cred că a fost o singură secvență, cea din titicar, unde le-am zis: „aici beți, fumați, vă desfășurați”. În rest, totul a fost scris, repetat, filmat în consecință.

Cum a fost experiența pentru Andreea Vasile, actrița principală din film? Mai ales că tot timpul camera se concentrează pe fața ei? 

Ea a dus totul cap-coadă. Dacă ea n-ar fi putut să ducă emoțional, efortul tuturor celorlalți ar fi fost nesusținut. Și nu mi se pare doar o partitură complexă — de la isterie la plâns la râs — ci felul în care trebuia să-și păstreze echilibrul, să știe tot ce are de făcut, în condițiile în care în jurul ei era o nebunie.

În spatele ei erau oameni, noi alergam cu monitoarele. Ea a rămas în personaj, incredibil, rar îți dă cinemaul ocazia să ai tipul ăsta de experiență.

Într-un film convențional doi oameni vorbesc, eu te filmez de aici, apoi contraplan, plan general. Aici a fost camera pe tine tot timpul și trebuia să ignori tot ce vedeai în jur.

Ai mai făcut un film despre nunți, „Nunți, muzici și casete video". Cu ce ai rămas de acolo și ce ai adus aici? 

Probabil că mi-au rămas niște sechele de acolo. Nunta rămâne un pretext foarte bun pentru cinema, pentru că e un ceremonial cu etape foarte clare, pe care poți grefa povești de viață. 

Lumea vine acolo cu o agendă, cu un program, cu frici. Și la noi e un ospăț pantagruelic de cele mai multe ori. Mi se pare că poate fi exploatată. Mai am un subiect tot pe zona asta.

Aveți două nunți în film. Cum a fost să aduci la viață două nunți? 

Și eram disperat că nu aveam figurație pentru a doua. Actorii, colegii, figurația de la prima nuntă, de la piscină, se dezbrăcau, își luau peruci și veneau la a doua. Plus niște oameni din Eforie și din Constanța. O comedie totală. A fost o săptămână plină de fun.

Ce am remarcat la Bianca, personajul principal al filmului, e că deși trăiește o dramă, întâlnește foarte mulți oameni buni. Doamna în vârstă, mireasa care zice „hai cu mine la nunta mea", domnul cu titicarul. Ce ați vrut să spuneți cu asta? 

Asta am văzut întotdeauna și când mi-a fost mie greu. Trăim într-o lume în care, când se vede pe tine că ți-e greu, de foarte multe ori găsești oameni, nu doar prieteni, care să-ți întindă o mână, un șuberec, un pahar de vin. Așa sunt eu construit, așa gândesc. Și ăsta a fost pariul: când o extragem pe ea de la prima nuntă și nu știe încotro să se îndrepte, nu știe ce să facă cu viața ei, vrea doar să plece, apar întâlnirile astea. 

Similar, ideatic, cu „After Hours" al lui Scorsese, un personaj prins într-o suită de întâlniri bizare de-a lungul unei nopți. Personaje care să-i redea încrederea în umanitate și în lumea asta față de care ea se simțea înstrăinată și de care voia să se rupă. 

În film apar și mai multe femei care dansau în cerc, pe plajă? Dubios aș zice. Care a fost rolul lor în poveste? 

Pe litoral găsești — la Costinești erau spiralele lui Bivolaru — și am cunoștințe care sunt în astfel de cercuri, tabere de spiritualitate, de conectare cu energiile Pământului. Nu vreau să judec deloc, dar m-am inspirat de acolo. Într-o astfel de noapte total nebună, ce-ar mai fi să ajungă și în cercul ăsta? Why not.

Cum vezi faptul că sunteți trei bărbați care ați scris un scenariu despre o femeie, din perspectiva unei femei? 

Ne-a mai întrebat cineva, la Cluj, care zicea: nu-mi vine să cred că trei bărbați au putut să scrie asta și să nu fie nimic fals. Am zis da, doar că am dat unor femei să citească. În primul rând Andreei — tot ce scriam îi dădeam ei, și a fost de mare folos cu observații precum „asta nu cred", „asta n-aș face". 

Apoi am făcut lecturi cu celelalte actrițe, cu Mirela Zeța, care o joacă pe amantă, cu Adela Popescu, cu Emilia Popescu. Îți dădeai seama imediat dacă ceva era fals.

E super riscant să scrii tipul ăsta de poveste fără să vorbești. Lucrez acum la documentarul despre Nadia Comăneci — la fel, îți trebuie timp să citești, să înțelegi. În cazul ei nu e doar despre medalii, e și ce se întâmplă cu corpul, transformarea fetiței în femeie, ce efect are asta peste regimul de antrenament, peste durități, peste nemâncat. Asta un bărbat n-o va înțelege niciodată. 

Cred că bărbații pot scrie și regiza povești despre femei, nu e apanajul unui anume sex să scrie despre același sex. Dar trebuie să ai comprehensiune, să fii foarte atent, sensibil și foarte curios să afli.

Ți s-a reproșat totuși că ați alunecat în stereotipii, roluri de gen sau chiar în misoginism. Secretara-amantă, presiunea de a face copii. Cum le răspunzi? 

Nu cred asta. Fiecare interpretează după propria grilă de valori. Am văzut femei emoționate, la TIFF și la Eforie Sud, unele care ne-au mărturisit că au trecut prin povești similare, și n-au simțit nici stereotipie, nici misoginism. E diferit cum receptezi filmul când ești foarte crud, sau când n-ai copii. E loc pentru toate interpretările. Niciun film nu poate mulțumi pe toată lumea.

Vin acum de la proiecția din Eforie. Cel mai touching (emoționant, n.r.) a fost că la final au venit trei fete, spre 30 de ani, cu lacrimi în ochi, m-au luat în brațe și au zis „noi suntem din Eforie”. Una a plecat în Olanda, alta în altă parte. Și au adăugat: „tu, fără să știi, ne-ai purtat prin locurile unde noi, când eram tinere ca Bianca, făceam tot felul — la restaurantul Măgura, la bodega aia, la pubul ăla unde erau toți prăjiții, cum îi ai și tu în film. E geografia în care ne-am format, la care revenim, și îți mulțumim că putem s-o vedem. Fără să știi, ai făcut o geografie mitică a Eforiei”. 

Și eu chiar n-am știut. M-am dus să caut spații în care povestea ar putea funcționa. O confesiune bizară, dar m-am bucurat.

Ai mai avut personaje feminine puternice și în „Legături bolnăvicioase", filmul tău din 2006. 

Da, dar n-am mai avut de atunci un personaj feminin powerful, strong (puternic, n.r.) care să ducă tot filmul cap-coadă. În afară de „Legături bolnăvicioase", n-au mai fost personaje feminine cu un storyline (poveste, n.r.) atât de puternic.

Simți că s-a schimbat ceva în societate de atunci? Statutul femeii, așteptările de la ea, presiunea.

S-a schimbat enorm, dar în special percepția. 

Am intrat la UNATC în 1990 și era o singură studentă la imagine — noi aveam 18 ani, ea avea 30. Profesorii îi spuneau că femeile n-au ce căuta în meseria asta. La regie erau câteva. Tipul ăsta de agresivitate, mitocănie și misoginism era peste tot. Nu mi se pare că mai e acolo. 

Cinemaul românesc, printr-o schimbare de paradigmă care a pornit clar din școală, are voci noi: scenariste, regizoare cu altă privire. Ivana Mladenović, care vine cu o altă lume. Documentariste din noua generație, Andreea Borțun. Ana Drăghici, care filmează. Vezi în toate zonele femei care sunt bătăioase, care fac proiecte. Nu mai e societatea atât de oțărâtă și de acră.

Sunt însă zone — politica — unde femeia e în continuare, cu puține excepții, decorativă, pare un men's game (joc pentru bărbați, n.r.). Când, de fapt, au fost femei, inclusiv în partide, care au schimbat radical felul în care politica era percepută. 

România ar avea nevoie de exemple de femei cu vizibilitate și impact mare, nu doar în business sau în zona ONG, ci în politică, în diplomație. S-ar schimba raportul, energiile. Suntem, totuși, o societate needucată și de multe ori mitocană, dacă cobori din straturile înalte pe cartiere, pe trotuar. Femeile au altă abordare. Să lăsăm femeile să preia controlul.

Ce mi-a rămas în cap pregnant e că mama Biancăi, personajul principal care află, exact înaintea nunții, că soțul ei urmează să aibă un copil cu secretara, trece cu ușurință peste faptul că fiica ei a fost înșelată: nu contează, tu trebuie să te căsătorești. Mai există presiunea asta?

În societate, da. Dacă vorbim de urbanul mic și de rural, există. Statistic, probabil numărul divorțurilor a crescut, nu mai stau multe căsătorii cum stăteau odată, dar presiunea e acolo. Mulți părinți încă percep așa: cum adică ai 30 sau 40 de ani și nu ești la casa ta, cu copil? 

E o normă socială foarte prezentă, și o să fii surprinsă în câte case, regiuni, zone. Nu înțelegem că societatea se schimbă, rămânem tributari unor șabloane.

Consideri că este o consecință și a discursului politic conservator în creștere?

Nu cred că are legătură cu politicul, cât cu un anume tip de educație. Vorba Andreei, care își aducea aminte cum mama ei îi dădea peste mână, ce nu avea voie să spună sau să facă atunci când era în lume. Generația noastră trăiește cu sechelele astea: ți se inducea cum să te comporți, ce ai voie să zici. 

Din fericire, Gen Z mi se pare foarte diferită, într-un sens bun: nu au blocajele, nu trăiesc cu presiunea de a răspunde nevoilor societății sau ale părinților. Sigur, vorbesc de zonele urbane, pe care le cunosc. În zonele sărace nu cred că e la fel.

Bianca se salvează?

Eu cred că da. Sufletul ei se salvează, chiar dacă are de gestionat situații dificile. În momentul în care realizează că dacă nu rupe niște legături toxice — cu mama, cu bărbații, cu relațiile în care a stat — nu se poate salva, e un moment de empowerment (împuternicire, n.r.).

M-am gândit mult, când scriam, la un alt film chilian, „Gloria" al lui Sebastián Lelio, care a fost și la TIFF: o femeie trecută de 50 de ani, care decide să nu mai răspundă normelor de a fi mamă sau prietenă, așa cum o știm, și să-și schimbe viața. Un destin oglindit. Și Bianca reușește să-și dea restart, în cu totul alt sens.

Finalul e ambiguu - crezi că poate fi citit și în cheia cealaltă, în care se întoarce în rolul predefinit?

La asta nu m-am gândit. Poate fi. Dar nu a fost intenția autorului. Inițial am vrut să mai adaug ceva, mi s-a părut că poate e mult prea deschis finalul. 

Am mai filmat și un alternative ending (final alternativ, n.r.): l-am readus pe soț în poveste și aveau un dialog. Am făcut o vizionare cu un grup de oameni, multe femei de vârste diferite. Au zis: nu vrem să-l mai vedem, nu vrem să mai apară, vrem să-i dăm ceva în cap, la revedere. Dar eram curios un pic de reacție.

Un film pe an: „Libertate", „Nasty", acum acesta, plus Nadia și încă două lungmetraje la care scrii. Cum e perioada asta pentru tine?

Simt că e o fază bună. Creativ, cât timp există spark-ul (sclipirea, n.r.)  ăsta și bucuria de a face și de a-i face și pe alții bucuroși că văd un film — ăsta e indicatorul cel mai bun. Nu e sentimentul că trebuie să mai dovedești ceva. Pur și simplu să fii imersat într-un subiect. Am avut nevoie de asta după câțiva ani cu proiecte grele, mai ales „Libertate", care m-a consumat teribil. Filmul ăsta a fost un pariu nebun și am regăsit ceva ce poate pierdusem: spontaneitatea, bucuria de a lucra fără presiune.

Filmul a ajuns la festivaluri fără să fi făcut mare lucru. Nu făcusem din asta un scop, cum există boala asta a autorilor români de a fi validați de festivaluri. Circulă, e cumpărat pentru cinematografe în vreo patru țări, mai mult decât speram.

Mi-am dat seama că la film, oricât încerci să-ți potrivești traseul, depinzi de atât de multe — finanțări, momentul când ești mulțumit de scenariu, când îți găsești distribuția — încât e imposibil să-ți imaginezi ceva predictibil. Și asta mă bucură. Am văzut că, cu cât m-am lăsat purtat, cu atât s-au întâmplat lucruri bune. Intenționez să mă las în continuare. Dar vreau să mai fac. Sunt câteva filme la care țin și pe care le voi face. 

Suntem în momentul în care AI-ul generativ e bau-baul cinematografiei. Tu ce crezi despre amenințarea asta? 

Nu cred că e chiar un bau-bau. Pentru lumea filmului n-a ajuns încă la performanța de a genera structuri dramatice și interpretări. Am văzut filmulețe scurte făcute la un nivel de craft tehnic incredibil, efectiv nu realizezi că sunt AI. Dar la dimensiunea unui lungmetraj prefer să văd deocamdată avantajele: să-l folosești deștept ca să recreezi atmosfere de epocă, interbelic, fără să cheltui sute de mii de euro pe decoruri. 

Atâta timp cât completează viziunea artistică fără să devină excesiv și de prost gust, e un instrument funcțional. Întrebarea e cum îl semnalizezi și cum rămâne doar asta, versus varianta în care abuzezi de el — de-aging (efect de întinerire, n.r.) pe fața actorilor și așa mai departe. Aici sunt un pic speriat.

Cred că suntem într-o fază ca Facebook în primii ani: se încearcă, se vede până unde merge. Probabil investițiile în AI o să crească până când lucrurile nu vor mai putea continua și atunci ne întoarcem la modul clasic de a face filme. 

Cum era Terrence Malick, care-și înnebunea echipa stând să aștepte raza de soare din „Tree of Life", ca să nu filmeze cu efecte. Astea coexistă bizar: AI-ul crește, dar oamenii filmează pe peliculă, unii renunță la efecte vizuale. 

Deocamdată nu mi se pare un bau-bau atât de mare.

„3 zile în septembrie" (2026), regia Tudor Giurgiu, scenariul Conrad Mericoffer, Radu Grigore, Tudor Giurgiu. Cu Andreea Vasile, Emilian Oprea, Mirela Zeța, Emilia Popescu, Adela Popescu, Conrad Mericoffer - în cinematografe din 18 septembrie.

Editor: Laura Popa