Filmul regizat de Nicholas Winding Refn e dedicat regizorului Alejandro Jodorowsky FOTO captură din film

Filmul regizat de Nicholas Winding Refn e dedicat regizorului Alejandro Jodorowsky FOTO captură din film
02/07/2020
Trei filme de pe TIFF Unlimited
Charade (r. Stanley Donen, 1963)
În această comedie romantică cu parfum hitchcockian, în care rezolvarea oricărei probleme aduce după ea o altă încurcătură, Regina Lampbert (Audrey Hepburn) e urmărită de niște indivizi care vor să pună mâna pe un sfert de million de dolari, bani furați de soțul ei decedat.
De partea femeii se află Cary Grant. El tot încearcă s-o protejeze de consecvenții bandiți într-un Paris în care mai nimic nu e ceea ce pare.
Filmul ăsta al lui Donen nu se încadrează în așa-numitele sale „capodopere populare” (din care ar face parte On the Town, 1949, sau Singin’ In the Rain, 1952 – ambele fiind rezultatul colaborării lui cu Gene Kelly), dar face reverențe în fața mai multor stiluri și estetici.
Hepburn și Grant sunt minunați împreună. Ea dezvoltă un personaj haios care obișnuiește să mănânce tot timpul atunci când se află sub presiunea stresului, iar el o secondează prin tot felul de giumbușlucuri fizice și dialogale.
Replicile dintre ei sunt ascuțite, vin cu repeziciune una după alta și construiesc pe alocuri un flirt destul de agresiv. Pe de alta parte însă, natura acestei relații dintre ei conține și suficient de multă subtilitate și tact, astfel încât o bună bucată de vreme nu-ți dai seama încotro se îndreaptă și care-i vor fi efectele.
În cele din urma, Șarada lui Donen nu e un film mare, sub nicio formă unul care să se strecoare măcar în vreun clasament solid al comediilor clasice, dar are șarm și încurcături nostime. Și e plăcut oricând să o privești pe Audrey Hepburn.
Only God Forgives (r. Nicolas Winding Refn, 2013)
Mărturisesc că n-am înțeles niciodată motivele reale pentru care acest film al lui Refn este atât de subapreciat. Comparativ cu Drive (2011), găsesc în el o formă mai elaborată de-a lui Refn, în căutările lui estetice ultra-stilizate. (Altfel, desăvârșite poate cu miniseria de anul trecut, To Old to Die Young.)
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Fără ajutorul tău, nu putem continua să scriem astfel de articole. Cu doar 5 euro pe lună ne poți ajuta mai mult decât crezi și poți face diferența chiar acum!
În interiorul acestui festin vizual, lumea criminală din Bangkok o întâlnește, la ea acasă, pe cea din SUA. Americanii pierd lupta asta, nu însă înainte de a încerca măcar să-și facă curățenie în propria ogradă.
Sigur că e excesiv de brutal și șocant (altfel n-ar mai fi un film de Refn), dar atmosfera ostilului Bangkok pare redată cu o acuratețe care rezultă dintr-un uriaș efort. În sensul ăsta, și în ciuda simplității acțiunii (foarte des reproșată), desfășurarea de forțe regizorale în spații exterioare e remarcabilă.
Există și foarte mult subtext în acest film – de exemplu, o bizară scenă de karaoke în care șeful poliției (și al lumii interlope din Bangkok) își caută parcă mântuirea. Sau prin felul în care sunt examinate, practic, mentalităti și sensibilități între două lumi diferite – totul într-un context dominat de slăbiciuni care fac pe plac șarjelor de morți violente.
În orice caz, cu sau fără success la critica și public, Only God Forgives ar merita ceva mai multă apreciere. E, totuși, rezultatul unui cineast care a făcut (și încă mai face) filmele pe care el a vrut să le facă. Nu e condiționat de nimic, și asta este diferența dintre un autor de cinema și un regizor aflat în slujba producătorilor sau a vreunui studio. Dar însăși caracteristica filmelor lui NWR rămâne în continuare o chestiune de gust.
Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”
La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie.
Revista PressOne 2025: Un sfârșit de lume fericit, așa cum era pe vremuri și nu se mai fac acu', dom'le
Revista digitală PressOne este gândită pentru a fi citită pe telefonul mobil. Să fie un fel de pauză de la doom scrolling-ul care ne face creierul să putrezească. Un fel de gură de aer în care sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem noi este exorcizat și pus la treabă.
Lost Highway (r. David Lynch, 1997)
Întotdeauna umbrit de alte succese înregistrate de contemporanul maestru al suprarealismului, Lost Highway rămâne unul dintre cele mai bântuitoare filme – și nu doar ale lui Lynch. Ca majoritatea filmelor lui Lynch, e ambiguu, nu se îndreaptă înspre direcții narative foarte clare și confortabile, e, desigur, solicitant, și își găsește finalitatea într-un dead end.
Tot ca de obicei, cineastul nu se simte dator să explice mare lucru. Avem două povești paralele într-un probabil Los Angeles retro și modern deopotrivă – una care urmărește tortura la care se supune un cântăreț de jazz după ce află ca este înșelat de soție (ulterior fiind acuzat de uciderea ei) și cealaltă, în care soția unui gangster are o aventură cu un mecanic auto.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
Cele doua istorisiri se întrepătrund, prin faptul că cele doua personaje-femei (ambele interpretate de Patricia Arquette) ar putea fi una și aceeași. În plan secund, bărbații sunt conectați printr-o serie de evenimente misterioase care îi fac să se îndoiască de propria lor identitate.
În tot acest tur de forță intelectual și creepy de 135 de minute, Lynch seamănă – tot ca de obicei, s-ar putea lesne spune – doar cu el însuși. Însa Lost Highway nu seamănă cu nimic făcut vreodată.
Toate cele trei filme sunt disponibile pe platforma de video-streaming TIFF Unlimited.

Avem nevoie de ajutorul tău!
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this