TIFF 2026 și nostalgia tricolorizării orașului Cluj

Voicu Bojan

Eveniment

19/06/2026

Am povestit odată cu un prieten ungur. Mi-a zis că Orbán a fost relativ normal la cap în primele două mandate. Apoi a luat-o pe ulei. Acum două săptămâni am stat de vorbă pe o terasă cu un turc din Kaș, Antalya. Mi-a zis că Erdogan n-a dat de bănuit foarte tare în primele două mandate, după care l-a cuprins nebunia puterii. Zi de zi, ea se accentuează. Drept urmare, vede dușmani și comploturi peste tot. 

Despre alte personaje sinistre precum Putin, Xi, Kim Jong Un sau Lukașenko nu are rost să mai povestim. La Cluj, domnul Boc este primar din 2004 și nu dă mai deloc semne de plictiseală. Însă efectele prea îndelungatei sale idile cu fotoliul de ales parcă pe viață se resimt deja de câțiva ani, în ciuda eforturilor sale de a ne vinde imaginea unui (fals) oraș de cinci stele. 

Însă atunci când a venit ca primar și s-a instalat în 2004 a părut Salvatorul pe cal alb al unui oraș degradat și abuzat care tânjea după o reabilitare menită să-i redea demnitatea.

Democrațiile care se respectă limitează prezența în vârful puterii la două mandate. La fel a fost pe undeva și la Cluj vreme de 12 ani, mai puțin faptul că nebunia a început chiar din startul primului mandat al proaspătului primar naționalist reprezentând PUNR și ulterior România Mare, domnul Gheorghe Funar. Se întâmpla în 1992, când orașul întreg fusese cuprins de un altfel de amoc – febra Caritas. 

Acest joc piramidal care i-a îmbogățit pe unii și ruinat pe alții a primit binecuvântarea noului ales, iar vreme de doi ani întregul oraș și-a ridicat poalele în cap. Asediat, abuzat, mizer și confuz, Clujul a devenit un loc de tranzit. Oameni dădeau năvală din toate colțurile țării să se așeze la coadă la bani. Nu mai găseai un instalator nici să dai cu tunul, iar prețurile și inflația o luaseră complet razna. În gară, prin parcuri și pe străzi dormeau străini veniți ba să depună, ba să ridice. 

Țin minte că odată, așteptând tramvaiul, am fost martor la o scenă de-a dreptul suprarealistă. Dintr-o dată, cineva a aruncat din mersul mașinii un mare șomoiog de bancnote ce s-au risipit peste tot, în stație, pe șosea. Oamenii s-au apucat să le culeagă, ce era să facă? Să lase gunoiul pe stradă?

Tot atunci a început „să tragă curentul” naționalist-conservator conform refrenului obsedant: „Noi suntem români / Noi suntem aici pe veci stăpâni”. Primarul a demarat propriul său plan conspirativ, cel pe care și-a bazat campania electorală – retorica antimaghiară. A debutat cu drapelul tricolor afișat pe oriunde se putea. S-au înălțat falnice catarge. Nu uit că, aflat odată în Piața Avram Iancu, am stat să număr drapelele din raza vizuală de jur împrejur – mi-au ieșit nu mai puțin de 38! 

Problema cu românii veșnic stăpâni era că, doar cu o sută de ani în urmă, procentul lor în Cluj era undeva în jur de doar 15%. De obicei la periferie, în cartiere mărginașe. Restul erau maghiari, sași, evrei, respectiv cei care ocupau și controlau centrul. Dar se știe, în economia teoriilor conspirației, realitatea nu prea contează. Ce conta pe atunci era că centrul trebuia recucerit urgent, prin orice mijloace.

În paralel cu inflația de drapele, domnul Funar a început instalarea de plăcuțe subversive pe vechile statui. Cea de pe statuia lui Baba Novac de exemplu ține să sublinieze că eroul a sfârșit „ucis în chinuri groaznice de către unguri”. 

La piramida din marmură neagră din fața statuii voievodului Mihai Viteazul, piramidă aflată azi într-o stare evidentă de degradare, arde o flacără veșnică. Sub ea se află un citat: „Atâţia ani am stat împotriva turcilor cu oamenii mei şi cu puţinul ajutor al ţării mele, necruţând sângele nostru pentru Ardeal care fiind sub apărarea mea, întru nimic n-a cunoscut nici o pagubă și este întreg”. 

Trimiterea e clară – sângele eroilor și veșnicul Ardeal, al nostru, să se rețină. Asta ca să nu mai spunem că fostul primar era obsedat de teoria conform căreia românii ar fi poporul primordial din care se trag cam toate. A spus-o răspicat: Galii provin din Galați, iar Deutschland nu e nimic altceva decât Țara Dacilor.

Becurile de sărbători s-au rezumat la doar trei culori – cele naționale. Mimând inocența, primarul a spus că nu ele nu reprezintă un reflex naționalist și nici o provocare adresată maghiarilor, ci că roșu, galben și albastru reprezintă o „simplă combinație odihnitoare de culori”. Combinația odihnitoare a culminat atunci când domnul Funar a vopsit cu ele și cavoul din marmură roz al familiei și cabana proprie din Muntele Băișorii.

Delirul a continuat cu construcția de felurite monumente dedicate eroilor neamului, cea mai reprezentativă în grotescul ei fiind statuia „Craiul Munților”, dedicată lui Avram Iancu flancat de tulnicărese din piața cu același nume. 

Cum edilii Clujului dovedesc o creativitate debordantă în materie de denumiri, în 2013 Consiliul Județean a botezat Aeroportul internațional fix cu același nume al Crăișorului tragic, cel care a sfârșit drept erou melancolico-depresiv, cântând la fluier pe la porțile oamenilor din Apuseni pentru un blid de mămăligă.

Progresiv, combinația de culori odihnitoare a cuprins orașul. În toată această vreme, majoritatea investițiilor străine erau blocate pe principiul cunoscut „nu ne vindem țara”. Iar în fața statuii lui Matei Corvin se săpa frenetic în căutarea unor dovezi ale românismului ancestral. Spre marea dezamăgire a edililor, tot ce s-a găsit au fost niște pipe de pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Gropile, în schimb, au rămas deschise grotesc ani de zile într-o încercare de mutilare a pieței aparținând dușmanului iredentist maghiar. Pe atunci se vântura permanent un nebulos „pericol unguresc” cu evidente scopuri electorale.

Asaltul a continuat nestingherit. Fetișizarea culorilor naționale a cunoscut culmi nebănuite. Parcă orașul era condus de o sectă, iar noi, cetățenii, eram înregimentați religios fără putință de scăpare. Statul, se știe, oricât de laicizat s-ar vrea, pe alocuri tot păstrează ceva din caracteristicile Bisericii. Iar aici, statul a devenit sinonim cu cele trei culori naționale. Doar că solemnitatea sa a fost aruncată în derizoriu prin folosire excesivă și aberantă.

S-a trecut prin urmare la vopsirea băncilor, stâlpișorilor de pe trotuare, a coșurilor de gunoi, a elementelor din parcurile de joacă, ba chiar a existat și o încercare de trotuar tricolor, după cum a văzut odată domnul Funar în vizită în Coreea de sud. Nimeni nu s-a gândit cât de trivial poate fi să calci efectiv în picioare „simbolurile românești sacre”, devenite instrumente propagandistice. La slujba de Înviere primăria oferea gratuit credincioșilor lumânări tricolore. Prin urmare, până și lumina și credința se voiau ideologizate și confiscate politic.

Scriitorul Vasile Ernu povestește cum un coș de gunoi a devenit peste timp parte dintr-o instalație de artă contemporană. „În Cluj totul era tricolor: până și gunoiul. Aceasta era marca clujeană a anilor `90 – un soi de revanșism identitar al românilor care ocupau orașul și voiau să dovedească întâietatea politică și ideologică față de vechea putere, etnie și istorie.”

Capitala Transilvaniei părea înghețată într-o frenezie de carnaval. Tricolorizarea era cam tot ce se putea spune despre ea. Clujul devenise un oraș-personaj, care genera pentru vizitatori un amestec de uimire, absurd și rizibil. Prietenii străini mă întrebau mereu dacă e cumva sărbătoare națională. Nu, era o simplă serbare naționalist-conservatoare în formă continuată. Sau mai bine spus, o naționalizare a spațiului public. 

Asistam neputincioși la resemnificarea orașului după chipul și asemănarea vremelnicului primar român verde cu R mare. Cu siguranța sa implacabilă de sine și figura imobilă de muzeu de ceară, domnul Funar uimea la fiecare apariție publică, bineînțeles purtând neapărat pe piept o vastă cocardă tricoloră în diagonală. Prin cuvintele și gesturile sale din cele mai surprinzătoare, devenise un comediant de stand-up fără voie. Odată, câțiva consilieri considerați indezirabili și-au găsit scaunele înfășurate într-o panglică neagră mortuară și pe masă o hârtie cu îndemnul: „Nu vă mai țineți cu dinții de scaun”. 

Trei mandate de clovnerii penibile lasă totuși niște urme. Mă simțeam prizonier al prostiei, imposturii și agresivității de sorginte naționalistă. Începea să-mi fie rușine că sunt român. Ca o formă de protest, am început să joc fotbal într-o echipă de prieteni reformați maghiari, printre care un pastor, un scriitor, un muzician și un medic veterinar. Adversarii? Alți maghiari, tot de treabă. Ne dădeam creștinește la gioale după care beam o bere și deplângeam trista soartă a orașului nostru încăpută pe mâinile unor țicniți. Ca să nu cădem în depresie mai și râdeam de tot ridicolul epocii în care ne găseam.

Într-o bună zi, absolut exasperat fiind de transformarea urbei proprii într-un kitsch de proporții prin afișarea acestei ostentații simbolice sufocante, m-am hotărât să documentez povestea pornind de la fostul imn pe care îl cântam diminețile în școala gimnazială: Trei culori cunosc pe lume. Cu toată sila aferentă, nu am pornit documentarea singur, ci alături de un bun prieten maghiar pe nume Lehel Makara, fotograf profesionist în adevăratul sens al cuvântului, nu amator ca mine. Practic, am intițiat un soi de competiție în doi menită să celebreze prietenia seculară româno-maghiară. 

Iată-mă, deci, într-o iarnă cărând pe umăr, cu mâinile înghețate, o lungă și foarte grea scară de zidar din lemn. De ce? Fiindcă în Parcul central am observat o grupare de nu mai puțin opt bănci și măsuțe tricolore, ușor înzăpezite, ce chiar meritau o fotografie. Dar nu oricum, ci de undeva de sus. Mi-am zdrobit umerii degeaba, cărând scara cu scopul de a mă cocoța pe ea și de a obține unghiul dorit. Fotografiile mele au căzut în derizoriu când Lehel a venit cu o poză mult mai bună pe exact același subiect. Iat-o:

După ce am inventariat amândoi cam tot ce se putea în materie de uzanță a culorilor naționale prin oraș, am trecut la procesul de editare și selecție. Am rămas din toată zdroaba cu câteva fotografii amărâte, în cel mai bun caz cu valoare strict documentară. Eu am simțit nevoia să extind un pic cercetarea. Mă interesa reflexul comunitar, modul în care unii cetățeni răspundeau la provocarea noului limbaj al urii împachetat frumos în odihnitoarea combinație tricoloră. 

Pe de-o parte, am descoperit sila și apatia socială, pe de alta entuziasmul contemporanilor pentru preferințele coloristice ale primarul ales de trei ori. Fotografia poate fi multe lucruri, printre care și o formă de anesteziere a conștiinței, de liniștire interioară prin simplul fapt că înregistrezi o realitate deranjantă din proximitate. Prin încadrare și declanșare, cumva o anihilezi. Asta am încercat. Am izgonit așadar realitatea dureroasă și obsedantă undeva într-un colț de conștiință. Am lăsat-o acolo și mi-am văzut de viață mai departe în obsedantul deceniu ’90, așteptând să treacă precum o gripă nasoală.

Pozele de atunci au zăcut adormite pe harduri până mai deunăzi când le-a trezit la viață noul afiș nostalgico-ironic al Festivalului de film Transilvania, TIFF. Afișul trimite la scena cu banca și cutia de ciocolată din filmul din 1994 Forrest Gump. Textul însoțitor e sec: Tot aici. Iar banca e tricoloră, cu trimitere directă la anii de debut ai festivalului din epoca domnului Funar. Adevărul este că primarul de atunci a avut intuiția că va fi ceva de capul acestui eveniment și s-a decis din start să îl susțină. Respect pentru acest lucru.

Nimeni nu bănuia acum 25 de ani că dintr-un oraș-kitsch aflat într-o eternă tranziție, prost administrat, plin de oameni cenușii, câini vagabonzi, cinematografe obosite și stăpânit de dictatura tricoloră avea să se nască nu doar una dintre cele mai importante platforme pentru industria de film din Europa de Est ci, cu un drum, noul val al cinematografiei românești. Într-un interviu pentru Adevărul, co-fondatorul și președintele TIFF Tudor Giurgiu spune așa:

„Am pornit festivalul când aveam 30 de ani și îmi doream să pot aduce aici oameni cu putere de decizie în industria europeană de film să ne cunoască, să ne vadă proiectele, să putem să facem posibile înțelegeri pentru viitoare proiecte de film. Sigur te poți duce afară pentru acest gen de relații, dar asta însemna o cheltuială importantă. Cumva, platforma asta pe care TIFF-ul a deschis-o a fost pentru toată lumea, pentru o generație întreagă și altele care au urmat.”

Cum bine mi-a spus colega mea Bianca Felseghi, noi înainte de a trăi în Clujul așa zis la modă, hub IT, oraș festivalier, sofisticat și pe alocuri nejustificat de prețios, am trăit (parcă într-o altă viață) într-un oraș curat suveranist. Singurul motor care mișca lucrurile era o ideologie a urii orientată spre celălalt, dușmanul tradițional. Totul era centrat pe o istorie prefabricată și un amestec de etno-naționalism, populism de dreapta și antimaghiarism extrem. Au fost ani întunecați, numai buni de uitat.

Azi, după mulți ani (yeah, I am that old) Clujul arată cu totul schimbat, îndeosebi în zona centrală, cea mai vizibilă. Străzile pietonale fac orașul să respire un alt aer. Iar TIFF, încăpățânat și statornic, naște aceeași așteptată fervoare an de an. A devenit un festival matur care își permite să privească în urmă cu nostalgie și umor negru spre anii ’90, la acea epocă de sinistră tranziție. Ca în fiecare an, din diverse colțuri ale țării apar prieteni. La fel cum apar și la Jazz in the Park, cum apar și la Electric Castel, Untold sau Sports Festival. 

Iar pe la mijloc de august, lumea așteaptă cu bucurie Zilele Maghiare. E atmosferă bună, de înțelegere și împăcare. A venit vremea pentru deliciosul dublet hipercaloric Kürtős – Lángos. Lumea vine și pentru muzică, pentru defilarea și dansurile în port tradițional. Vine pentru celebrarea diversității, pentru standurile cu bijuterii deosebite, pentru vinuri albe și răcoroase de prin pustă și multe altele. Neapărat nu vom rata brânzele maturate de la standul lui Bálint bácsi, situat pe strada Potaissa. Poate cumpărăm chiar și o pălincă cinstită din Secuime, mai știi?

Fotografia copertei - Lehel Makara / https://makaralehel.com/