În acest ținut ai parte de o Românie ușor înstrăinată, altfel decât o știai. Ba e populată de romi, ba de britanici sau olandezi, ba de hipsteri autohtoni, ba de sași reveniți în patrie. Descoperi aici o cultură veche și solidă, unde se amestecă nostalgia ruinelor cu un zel pentru reconstrucție cum nu prea ai șanse să vezi pe altundeva.

Sașii din Transilvania au o istorie de aproape 1.000 de ani de locuire continuă pe aceste meleaguri, încă de pe vremea regelui maghiar Geza al II-lea. Acesta își dorea o întărire a graniței regatului și avea nevoie de oameni vrednici. A invitat, așadar, un amalgam de populații germanice de la estul Rinului, dar și flamanzi, valoni, teutoni și saxoni. Ultima denumire e cea care s-a generalizat asupra întregii populații.

Invazia mongolă din 1241 a produs, pe lângă pârjol și jaf, două probleme: arderea documentelor privind originea exactă a locuitorilor și nevoia construcțiilor unor ziduri masive de apărare. Așa au apărut treptat cele în jur de 150 de Kirchenburgen, cunoscute azi drept Biserici fortificate.

Unele fac parte azi din Patrimoniul UNESCO, multe din ele fiind renovate cu materiale clasice și după meșteșuguri vechi de sute de ani.

Printre ele, Viscri, Apold, Saschiz, Meșendorf sau Biertan, ca să numesc doar câteva din cele pe care le-am vizitat.

Altarul Bisericii Evanghelice din Meșendorf cu scena crucificării încadrată de cei patru apostoli.

Mai demult, în Apold, n-o să uit niciodată, am dormit foarte fericiți în turla bisericii neștiind că, începând de la ora patru dimineața, ecourile, incluzând aici cântat de cocoși, guițat de purcei, fornăit de cai sau lătrat de câini, se vor aduna și amplifica toate în clopotnița aceea. Așa că am stat pe spate cu ochii pe clopotele negre ca noaptea ascultând sunetele satului, în timp ce așteptam cuminte să vină zorile peste noi.

Imaginea aceasta, a sacrului apărat de ziduri profane de apărare, a turlelor din piatră care împung cerul, înconjurate de metereze și ascunzând în ele misterioase sacristii, altare, orgi, dar și mundanul Turn al slăninii, unde comunitatea intra cu sfințenie doar în anumite zile pentru a-și tăia rația săptămânală, nu încetează să fascineze orice călător.

Regăsim în acest ținut poate ultimul mare peisaj medieval din Europa și, foarte probabil, unic în lume. Partea bună a poveștii e că această lume nu e un muzeu, ci e vie, iar ruinele se trezesc unele după altele la viață precum prințesele adormite din basme.

E destul să te plimbi prin satele săsești, să studiezi un pic feroneria și metalul bătut al porților și obloanelor, la fel amestecul de culori al caselor, motivele decorative și florile din fața porților îngrijite, ca să înțelegi că acești oameni și-au luat extrem de în serios nu doar identitatea, ci și istoria.

O fetiță din Viscri pleacă spre magazin să-și cumpere o înghețată.

Acum aproape 100 de ani, recensământul consemna existența a aproximativ 750.000 de sași și șvabi pe teritoriul României. Acum 10 ani, dintre ei rămăseseră doar un pic peste 35.000. Ce s-a întâmplat cu această populație, ce a făcut istoria din ei?

Povestea sașilor, deși altfel plină de poezie cu iz teuton, este una tragică. Încerc să o rezum cât de concentrat se poate, pornind de la o întâmplare petrecută în timp ce mă pregăteam să pedalez peste două dealuri mari și late până la Mălâncrav, urmând să ajung după câteva ore și dealuri în Richiș.

Domnul Fritz e foarte supărat în această dimineață sufocantă din satul Nou Săsesc. Nu și vecina de peste drum, care își vopsește cu sârg tocul porții, în verde brotac. Ea râde și are chef de vorbă. Domnul Fritz însă stă încruntat în fața meterezelor porții lui, vopsită tot în verde, dar într-o nuanță mai închisă. Își freacă mâinile, nu știe ce să facă cu ele.

Povestea lui e povestea majorității sașilor transilvăneni: a părăsit cu greu țara natală, s-a reinventat în Germania, s-a întors, și-a recuperat casa bătrânească, locuită ilegal și aflată în pragul ruinei, după care și-a suflecat mânecile și a început reconstrucția, punerea lucrurilor înapoi la locul lor, exact așa cum se cuvine. Nu contează că are înspre 70 de ani, e în putere și e plin de povești.

Acum s-a luat curentul și domnul Fritz e frustrat, fiindcă are treabă, multă treabă, organizată pe zile, cu termene clare. Este, cum se spune, un „sas de vară”. La fel ca mulți asemenea lui, locuiește în Germania, însă verile și le petrece aici, lucrând în gospodărie și întreținând casa părintească.

Așa sunt sașii în general, oameni gospodari, care urăsc să piardă vremea. Dincolo de porțile lor ferecate cu chei mari și lipite unele de altele ca niște fortărețe, se închid niște universuri compacte de ordine și disciplină.

Curțile sunt organizate conform unui tipic și trebuie să aibă din toate câte puțin: păsări și animale, pomi fructiferi și flori, iar în spate, acolo unde hambarul închide curtea, dincolo de care ar putea fi o vie, o livadă sau o pășune, ideal ar fi să existe un mic atelier cu felurite scule și neapărat un banc de lucru.

Detaliu de ornament clasic pe o casă proapsăt renovată din Mălâncrav.

Sașii au avut perioada lor de glorie și înflorire, dar, începând cu 1918, universul lor compact și funcționând ca uns a început să dea rateuri. După marea unire, mulți au strâmbat din nas și au început să plece de bunăvoie. Apoi a venit războiul. Nici că s-a terminat bine calvarul populației săsești deportate în gulagurile Uniunii Sovietice, că au intrat pe mâna comuniștilor români, tot de rit sovietic.

Iar regimul comunist supranumit „epoca luminii” s-a dovedit a fi epoca rușinii, fiindcă i-a tratat pe acești oameni cu un cinism extrem. Regimul a jucat un mizerabil șotron cu sufletele sașilor. În anii ‘50 i-a băgat în pușcării, că așa era moda pe atunci. Iar începând cu finele anilor ‘60, vreme de 30 de ani, i-a vândut pe capete, respectiv cam 230.000 de oameni, încasând pe seama lor de la statul german în jur de 4 miliarde de mărci, o sumă halucinantă pentru acele timpuri.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Oamenii au plecat înspre așa-numita „țară natală”, care nu le aparținea, despre care nu știau mai nimic și unde nu erau primiți cu flori. Dar asta nu înainte de a plăti nemilos, în valută, vărsând în pușculița puterii, numită Banca de Comerț Exterior, absolut toate datoriile față de statul român, inclusiv școlarizarea.

După care venea lovitura de grație: hârtia prin care cedau statului român casa și pământurile. Nu puțini au fost cei care s-au sinucis imediat după semnarea acestor documente.

Tuturor acestor traume li s-au adăugat șicanele Securității, șpăgile și abuzurile de rigoare. Apoi, într-un final dramatic, avea loc părăsirea țării cu câteva valize, lăsând în urmă o comunitate, o istorie, un trecut. Pe scurt, o viață. Unii n-au mai vrut să audă veci de România, însă altora li s-a insinuat în suflete chemarea pământului și străbunilor.

Aceștia din urmă s-au întors de tot. Au mai fost și preoții care au refuzat din start să plece, fiindcă nu și-au putut abandona bisericile fortificate vechi de 800 de ani, cum e cazul preotului-scriitor Eginald Schlattner, de profesie inginer hidraulic. Acesta povestește într-un interviu pentru Deutsche Welle o întâmplare uimitoare:

„Vreme de 14 ani de zile am stat singur în biserică, în fiecare duminică, și am ținut slujbă completă, după ritualul și agenda bisericii noastre. Dumnezeu probabil s-o fi plictisit să vadă numai figura mea și a început, de la Paștele anului 2016, să trimită oameni. Dar din 2002 până în 2016, cu o predică minunată, băncile goale au dat din palme. Fără nici un om, doar din când în când s-a mai rătăcit o pisică sau o găină de la gospodăria clopotarei.”

Comuniștii nu s-au oprit după plecarea sașilor. Le-au abuzat și trecutul. Casele lor au fost locuite de români de prin Moldova, aduși forțat să construiască socialismul. În altele au intrat ilegal familii de români sau romi. Autoritățile au închis ochii, bucuroase de șpăgi.

Pentru etnicii germani întorși în patria mamă au urmat ani lungi de cheltuieli și procese până să-și poată recăpăta proprietățile. După care a început nebunescul efort de reda demnitatea gospodăriilor abuzate și părăginite. Așa că e de înțeles de ce domnul Fritz este azi supărat că i s-a tăiat curentul.

Turnul Bisericii fortificate și cimitirul din Mălâncrav, într-o zi toridă de vară.

Relieful aici e blând – tot urcă și coboară peste dealuri și văi, trecând prin județele Brașov și Sibiu până ajunge în Mureș. Ghidul drumețului vă poartă de mână prin fiecare etapă de traseu de la Micăsasa până în Archita. Via Transilvanica are în acest ținut un parteneriat cu destinația de ecoturism „Colinele Transilvaniei”, pe care o veți regăsi inscripționată pe toate pietrele de hotar.

O mână criminală a mânjit, nu știu de ce, cu unsoare peste numele lor borna de la liziera pădurii din Mediaș. De altfel, pe tot drumul făcut pe bicicletă până la Târnava și apoi roată din nou în Mediaș am dat peste semne vandalizate sau borne în pădure peste care s-au tras lemne cu TAF-ul. Absolut de neînțeles.

La Bazna am găsit o bornă unde niște deștepți s-au semnat cu cariocă neagră lângă niște semne obscene, iar undeva pe un deal înspre Biertan, un binevoitor a smuls cu totul stâlpii indicatori, plus borna din postamentul de beton. M-am învârtit în jurul cozii vreun ceas până să reintru în traseu. E limpede că unora calea aceasta le stă-n gât.

Dar Via e frumoasă foc pe aici, deși nu excelează în pâraie și izvoare. Pădurile de foioase, unde mai poți da de câte o turmă de oi cu câinii de rigoare, te ascund de soare, iar satele văzute de pe coline sunt memorabile. Oamenii vin în această zonă atrași de natura sălbatică, peisajele mozaicate, pajiștile cu stejari seculari, de comunitățile pitorești și de frumusețea vieții tihnite pe care o pot cunoaşte în direct.

După Prințul Charles, primul investitor din Viscri și Breb s-au luat mulți alți străini, cum ar fi starul german Peter Maffay la Roadeș sau britanica Lucy Abel Smith, în casa căreia am locuit. Situată în Richiș / Reichesdorf, fosta casă a unui înstărit proprietar de viță-de-vie din zona cu dealuri terasate special, a fost restaurată cu mari eforturi și acum este pusă în valoare exemplar, inclusiv grădina, curtea pietruită și mărul de vară din care periodic ți se rostogolesc la picioare mere roșii delicioase.

A devenit o modă ca oameni de afaceri sau intelectuali fini de București să cumpere case vechi, să le readucă la viață și să se mute în acest ținut unic, extrem de unitar arhitectural și încărcat de istorie. Cam peste tot în aceste sate există cerere mare de meșteri restauratori.

Zăvorul cu 19 mecanisme de închidere de pe portalul sacristiei Bisericii din Biertan. Creat în 1515 de către meșterul sighișorean Johannes Reychmuth, acest mecanism ingenios a fost prezentat cu tot cu poarta de stejar la Expoziția Mondială din Paris în 1889.

Interesantă de amintit este și povestea soților Tony și Gerrit Timmerman, olandezii din Richiș. Imediat după revoluție au trimis ajutoare în România, iar la schimb, au primit o invitație de la cineva din Mediaș. Au venit, s-au îndrăgostit iremediabil de locuri și nu au mai plecat. Ba, mai mult, au reușit să pună pe picioare o afacere. Au cumpărat magazinul sătesc și un bar, plus o casă transformată azi în pensiune.

De curând, au luat în chirie casa parohială, au renovat-o, iar acum au și restaurant și camping. Am mâncat bine la ei „La Curtea Richvini”, într-o atmosferă elevată, pe muzică clasică, cu bibliotecă în fundal. La cerere, gătesc și vegan.

Supa de porc cu legume aromată cu inegalabilul tarhon, urmată de ardeii umpluți au fost excelente. Se simțea limpede că bucătăresele erau localnice. Înghețata de casă de la desert servită în pahare înalte a fost și ea foarte bună.

Peste toate, olandezii sunt și mici producători de minunății locale: țuică, vin, miere, legume de tot felul. Sunt oameni deschiși și primitori. Adoră să-și servească ei înșiși clienții la masă, fiindcă le place să stea de vorbă, mai ales că le trec pragul oameni din toată lumea, nu doar români. Atenţie însă, nu e tocmai chilipir să faci pe boierul la curtea lor. Terra Saxonum este cel mai scump ținut de pe Via, dar sincer, face toți banii.

Alin în casa învățătorului din Meșendorf în 2016, pe vremea când căutam traseul. Azi, acest loc este o ruină.

Dacă rămânem în zona gastronomiei, să mai amintim câteva clasice săsești: celebra pită cu untură și ceapă asezonată cu un schnapps de prune, lebărvurstul, ciorba de rubarbă cu stafide, scorțișoară și dreasă cu smântână sau supa de chimen cu rântaș și crutoane.

Să nu uităm de brock – un preparat tradițional de categorie grea făcut cu pâine de casă, zeamă acră de varză și cârnați. Iar ca deserturi merită amintite turta dulce cu miere și cuișoare, celebrul cremșnit sau tăițeii cu nucă și miere, cum făcea bunica pe vremuri. Cartea lor standard de bucate se cheamă Siebenbürghisches Kochbuch și este semnată de Martha Liess.

Unde m-aș întoarce în Terra Saxonum? Peste tot! Dar, în mod deosebit, în fosta casă părăsită a învățătorului din Meșendorf, unde am dormit odată direct pe podea. Din păcate, am aflat că acum a ajuns o ruină. Aș mai da târcoale dealurilor, să văd Biertanul de sus. De fiecare dată arată altfel, în funcție de lumină. Mi-aș mai plimba odată dimineața devreme cățelul pe străzile pustii ale Mediașului. Aș bate iar ulițele din Richiș și Mălâncrav. Și m-aș juca cu haita de căței de pripas salvați de Anca și Șarlică la Saschiz. Nu aș rata nici zacusca ei.

Și neapărat, dar neapărat, aș mai hali o ceafă cu cartofi pai și sos de usturoi în singura mâncătorie modestă din Târnava, în compania romilor care, în doar o jumătate de oră, din nimic, mi-au devenit prieteni. N-o să uit niciodată graiul lor cântat, rablele de biciclete, undițele răsărind ca antenele din rucsacuri și voia lor bună în jurul unor beri la draft când termometrul primăriei de peste drum arăta 35 de grade la umbră. Și cu nici un chip n-o să uit savuroasele povești de căpșunar ale lui Ciucă (nu premierul) în compania prietenilor săi, niște băieți simpli și adevărați.


Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.