Terminus

Adrian Mihălțianu

Publisher

Leila se trezi speriată, puțin transpirată sub căciula de mohair. Metroul se oprise probabil de ceva vreme, pentru că nu mai era nimeni în vagon, iar un droid cu o figură umană oarecum preocupată se aplecase deasupra scaunului ei și o privea cu compasiunea tipică roboților companiei de metrou Cluj: jumătate empatie, jumătate iritare că cineva îndrăznea să țină pe loc rama de metrou înainte să se retragă la depou.

- Vă e bine, e totul în regulă?, scârțâi robotul.

Leila se uită nedumerită în jur. Trebuia să coboare în centru, la Avram Iancu, unde naiba ajunsese? Se ridică brusc și schiță un zâmbet spre robotul care se dăduse la o parte.

- Da, e totul ok, doar am adormit… Cred că o să iau metroul celălalt înapoi…

Dădu să iasă. Tresări. Droidul din spatele ei o urma îndeaproape.

- Ah, îmi pare rău, ăsta a fost ultimul metrou pe ziua de azi, puteți lua o autonomă de deasupra înapoi în oraș, nu-i bai, mno.

Era ironic? Era doar grijuliu? Se făcea că nu știe toate datele despre ea și despre unde ar fi trebuit să fie la ora asta, că doar se sincroniza mereu cu restul rețelei de droizi de pază de la metrou, de pe stradă, din magazine și din holurile birourilor, în ciuda uniformei cu modele naționale spălăcite care-i trăda vârsta fizică ajunsă aproape de casare? 

Alese să-l ignore. Doar era vinitură, ca atâția bucureșteni eșuați aici după Marea Stingere din 2058, cu peste un deceniu în urmă, și nici acum nu reușea să priceapă când un clujean era grijuliu sau te lua la mișto, fie el și robot. Ieși la suprafață, sub semnalul luminos al stației de metrou.

„Terminus”. Așa era cunoscută stația asta. Ajunsese la Terminus, tocmai la dracu-n praznic, la intrarea în Pata. Se înfioră. Nicio problemă, da, doar dacă găsea o autonomă de împărțit cu careva, la cât costa una. Îi mai zâmbi o dată robotului care o însoțise până la ieșire și care acum închidea grilajele de fier ale stației în spatele ei, apoi se lăsă pradă deznădejdii - cine naiba lua o autonomă pe care să o împartă cu o străină, la ora 23.40 noaptea, în ajun de Crăciun, tocmai din Pata până-n centru?

Nu era nicio autonomă în piața din fața stației de metrou, doar grămezile de zăpadă înghețată, nestrânse de vreo câteva zile, luminate colorat de ghirlandele de decorațiuni luminoase care încadrau piața și care acum se legănau în vânt. Fulguia, dar mai degrabă din cauza gerului. În spate, blocurile cochete dar foarte înghesuite din Pata luceau fantomatic, cu ferestrele luminate colorat din interior. Lumea-și vedea de ajunul de Crăciun, nu ca ea…

Se zgribuli de frig, oftă, își activă lentilele digitale de contact și-l rugă pe Ali, AI-ul ei integrat, să-i cheme o autonomă, dar una șeruibilă cu o altă femeie, că pur și simplu n-avea atâtea credite, dar nici nu voia să se întoarcă în oraș cu vreun dubios. Își trase fularul mai bine peste față, apoi își băgă mâinile adânc în buzunarele gecii de la serviciu, prea subțire pentru vremea de afară. 

De aici nu se putea vedea metropola aflată peste deal, nici măcar zgârie-norii din Sopor. Piața era complet pustie, gerul alungase inclusiv persoanele fără adăpost, cafenelele erau închise la ora asta, iar autonomele care treceau rar spre oraș erau ocupate doar de câte o persoană sau vreun cuplu rătăcit.

„Terminus, Terminus, nici că se putea mai nimerit să ajung aici acum. Tocmai acum!”

Nu fusese niciodată în Pata de când ajunsese în Cluj. Cel puțin pentru ea, cartierul cel mai îndepărtat al orașului avea o faimă prea rea ca să-și dorească să ajungă vreodată aici. Boemi, artiști, transhumani și refugiați norvegieni invadaseră această fostă mahala și o gentrificaseră după chipul și asemănarea lor, încă dinainte de Marea Stingere, de când cu colapsul AMOC-ului care înghețase toată Scandinavia. Nimic atrăgător pentru o bucureșteancă născută într-o familie de musulmani srilankezi ajunși în România la început de secol, crescută strict în religia și cultura ei.

Își roti privirea și făcu câțiva pași de colo-colo pe străduțele de lângă piață, să nu înghețe. Un oraș aproape nordic, spartan, parcă glazurat, nicidecum încălzit de luminițele de Crăciun. Inspiră adânc. Era cazul să se calmeze, să nu mai fie așa de tare dată peste cap. Nu era nici primul, nici ultimul job pierdut, trebuia să-și revină, chit că să primești notificarea înainte de finalul anului nu-i cădea bine nimănui.

Cămașa cea albă a vieții

Bunicul B. parcă oficia o liturghie. Cu privirea în pământ, frământa în mâini cartofii fierţi şi calzi pe care îi arunca unul câte unul în găleata cu apă dezmorţită în care pusese dinainte o oală cu lapte, patru pumni şi jumătate de făină de mălai, sare şi trei căni de pesmet. 

Oportunitatea momentului: neîncrederea în instituțiile statului poate redeschide dialogul între Societate și Justiție

Ca societate, trebuie să fim recunoscători pentru oportunitatea de a redeschide subiectul funcționării justiției, pentru că este evident că schimbările recente nu au îmbunătățit situația sau încrederea populației.

Începuse să ningă de-a binelea acum.

„Gata, am găsit pe cineva. Vine imediat cu autonoma dinspre Pata, o să oprească chiar aici, în fața ta. Are numele tău, tot”, îi șopti Ali în urechi, iar ea țopăi pe loc de bucurie. Era deja aproape de miezul nopții.

Cubul vișiniu pe roți veni, într-adevăr, aproape imediat. Ușa laterală culisă, iar Leila se aplecă să intre în habitaclu, odată cu o rafală de viscol. Înăuntru era cald, și o bătrânică zâmbitoare îi făcu semn să se așeze pe bancheta din fața ei. Odată închisă ușa, mașina porni peste deal, spre oraș.

- Leila, da?, întrebă bătrânica, în loc de introducere. Eu sunt Marta. Mă bucur tare că nu merg singură înspre oraș, tare rău!

Leila îi zâmbi cald și o privi atent. Figura i se părea extrem de cunoscută, dar nu știa de unde s-o apuce. Bătrânica continuă.

- Am optzeci de ani, să știi! Azi i-am făcut! Și râse, foarte satisfăcută de expresia de uimire de pe chipul Leilei.

- Oh, mulți ani înainte! Dar cum de sunteți pe drum la ora asta? Mai ales din vestitul Pata? nu se abținu ea să întrebe.

Bătrânica râse iar și se aplecă un pic spre Leila, cât îi permitea centura de siguranță. Avea niște ochi vii și fericiți, cum rar văzuse. Clar îi aduceau aminte de cineva! Dar de cine?

- Dar eu sunt aici acasă, în Pata! Aici m-am născut, aici am crescut, aici am văzut cum totul s-a transformat în bine, mai ales în ultimii treizeci de ani! Și aici am și predat, ca profesoară la liceu, până la 55 de ani, să știi!

Leila tresări. Da, asta era! Bătrânica semăna leit cu profesoara ei droid de fizică din liceul din București, dacă ar fi putut îmbătrâni. Și vocea, gesturile, tot. Dar nu putea fi ea?!

- Este incredibil cât de mult semănați cu droida care ne-a predat fizică în liceu, la București, scuzați-mă că vă zic asta.

Bătrânica izbucni iar în râs, de data asta cu poftă.

- Păi e și normal, draga mea! Eu am fost unul dintre cei zece profesori pe care au fost bazați droizii de predare în toate școlile din România, din ‘44 încoace. Mi se întâmplă des asta, de altfel. Să vezi cum era când eram mai tânără și mă salutau necunoscuți pe stradă cu „sărumâna, doamna profesoară”!

- Păi ați fost cea mai bună profă de fizică, sincer! Adică… ăăă, robotul nostru era bazat 100% pe dumneavoastră, bănuiesc, nu? Eu am început liceul în ‘47, n-am mai apucat decât câțiva profesori umani.

Bătrânica oftă, deși continua să zâmbească. Privi un pic pierdută pe fereastră. Coborau acum spre cartierul de zgârie nori din Sopor, o aglomerație de betoane și sticlă pe care o detesta din tot sufletul. Ca și amintirea acelei zile.

- Eh, da, ne-au ales pe cei mai buni. Ne-au clonat, ca să zic așa. Nu doar că toți elevii ați avut de atunci încoace cei mai buni profesori din țară pe fiecare materie, dar AI-ul integrat în droizi a evoluat atât de repede, că în doar doi ani de când am făcut înregistrările pentru duplicare am primit și decizia de terminare a postului de la Racoviță. La 55 de ani, îți închipui?, chicoti ea.

Leila își mușcă buzele. Pentru generația ei, droizii-profesori erau ceva absolut firesc, de parcă ar fi existat dintotdeauna. Deși…

- Ah, îmi pare rău. Nu m-am gândit niciodată la asta! Ha, ce ironie, și eu tocmai mi-am pierdut al treilea job în fața unui robot…

Se opri. N-avea rost să se pună pe sine în centrul discuției, deși acum îi trecuse toată bucuria și-i venea să plângă. „Calmează-te, Leila! Ce naiba?! Ali, dă-mi te rog ce trebuie să-mi revin, n-o mai pot duce așa!”

Ali îi eliberă o mică doză de calmant în sânge, dar o atenționă și că rezerva s-a epuizat. Alta nu mai vedea de la farmacie decât în martie. Își mușcă buzele. Trebuia să se adune, deși lumea ei părea că se terminase.

- Să nu crezi niciodată că ăsta e punctul terminus, îi zâmbi bătrânica, de parcă-i citise gândurile. Așa am crezut și eu atunci, mai ales că venitul universal era și pe atunci o mizerie. Cine să mai angajeze o femeie de 55 de ani, fie ea și cea mai bună profă de fizică de liceu din țară? Și totuși am reușit, am revenit la Pata, am început să lucrez cu copiii de romi, care n-au primit droizi decât zece ani mai târziu, când eu mă apropiam de pensie. Apoi încă zece ani, cu copii mai mici, care nu-s crescuți nici acum de droizi. Totul, prin sprijinul comunității de aici. Și, când a venit în sfârșit ziua pensiei, acum cinci ani, să știi că nu m-am oprit - că tot mă întrebai ce caut la ora asta pe drumuri. Când ai o pasiune, nu există robot în lumea asta care să te înlocuiască.

Râse din nou. Bătrânica asta râdea mereu, părea o oază de bucurie într-un oraș altminteri rece și plin de monumente închinate banilor. Acum se apropiau de centru, dar Leila ar fi vrut să afle mai multe, și timpul îi părea brusc prea scurt. Bătrânica se aplecă din nou spre ea.

- Am văzut pantalonii de asistentă medicală pe sub geacă și emblema de pe ea. Ai lucrat la Clinica de Recuperare, nu? Gata, au scăpat și de voi?

Leila dădu din cap trist că da. Și, cum era musulmană, fusese printre primii dați afară. Ca, de altfel, și în celelalte două joburi. Droizii erau mai buni, acum erau și mai ieftini. Ar fi vrut să zică ceva, dar deja ajunseseră aproape de piața Avram Iancu. Bătrânica făcu un semn spre tâmplă.

- Uite, Leila, îți trimit contactul meu, dacă ești de acord. Cred că Dumnezeu mi te-a scos în cale. Chiar avem nevoie de cineva ca tine, să știi! În bani, nu înseamnă mult, dar cu siguranță e peste universal. Și nu vrem roboți, vrem oameni ca noi. Te interesează?

- Sigur, dar la ce anume lucrați acum? M-ați făcut curioasă.

Mașina se opri. Trebuia să coboare.

Bătrânica îi făcu ghiduș un semn spre cer, prin plafonul de sticlă al autonomei. Leila își ridică ochii. Nu arăta, de fapt, spre cer, ci spre o reclamă uriașă, afișată pe fațada turnului Victoria.

„Stația spațială Terminus. Marte vă așteaptă!”

- E prima misiune spațială privată românească. Finanțată de unul dintre copiii din Pata, de care ți-am vorbit. Cred că știi cine e, că deține inclusiv turnul ăsta acum. La ei merg acum. Dacă vrei, vom face din Terminus un nou început. Ce zici? Vii?

___

Textul face parte din revista digitală PressOne, pe care o puteți descărca de aici. Este gândită pentru a fi citită pe telefonul mobil și să fie un fel de pauză de la doom scrolling-ul care ne face creierul să putrezească. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€