FOTO: Capturi din documentarul Superhombre. Imagine de Mircea Gherase

SuperHoria și prietenii săi

Un alpinist trebuie să aibă în permanență trei puncte de sprijin. Horia Colibășanu este dentist, tată a doi copii și alpinist în Himalaya. Cum își găsește echilibrul? O fi ceva „Superhombre”…

În 2009, gestul lui de a nu-și abandona camaradul bolnav la 7.300 de metri pe Annapurna, a impresionat Spania şi comunitatea alpiniştilor.

În 2017, alpinistul timișorean încearcă pentru prima dată o ascensiune solo pe Everest. Lungul drum până la 8.000 de metri începe, însă, cu marșul zilnic în, probabil, cel mai plat oraș din România.

Am vorbit cu Lucian Mircu, regizor și producător al documentarului Superhombre, care îl are în centru pe Horia Colibășanu, despre piedicile, capcanele și riscurile unui film despre un alpinist super obișnuit.

Reporter: Bătălia pentru atenția tot mai limitată și mai fragmentată a omului de azi e acerbă. Producem filme de ficțiune, scurtmetraje, documentare, experimentale etc.

Viața lor e, însă, tot mai scurtă. Parc-ar fi păpădii sau libelule. Ce zici de chestia asta? Ce nu v-a dat pace, de v-ați apucat de acest proiect?

Lucian Mircu: Nu îmi amintesc să ne fi gândit la toate lucrurile astea. Sunt foarte juste observațiile tale dar, ca să glumesc un pic, acum hăăăăt 4 ani, când ne-am apucat noi de film, parcă imperiul Netflix nu ne guverna viețile în halul ăsta.

Imboldul a fost altul. Mă știam cu Mircea Gherase de ceva vreme, am vrut să facem ceva împreună, iar subiectul era chiar lângă noi.

Alergam cu subiectul la pădure sau la stadion. Inițial a fost ideea să scriu ceva despre alpinistul Horia Colibășanu și să îl însoțesc într-o expediție în Nepal, iar Mircea să vină să facă fotografii. Dar Mircea mi-a returnat propunerea peste fileu: ce-ar fi să facem un film?

Primul gând a fost că nu ne va fi ușor să facem un film despre un prieten, că poate nu vom avea distanța necesară… Pe de altă parte însă, știam că pornim la drum cu ceva foarte prețios: aveam acces în casa, în familia și în universul lui Horia.

– Nu e simplu acest acces în viața cuiva, fie el prieten și deschis. Povestește-mi un pic cum a fost ca, sub scuza acestui documentar, să vă țineți de capul sărmanului Horia, care trebuie mereu să se împartă între familie, stomatologie și optmiari? Nu e prea intruzivă treaba? Și nu 4 luni, ci aproape 4 ani…

– Bine zis “scuză”. Am avut ocazia să petrecem atât de mult timp împreună cu Horia în mediul lui natural, fie acasă în Timișoara, fie pe munte. Cu câteva, inevitabile, excepții, cred că ne-am bucurat toți trei de timpul acesta împreună.

Acum, nu știm exact dacă s-a bucurat și Andreea, soția lui Horia, care se trezea deseori cu încă doi la micul dejun. Probabil ea ar trebui întrebată dacă am fost intruzivi, deși, până acum, nu s-a plâns.

Devenise aproape un obicei să ne înființăm, de exemplu, miercuri dimineața la ei acasă. S-au obișnuit cu camera și cei doi copii.

Lui Horia sigur i-a prins bine să vorbească românește în tabăra foarte izolată a muntelui Manaslu, unde Mircea a stat și a filmat 3 săptămâni în condiții foarte aspre.

Apoi, în 2018, l-am însoțit și eu până în tabăra de bază a muntelui Everest, unde Horia încerca o rută nouă, foarte dificilă, împreună cu partenerul lui, slovacul Peter Hamor.

Trebuie spus că nu am filmat chiar toți acești 4 ani cu Horia. Au fost aproape 3, cu pauze uneori destul de mari. Iar durata aceasta mare a mai atenuat probabil din senzația de “intruziune”.

Un an jumătate însă am lucrat la montaj și restul post-producției (sunet, colorizare).

– Titlul, recunosc, m-a contrariat de la bun început. În primul rând, de ce e în spaniolă? Apoi am aflat de drama care se ascunde în spatele acestui titlu. E o poveste cutremurătoare însă, din nefericire, nu e deloc neobișnuită pentru alpiniștii aflați în așa numita zonă a morții. Ne spui te rog mai multe?

– “Un tip foarte normal“.

Exact așa a spus o doamnă de la radio, din Pamplona, care îi lua lui Horia un interviu. Mai spunea că despre unii alpiniști se crede că sunt un fel de supraoameni (“superhombre”), dar Horia e un om normal, adăuga ea.

Aici am găsit noi că e un conflict, dacă este vreunul legat de film. Conflictul dintre percepția asta a noastră, a “civililor” din vale, despre alpiniști și cum e viața lor în realitate, nefardată de media.

Părerile se impart de obicei între adularea fără rest a supereroului sau condamnarea (retrogradarea) lui imediată, atunci când se întâmplă un accident pe munte.

Apropo de accident: primul partener cu care Horia a urcat un optmiar, a fost mult mai experimentatul, pe atunci, alpinist basc Iñaki Ochoa de Olza. Împreună au urcat pe K2 și au avut o legătură de prietenie foarte puternică.

În 2008, la a doua lor încercare de a urca pe Annapurna (unul din cei mai periculoși munți din Himalaya), Iñaki a suferit un atac cerebral, în cort, la peste 7400 de metri altitudine.

Horia a hotărât să rămână cu camaradul lui și să-l îngrijească, până la capăt.

Să stai multe zile la altitudinea aceea, fără oxigen suplimentar, e moarte sigură. Horia a stat 4 zile lângă Iñaki și numai șansa a făcut ca el totuși să scape teafăr din acea încercare. Din nefericire, Iñaki nu a putut fi salvat, în ciuda unei mobilizări remarcabile.

Gestul de solidaritate, de omenie, până la urmă, dovedit în condiții incredibile, m-a marcat profund, atunci când am aflat ce s-a întâmplat. A marcat Spania întreagă, țară unde Horia e încă foarte iubit.

În Pamplona, orașul natal al lui Inaki, Horia este un erou local, pe bună dreptate. A fost gata să moară pentru unul de-al lor, iar spaniolii nu uită repede asemenea fapte.

Poate e și o treabă arhetipală, de la Ghilgameș încoace, o poveste cu care oricine se poate identifica. Revenind la titlu, o fi Horia un tip normal, cu job, familie, dar face lucruri excepționale.

Și aici, zicem noi, se află una din cheile filmului.

– Nu vreau să intrăm în țesătura filmului, el trebuie să rămână o surpriză. Spune-mi cum e să privești neputincios cum versiunea finală, generată de viziunea editorului, se îndepărtează de orizonturile voastre de așteptare inițiale?

Pe scurt, mie îmi pare un act de mare curaj să încredințezi toată munca ta în mâinile altcuiva. Pun pariu că au căzut la montaj cadrele voastre favorite, nu-i așa?

– Mă bucur că am ajuns aici, pentru că tot ce am fi făcut noi în 3 ani sau în 10, nu ar fi putut deveni un film fără ajutorul monteurilor Gabi Basalici, asistat ulterior de Ciprian Cimpoi.

Unele cadre, favorite, cum zici, au căzut ușor, ca frunzele toamna, pentru că nu se legau nicicum de poveste. De miezul, miza filmului, așa cum am stabilit-o împreună cu ei.

Apropo de mâinile altcuiva, important e să ajungă pe mâinile potrivite.

Iar Gabi, apoi și Ciprian, au avut enormă răbdare cu doi începători din Timișoara, care, de multe ori, nu foloseau corect nici măcar terminologia cinematografică de bază.

Dacă a avut cineva mare curaj, ei doi au avut, când s-au înhămat la acest proiect în care nu aveau nicio garanție, în afara unei premise interesante.

Apoi a fost și problema distanței geografice dintre noi (București – Timișoara). Sigur, am păstrat constant comunicarea, dar altceva e să poți dezbate și să încerci lucruri împreună, pe loc.

Așa cum s-a întâmplat în toamna anului trecut, când am mers câteva zile la București și ne-am închis toți patru în studio, deciși să nu ieșim de acolo fără un film.

Legat de versiunea finală, când pleci de la peste 100 de ore de filmări, ca să rămâi cu puțin peste unu la sută din material, știi din start că vei pierde scene dragi. Cel mai dureros a fost să renunțăm la aproape tot ce a filmat Mircea în Manaslu (e un alt film acolo).

Nu ne-a fost ușor nici să renunțăm la toate interviurile cu apropiați ai lui Horia, familie, prieteni, alți alpiniști. Ne-am dat seama că abordarea asta ne ducea într-o zonă mai “jurnalistică”, și ne îndepărta de unghiul personal, intim, în care vedeam filmul.

Sunt, de exemplu, câteva momente foarte speciale cu tatăl lui Horia, dar care nu și-au mai găsit locul în film și a trebuit, pur și simplu, să acceptăm toate pierderile astea inevitabile, pentru a obține ceva, sperăm noi, cu cap și coadă.

– Să zicem că nu mă omor după filme, nu mă pasionează alpinismul și nici cu timpul nu stau grozav. De ce ar merita să văd Superhombre?

Dacă ar fi să alegi trei idei menite să mă determine să văd filmul vostru, care ar fi acelea?

– O să-ți demontez două din cele trei obstacole. E un film scurt (70 de minute ☺) și nu e neapărat despre alpinism, deși are câteva imagini spectaculoase, filmate la altitudinea unde zboară avioanele.

Filmul e despre cum să îți găsești “ruta”, în lumea asta în care, cum ai zis, viața pare tot mai scurtă.

Aproape toți căutăm și tânjim după un echilibru între diversele roluri pe care le jucăm zilnic. Căutarea asta ne dă un sens, direcție.

Dacă e ceva ce vrem de la public, indiferent dacă le-a plăcut sau nu filmul, e să-și pună niște întrebări după proiecție. Restul rămâne fiecăruia de descoperit și sunt prea implicat ca să fac pe agentul de vânzări al filmului.

– Lucian, peste câteva zile, vei ieși din toate pieile tale obișnuite pentru a intra în pielea de organizator de festival de film acasă la voi, în Timișoara.

Pruncul” tău pe nume Ceau, Cinema! a ajuns la ediția a 6-a! Spune-mi pe final ceva despre identitatea acestui festival. De ce e el diferit de toate celelalte, deloc puține de altfel?

– “Pruncul” Ceau, Cinema! este, ca Superhombre, tot rezultatul unei munci de echipă.

Un festival independent, pus la cale în miez de vară de o mână de oameni. Dincolo de asocierea fericită dintre filme și lubeniță, Ceau, Cinema! este o sărbătoare a filmului, creată aproape miraculos împreună cu invitați, voluntari, susținători și, mai ales, împreună cu cinefili pursânge din oraș. Timp de patru zile lăsăm să ne curgă filmul prin vene.

Ceau, Cinema! e dedicat exclusiv filmului european și mai ales filmului din această parte e Europei.

Iar asta se reflectă cel mai bine în competiția internațională, unde în fiecare an sunt selectate șase filme realizate de regizori care provin din țări ce au avut sau au minorități în Banat.

Nu ne puteam imagina un loc mai potrivit unde documentarul nostru, produs și filmat parțial la Timișoara, să fie văzut pentru prima oară.

“Superhombre” este un documentar de debut produs și filmat în bună parte și la Timișoara. Filmul este prezentat în avanpremieră la Ceau, Cinema! O producție Asociația Marele Ecran și Fundația PressOne. Cu susținerea: Vitas România, Kathrein România, Haufe Group, CS Alternative Timișoara, RockFm și Ness România.

Va fi lansat în România pe 19 iulie, în Timișoara, la Grădina de Vară “Capitol“, în cadrul festivalului Ceau, Cinema!.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează