Strașnicul din Strejnicu. Cum a fost descoperit „primul călăreț din lume” în Muntenia

Un individ înmormântat sub o movilă de pământ cu 3.000 de ani î.e.n. a declanșat o cercetare ale cărei rezultate par să conducă spre identitatea primilor războinici care au cucerit Europa din Caucaz și până în Irlanda.

Un arheolog din Ploiești a excavat timp de aproape un deceniu zeci de schelete ale unei populații care a trăit cu circa 5.000 de ani în urmă, apoi a fost cooptat într-o echipă internațională de cercetători, condusă de un antropolog de la Universitatea din Helsinki, Finlanda, Martin Trautmann. 

Alin Frînculeasa, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, l-a dezgropat în 2011 pe omul de la Strejnicu (comuna Târgșoru Vechi, situată la circa trei kilometri de Ploiești), cel care a fost botezat „First Rider” – primul călăreț din toate timpurile. Nu neapărat primul, dar cel mai vechi identificat până acum.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, alătură-te susținătorilor presei independente! Orice sumă contează.

Rezultatele studiului, care a durat trei ani (2019-2022) au fost făcute publice la începutul lunii martie, în revista Science. 

Odată analizate prin proceduri specifice antropologiei și criminalisticii, în lotul de schelete descoperite pe teritoriul actual al României, dar și în Bulgaria și Ungaria, au apărut indicii despre ceea ce par a fi primii oameni-călăreți din istoria documentată până în acest moment a Europei.

„Un om masiv”

Alin Frînculeasa este doctor în preistorie. Pe când făcea o descărcare de sarcină arheologică pentru o viitoare exploatare de pietriș, a descoperit într-o movilă de pământ un schelet datând de aproape 5.000 de ani. Era vorba de un om de 30-40 de ani, masiv, spune Frînculeasa, mai înalt decât populația locală, care nici în epoca Neolitică nu ajunsese să măsoare peste 1.7 m înălțime. 

„În câmpie, aceste movile sunt deseori artificiale, adică au fost ridicate de om. Se numesc tumuli funerari, unii au 10 metri, 8 metri, 6 metri, așa trebuie să vă gândiți. Eu am cercetat în jur de 40 de movile de acest tip în ultimii ani, toate în apropierea Ploieștiului. Cel de la Strejnicu era cât pe ce să fie distrus”, spune Frînculeasa, într-o discuție cu PressOne.  

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, alătură-te susținătorilor presei independente! Orice sumă contează.

După toate indiciile, omul de la Strejnicu făcea parte din populația Iamnaia, un grup care a ocupat stepa eurasiatică la nord de Marea Neagră și munții Caucaz. Acest grup a urmat regiunile de pășunat din Europa, iar drumul populațiilor derivate din el a ajuns până în Irlanda și Spania. Tumulii funerari sunt chiar elementul distinctiv al celor din Iamnaia, fiindcă în traducere din limba rusă cuvântul desemnează o așa-numită civilizație a movilelor funerare. 

„Omul de la Strejnicu are 1.7 m înălțime, dar eu am găsit și schelete care aveau 1.9 m înălțime. Bărbații sunt înalți și masivi, probabil din cauza dietei, fiindcă mâncau carne și lapte mai mult decât alții, fiind crescători de animale. E surprinzător că bărbații din această populație își păstrează trăsăturile genetice, indiferent unde au fost găsiți în Europa, de altfel bagajul genetic al lor și al urmașilor lor a influențat masiv genetica până în zilele noastre. Iamnaia sunt, într-un fel, veriga de trecere dinspre o societate neolitică, matriarhală, cu zeități și conducători de sex feminin, către o societate organizată în jurul unor indivizi de forță, războinici”, explică arheologul. 

Apoi adaugă: „Da, erau un fel de păstori, dar niște păstori mai speciali.”

Cai mici, de stepă

Studii de ADN realizate de această dată la Universitatea din Göteborg, Suedia, arătau că oamenii din cultura Iamnaia, „păstorii mai speciali”, au colonizat zone foarte întinse din Europa, iar schimbările sociale și culturale pe care le-au produs au fost profunde și definitive. Peste tot unde au ajuns a existat o creștere bruscă a violenței letale, spun informații publicate în 2019 în revista New Scientist.

În 2019, Frînculeasa a fost cooptat într-un proiect finanțat de Uniunea Europeană, pe o axă de cercetare și inovare și din care făceau parte mai multe țări. 

Studiul „First bioanthropological evidence for Yamnaya horsemanship” („Primele dovezi bioantropologice despre călărit la populația Iamnaia”), a fost unul interdisciplinar și a implicat zeci de analize, realizate inclusiv în laboratoare pentru datarea cu radiocarbon a scheletelor în mai multe țări, Ungaria (Debrecen), Marea Britanie (Bristol) și Polonia (Poznan). 

Chiar dacă cercetarea a pornit de la scheletul de la Strejnicu, fiindcă el prezintă cele mai clare elemente legate de călărit, oamenii de știință au abordat un lot mai mare de oase descoperite în situri arheologice din trei țări, România, Ungaria și Bulgaria. În total 217 schelete din 39 de situri au fost analizate, încercând să fie identificate modificări morfologice ale oaselor specifice celor care se deplasau foarte mult și foarte des călare pe un cal. Dintre toate, cinci au elemente foarte clare, spune Frînculeasa, iar cercetarea este numai la început, avertizează el. 

„Noi știam deja despre cai, că fuseseră îmblânziți de populația Iamnaia. E o populație care vine de la nordul Mării Negre la un moment dat, în jurul anului 3.000 î.e.n., coboară în zonele de câmpie, de stepă și vin până în Câmpia Maghiară. Noi le identificăm rutele de migrație tocmai după acești tumuli, care au rămas în urma lor. Știm despre cai faptul că erau domestici tot în nordul Mării Negre, în jurul anilor 3.500 î.e.n. Cercetătorii care s-au aplecat asupra subiectului vorbesc despre asta, sunt dovezi că foloseau cel puțin un animal de tracțiune și acesta e posibil să fi fost calul și nu bivolul, dar îl foloseau și pentru lapte. Erau cai de stepă, mai mici ca dimensiuni, așa cum sunt astăzi cei de la granița estică a Chinei, unde sunt uigurii. Iamnaia nu-și înmormântau cu ei caii, cum făceau pecenegii sau cumanii.” 

Sindromul călărețului

Există cinci schelete despre care cercetătorii susțin că există indicații clare că ar fi afectate de „sindromul călărețului”. Acestea au fost găsite la Strejnicu, la Malomiro și Vetrino în Bulgaria și în Dévaványa și Balmazújváros, Ungaria. La ce se referă acest sindrom?

„Călăria este o activitate fizică solicitantă, iar modificările adaptative ale aparatului musculo-scheletic apar ca răspuns la factorii de stres biomecanici specifici. Scheletele umane din surse arheologice sunt disponibile în număr mai mare decât scheletele de cai și adesea sunt mai bine conservate, pentru că li se organizau înmormântări adecvate. Prin urmare, acestea oferă o sursă mai accesibilă de informații despre călărie.” 

Fragment din studiul „First bioanthropological evidence for Yamnaya horsemanship”, revista Science, 3 martie 2023

Ca să certifice în proporție de 100% că omul de la Strejnicu fusese un războinic-pe cal, scheletul său a fost scanat 3D, grație unei colaborări cu Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”. 

Analizele au arătat că scheletul său avea urme pronunțate în locurile de atașare ale mușchilor aductori de pe pelvis și femur. „Când stă călare pe o montură în mișcare, în special fără șa și scărițe, un călăreț trebuie să se țină de spatele monturii și să echilibreze fiecare pas prin contracții continue și uneori puternice ale mușchilor inferiori ai corpului și coapsei. În activitatea locomotoare de zi cu zi, acești mușchi experimentează de obicei o sarcină de lucru continuă, dar rareori atât de intensă”, spune antropologul Trautmann în analiza lui. 

Dintre toate cele 217 schelete analizate, două au fost ale unor femei, descoperite la Vetrino, în Bulgaria, și la Medgidia. Pentru ambele, probabilitatea calculată să fi fost femei-războinic, călărețe, se învârte în jurul valorii de 80%.

Dintre aceste schelete analizate, cel de la Strejnicu are cel mai mare scor de probabilitate ca aparținând unui om care călărea, conform celor publicate în Science. Din acest motiv, putem spune că cel puțin o parte a istoriei călăriei a început în acest areal geografic. Rămâne de văzut ce vom mai găsi în zecile de tumuli din România care n-au fost examinați încă de arheologi.