„Știu pe cineva care se pricepe.” Digitalizarea României, prin vecini, nepoți, la biblioteca din sat și la magazinul de la colț

Cristina Foarfă

Redactor

O doamnă în vârstă intră într-un magazin din Berceni și îl roagă pe băiatul de la tejghea, proprietar al locului, să o ajute să trimită bani printr-o aplicație. 

„Am întrebat-o cui vrea să trimită. Era schema cu «actorul» rămas pe aeroport: «Sunt Brad Pitt, mi-au furat portofelul, sunt blocat la Berlin și am nevoie de 300 de euro ca să ajung acasă»”, povestește acesta.

„I-am spus că nu există așa ceva. Un actor de calibrul ăsta are pe cine să sune. Nu te caută pe dumneata, o necunoscută dintr-un cartier din București. Și sigur nu îți scrie în română, pe Facebook. Vai, ce era să fac, mi-a răspuns. Ziceai că s-a trezit.”

Numele băiatului este Ionuț Mareș și, împreună cu soția lui, Georgeta, are o mică afacere de familie: magazinul Davion, la parterul unui bloc din Berceni, unde, pe lângă vânzare, oferă servicii de tipărire, copiere și scanare. 

Magazinul lui Ionuț face, informal, educație digitală în Berceni. Foto: arhiva personală Ionuț Mareș

În mod neașteptat, tocmai aceste servicii aparent banale sunt oglinda fidelă, dar niciodată consultată de decidenți, a nivelului de competențe digitale din România.

„Vrea să trimită un document pentru print și face screenshot”

Într-o lume a platformelor și a serviciilor digitale, oamenii tot sunt nevoiți să tipărească documente. La magazinul lui Ionuț ajung cu un fișier în telefon, pe care trebuie să-l trimită pe WhatsApp sau pe e-mail ca să poată fi printat. De multe ori, povestește acesta, nici nu știu cum să înceapă. Există o teamă reală de a porni procesul: de a apăsa primul buton, de a salva un număr, de a trimite un document. 

O teamă care apare surprinzător de des inclusiv la vârste care, teoretic, ar trebui să fie confortabile cu tehnologia. Ionuț își amintește de două studente care aveau aplicația WhatsApp instalată, o foloseau, dar au explicat că nu știu să trimită fișiere prin ea. În loc de documente, oamenii trimit capturi de ecran sau fotografii. „Vrea să trimită un document pentru print și, din reflex, îi face screenshot. Iese o porcărie pixelată”, explică Ionuț.

Ionuț Mareș, împreună cu soția lui, Georgeta. Foto: arhiva personală Ionuț Mareș

Inclusiv profesori sau medici trimit documente oficiale sub formă de poze făcute în grabă: rețete cu cod QR care nu se pot scana, cereri trimise părinților de profesori sub formă de imagini întunecate, fotografii cu ecrane cu dungi de la refresh. Documente importante devin inutilizabile, iar consecințele lipsei de educație digitală sunt împinse mai departe chiar în interiorul sistemelor unde ea ar trebui să aibă cel mai puternic impact pozitiv.

Între promisiunea tehnologiei și realitatea de zi cu zi apare mereu o figură intermediară. Într-o țară care nu excelează la ce știe să facă pe calculator sau telefon și nici la cât de bine sunt făcute platformele oficiale, soluția e de multe ori aceeași pe care o știm dintotdeauna.

Agenții informali ai digitalizării

„Mamă, te uiți un pic la telefonul meu? Nu mai găsesc numerele.”

Nimfomane Forum: O platformă pe care se dau note pentru servicii sexuale face bani din abonamente pentru escorte și clienți. Conținut care favorizează proxenetismul, tolerat de DIICOT și Poliția Română  

În 2007, Bogdan Velescu, un bărbat stabilit în Oradea lansează mai multe domenii online care publică conținut video pentru adulți și anunțuri publicitare despre femei care prestează servicii sexuale contra cost. Unul dintre ele este site-ul nimfomane.com.

Documentar VIDEO. Molia. Metamorfoza „doctorului de suflete” Cristian Andrei

Abuzuri sexuale și impostură profesională în cabinetului doctorului Cristian Andrei, relatate la cameră, sub protecția anonimatului, de șapte supraviețuitoare. Un documentar video despre fenomenul abuzului terapeutic în România.

„Vezi tu pe ghișeul.ro cât avem de plătit anul ăsta pe casă?”

„Îmi arăți și mie cum se comandă cafea?”

Cu toții auzim frecvent astfel de întrebări. Acasă, între rude, între vecini, la muncă sau în comunități unde tehnologia a ajuns înainte ca oamenii să fie pregătiți pentru ea. Nu de puține ori oamenii au nevoie de ajutor ca să-și facă un CV, să se înscrie pe o platformă online, să caute bilete de avion, să-și seteze un e-mail sau să folosească instrumente digitale simple, de la platforme de servicii publice până la aplicații de design.

Lipsa competențelor digitale este una dintre principalele frâne în calea adoptării tehnologiei în România, mai ales în comunitățile vulnerabile, unde se suprapune adesea cu lipsa infrastructurii și a personalului pregătit formal. Dar nu numai acolo.

Într-un stat care se dorește - și devine - tot mai digitalizat, pe măsură ce serviciile se mută online, o parte dintre cetățeni ajung să depindă de terți pentru a-și accesa drepturile și serviciile. 

Cercetările recente arată că digitalizarea serviciilor publice nu elimină nevoia de sprijin uman. În practică, accesul la statul digital și, în general, la tehnologie, nu trece doar prin platforme, ci mai întâi prin oameni. În literatura de specialitate, acești oameni sunt numiți digital intermediaries – actori care mediază accesul efectiv la serviciile digitale: de la membri ai familiei la lideri comunitari. Ei completează golurile de competențe, încredere și siguranță din societate. 

Sunt „agenții informali ai digitalizării”. Oameni care îi ajută, într-un cadru informal - în familie, în cartier, pe scara blocului - pe cei cu competențe digitale mai reduse să se descurce cu tehnologia. Ei au un dublu rol: pe de o parte, preiau sarcinile cu care cei mai vulnerabili nu se descurcă; pe de altă parte, fac un anumit tip de educație informală și încearcă -  atât cât pot - să îi ducă mai aproape de o minimă autonomie digitală pe cei pe care îi asistă.

Dar faptul că atât de multe lucruri ajung să fie rezolvate „prin cineva” nu e întâmplător. Are legătură cu felul în care se distribuie competențele digitale într-o societate și cu cine rămâne, sistematic, în urmă și e expresia unei inegalități mai largi, cunoscută drept diviziunea digitală.

Diviziunea digitală - cine rămâne în urmă

Loredana Ivan este profesor universitar la SNSPA, cu un doctorat în Sociologie și un post-doctorat în Psihologie Socială. Specializările ei includ comunicarea interpersonală mediată de noile tehnologii; fake news și diferențe pe generații; comunicarea interpersonală în relațiile de familie, ageism - sau discriminarea pe criterii de vârstă. În ultimii ani, a coordonat mai multe numere speciale ale unor jurnale din domeniul tehnologiei comunicațiilor și a studiat, prin cercetare de teren, relația vârstnicilor cu tehnologia. 

Loredana Ivan. Foto: arhiva personală

Loredana Ivan îl aduce în discuție pe teoreticianul și sociologul olandez Jan van Dijk, care vorbește despre mai multe niveluri ale diviziunii digitale. Primul nivel e legat de acces - acces la internet, tehnologii mai bune. O miză care era principală acum 15-20 ani. Acum, infrastructura există. 

În timp, explică Loredana Ivan, cel puțin în Europa (și într-o anumită măsură și în România), discuția s-a mutat spre nivelul doi: utilizarea. Adică nu doar dacă ai internet și telefon, ci dacă știi să le folosești.

Mai nou se vorbește și despre nivelul trei: rezultatele. Nu mai e doar „am telefon și îl folosesc”, ci: pot să îl folosesc ca să rezolv probleme reale? Pot să câștig bani, să-mi găsesc un job, să navighez servicii, să iau decizii informate?

Primele niveluri au fost într-un fel adresate, crede Loredana Ivan: de stat, ONG-uri, comunități. În România au existat programe legate de acces: internet în zone izolate, device-uri pentru copii, mai ales în pandemie. „Nu știu dacă nivelul unu e complet rezolvat, dar a fost măcar abordat”. La nivelul doi au existat și cursuri, mai ales în orașe mari, în cluburi de seniori: cum pornești calculatorul, lucruri de bază. „Multe s-au învățat și informal, din familie sau de la prieteni.” 

Foto: ID 135216887 | Elderly Computer © Richardjohnsonuk | Dreamstime.com

Nivelul trei e cel mai problematic, crede Ivan, pentru că e mai greu de adresat. De exemplu, un senior poate avea cont pe TikTok, dar asta nu înseamnă că poate filtra informații false sau că înțelege riscurile la care se expune. Aici vorbim de o competență superioară: să evaluezi informația, să recunoști manipulări, să evaluezi riscuri. 

Aceste diferențe de competențe sunt vizibile în modul în care oamenii interacționează cu tehnologia, atât în relația cu statul, cât și în viața de zi cu zi. În practică, cele trei niveluri ale diviziunii digitale se văd foarte concret: în cine reușește să folosească tehnologia pentru a rezolva probleme, cine ajunge să depindă de ajutorul altcuiva și cine nu are pe cine să întrebe sau de unde să învețe. 

Oamenii nu mai știu să folosească computerul, ci doar telefonul 

„Am colegi care lucrează pe calculator, dar nu se descurcă să-și configureze o imprimantă. E un paradox: lucrează la calculator și totuși nu au un minim necesar de cunoștințe. Nu știu exact cauza – nu îi interesează, nu vor, nu știu. Da, se întâmplă inclusiv să instalez imprimante”. Sunt vorbele lui Cătălin Brujban. Cătălin este web developer, voluntar la o bibliotecă din Brașov unde ține cursuri de robotică sau imprimare 3D pentru copii. De asemenea, este și omul despre care se știe că se pricepe la tehnologie și la care foarte mulți apelează atunci când se încurcă. 

Și la magazinul din Berceni, lucrurile se văd cam la fel. Ionuț Mareș adaugă că oamenii nu mai știu să folosească un calculator. „Înainte eram forțați să avem un calculator în casă: pentru internet, documente, multimedia.” De când telefonul mobil a preluat multe dintre aceste funcții, oamenii nu mai simt nevoia să aibă un computer. Problema se vede tot mai clar la generațiile tinere.

„Nu e suficient TIC-ul de la școală (materia Tehnologia Informației și Comunicațiilor, n.red) ca să învețe lucrurile de bază. Vin tineri care îmi trimit documente redactate pe telefon: prost formatate, un bloc de text aruncat într-un fișier. La ei pe telefon pare centrat, la mine pe calculator apare aiurea. Folosesc fonturi ciudate, formatează din spații. Ce or să facă atunci când se vor angaja?”, se întreabă retoric Ionuț..

Ionuț este și cel care le dă oamenilor link la modelul de CV Europass și îi învață cum să îl completeze online. Mulți vin cu CV-uri scrise de mână sau prost făcute și îi cer să le copieze în mai multe exemplare ori să le dea „un tipizat” de completat. Ionuț încearcă să le explice că își reduc drastic șansele de angajare astfel, indiferent de tipul jobului. Încearcă să le explice, să îi învețe, dar de multe ori se lovește de comoditate, de o familiaritate limitată cu tehnologia - redusă la scrolling - și de lipsa unor dispozitive potrivite. 

În lipsa unui cadru (mai) formal de învățare și sprijin, rolul de intermediar apropiat, de agent informal al digitalizării, este consumator de timp și de energie. Iar când vorbim de platforme ale administrației care nu funcționează corespunzător, presiunea e și mai mare.

„A venit o femeie cu documente pentru primărie. Le-am scanat și m-a rugat să i le urc pe platformă. Apoi a revenit, în repetate rânduri, timp de mai multe zile: n-au primit documentul, m-au sunat, n-ați atașat CUI, n-ați atașat nu știu ce. Eu le atașasem, normal. Platforma e prost pusă la punct sau funcționarul e dezinteresat. Când o vedeam că intră pe ușă, simțeam că înnebunesc”, povestește Ionuț. 

Oamenii care nu se descurcă se duc la ghișeu și „se roagă” de cineva de acolo. Problema e că nici funcționarii nu sunt întotdeauna pregătiți. „Ar trebui instruiți cei care au legătură directă cu digitalizarea, ca platformele să nu-ți bage bețe în roate și procedurile să nu se schimbe mereu. Altfel, presiunea cade pe «ăla din cartier» care se pricepe. Adică pe mine”, adaugă Ionuț. 

„E frustrant: soluțiile ar trebui să fie ușor de folosit pentru toată lumea”, spune și Cătălin Brujban, mai ales atunci când vine vorba de soluții ale statului care, în teorie, ar trebui să ușureze viața cetățenilor.

„Un contabil care administra mai multe firme avea probleme cu semnăturile digitale instalate: incompatibilități între sisteme. Erau perioade în an când trebuia pregătită infrastructura ca să fie funcțională. Nu există baze de date comune. Ajungi să iei documente dintr-o parte și să le duci în altă parte, deși informația există deja. Într-o simplă interogare ar putea găsi tot”, spune Cătălin. În interacțiunea cu statul digitalizat, soluția rămâne adesea aceeași: „Din păcate, cetățeanul trebuie să apeleze la cineva care «știe mai bine».” 

Cătălin Brujban. Foto: arhiva personală

Exemplele sunt nenumărate. Între promisiunile digitalizării și capacitatea reală a oamenilor de a folosi aceste sisteme se cască un gol care, de cele mai multe ori, e acoperit informal de oameni ca Ionuț sau Cătălin, fără să fie datoria lor.

Dintre toate categoriile care ajung să depindă de astfel de intermediari, vârstnicii sunt, de departe, cei mai expuși. Nu doar pentru că au competențe digitale mai scăzute, ci pentru că învață diferit, în alte ritmuri și în contexte în care frica de a greși joacă un rol central.

Cum și de la cine învață vârstnicii să folosească tehnologia?

„Sunt trei nivele”, spune Loredana Ivan. Primul este legat de familie. „Am observat că vârstnicii învață mai bine de la nepoți decât de la propriii copii adulți. Este și pentru că îi creditează pe nepoți ca fiind persoane mai capabile să le transmită informații. Au mai multă răbdare să-i asculte, să înțeleagă și mai multă încredere în ce le spun nepoții sau o persoană tânără care funcționează ca un înlocuitor simbolic al nepotului, decât în informațiile transmise de copiii lor adulți.”

Al doilea mod eficient de învățare este unu la unu. „Cursurile cu un trainer, într-o sală plină de vârstnici, nu funcționează”, explică Loredana Ivan, „pentru simplul motiv că vârstnicii nu au aceleași competențe digitale. Nu au aceleași așteptări și nici același nivel de pornire.”

Al treilea nivel este învățarea de la parteneri sau de la persoane de aceeași vârstă. „Peer learning e un proces puțin explorat. Înseamnă, de fapt, un nivel asemănător de înțelegere a lucrurilor. Peer learning poate însemna inclusiv a învăța de la partenerul de viață, dacă acesta e puțin mai competent decât tine.”

Aici apar însă frecvent conflicte legate de rolurile de gen. „Pentru acest tip de generație, rolurile de gen sunt foarte clare. Bărbatul e asociat cu tehnologia și perceput ca fiind competent, femeia nu. Din acest conflict de gen, învățarea de la partener nu este întotdeauna facilă.”

Foto: ID 156835993 | Elderly Computer © Richardjohnsonuk | Dreamstime.com

Ionuț Mareș vine cu un exemplu frumos, pe care îl dă uneori și oamenilor de 40-50 de ani care vin la el să îi ajute cu ceva „pentru că ei sunt prea bătrâni să se descurce cu tehnologia și să învețe”. 

„Am avut o vecină de aproape 90 de ani. Venea la mine cu tableta într-o sacoșă, cu agenda și cu pixul și zicea: «Stau cu tine. Știu că ai clienți. Când n-ai clienți, îmi mai zici și mie.» Apoi îmi cerea, pe rând: «Arată-mi cum îl sun pe nepotul pe Skype.» «Arată-mi cum trimit un e-mail, dar mă iei de la zero: unde apăs, ce fac?» Și-și nota pas cu pas, în carnețel”, își amintește el. Este exact genul de ajutor care ușurează munca mediatorului - omul vrea să îl înveți, nu să faci în locul lui. 

Mulți adulți, în special cei mai în vârstă, sunt reticenți să folosească plățile digitale, dă exemplu Cătălin „Ei nu stăpânesc dispozitivul și li se pare complicat să intre într-un meniu în care n-au mai intrat niciodată. Expresia e mereu aceeași: «Dacă stric ceva?» Le explic mereu că nu au ce să strice. În cel mai rău caz, se strică un soft, se reinstalează, se resetează, de stricat fizic nu are cum, nu există, dar sunt foarte reticenți.” 

La copii, frica de tehnologie nu există

Copiii nu sunt reticenți în fața nici unui device, soft sau tehnologie nouă. Ba din contră, de când pun mâna pe ea, zici că s-au născut folosind-o.

Serafim Fifea e un puști de 11 ani care, de foarte mic, e omul după care se uită lumea când nu merge ceva. La școală, cel puțin cu fosta învățătoare, era „tehnicianul de serviciu”: „O ajutam cu imprimanta, cu YouTube-ul, cu aplicațiile… dacă nu se auzea audio-ul de la laptop, mă chema pe mine”, spune el, foarte firesc.

Mama lui, Nona, își amintește o scenă din pandemie, când Serafim avea șase ani. Părinții lui plecaseră la un eveniment și uitaseră certificatele de vaccinare acasă. L-au sunat pe copil și se pregătiseră să-i explice, pas cu pas, cum să caute în laptop și cum să trimită un document pe e-mail. „El a căutat în calculator, a găsit, a anexat și mi-a trimis. Eu eram convinsă că o să stau să-i explic. El făcuse deja tot.”

El se ocupă de setările telefoanelor și laptopurilor și rezolvă mici probleme, ca atunci când bunicul a setat YouTube-ul pe germană. „Nu înțeleg foarte bine cum funcționează un laptop”, spune Serafim, „dar știu să mă uit în setări, să folosesc aplicațiile și să rezolv ce am nevoie”.

Pentru Serafim, tehnologia e ceva natural. Spre deosebire de adulți, lui nu-i e teamă că ar putea strica ceva pentru că știe, intuitiv, că nu are ce. „Nu, nu îmi e frică că aș putea strica ceva, nu mi-e teamă niciodată că aș putea face o greșeală. Poate doar ceva fizic, să scap telefonul din mână”, râde el. 

Serafim nu înțelege uneori cum oamenii, atât adulți cât și copii, nu reușesc să facă lucruri simple sau când folosesc inadecvat tehnologia. Pentru el, „să fii slab la tehnologie” înseamnă „să nu poți să folosești un telefon sau un laptop cum ai putea sau măcar la jumătate din potențial, să nu faci cu el ce ai nevoie să faci sau ce vrei să faci cu el”. Fără să știe, Serafim tocmai a dat aproape tehnic definiția lipsei de competențe digitale. 

Serafim Fifea. Foto: arhiva personală a familiei

Mai e un lucru pe care Serafim îl face foarte bine, uneori mai bine ca adulții - vede imaginile generate cu AI și identifică fake-urile, semnalându-le și celor din jur. Cum face asta? „Prima chestie: dacă ar fi posibil în viața reală. Apoi te uiți după blur-uri sau chestii ciudate: umbre care se schimbă, lucruri din background care își schimbă culoarea și nu sunt consistente. Într-un video AI totul e prea perfect - câinele e curat, cuminte, totul arată ca într-o viață perfectă. Dar viața reală nu e așa”, explică copilul. 

Și Cătălin confirmă că e mult mai simplu pentru copii să învețe orice legat de tehnologie. La biblioteca unde e voluntar, folosește platforme de coding fără scriere de cod, „sunt ca niște blocuri logice, ca piesele de Lego. În funcție de ordinea în care le pui, rezultă un program: mici animații, mini-joculețe”. Cum răspund cei mici? „Majoritatea sunt foarte deschiși și înțeleg foarte repede. Chiar dacă nu au văzut anumite lucruri, când intră în contact cu ele, le vine ușor să prindă concepte. La orice vârstă. Cu cât sunt mai mici, cu atât le vine mai ușor”, spune Cătălin. Iar acești copii merg înapoi, cu cunoștințe pe care le duc mai departe, în familiile și comunitățile lor.

Unde se oprește rolul agenților informali ai digitalizării? 

Diviziunea digitală are, cum spunea și Loredana Ivan, mai multe niveluri. La fel și educația digitală. Competențe digitale înseamnă și construirea unei identități digitale sigure, și filtrarea informațiilor pe care le primim online, și siguranța. Discernământul în folosirea tehnologiei, gândirea critică, înțelegerea implicațiilor, lucruri ce devin cu atât mai importante cu cât se dezvoltă tehnologiile AI. Acest nivel e, în mare, neadresat.

Mai apare ceva: epuizarea. Ionuț spune că a fost nevoit să pună limite tocmai pentru că, odată ce capeți renumele de „băiatul care se pricepe”, nu mai scapi. Oamenii vin unii după alții, recomandați din vorbă-n vorbă: „Du-te, că sigur te ajută Ionuț”: de la „dă-mi telefonul mai tare că nu mai aud” (la telefoane cu butoane) până la reinstalarea unei aplicații („o tanti m-a rugat să-i instalez Facebook-ul, că l-a șters”).

Îi mai ajută, desigur, dar e mai selectiv. E obositor și consumă timp, spune el, mai ales când ajutorul cerut e de fapt o delegare: omul vrea să faci în locul lui, nu să-l înveți.

Bibliotecile ca posibil nod intermediar

Cum explicam într-un material anterior, prin PNRR există o linie de finanțare axată pe dezvoltarea de competențe digitale pentru persoane cu abilități scăzute, iar programul se implementează, chiar acum, prin biblioteci publice. Biblioteca publică este suficient de formală cât să nu se sprijine exclusiv pe bunăvoința unui singur om, dar suficient de apropiată de comunitate încât să păstreze relația de încredere. 

La Pietrari, în județul Vâlcea, Daria-Elena Mărăcinescu are 20 de ani, este studentă la Pedagogie, vrea să fie învățătoare și face voluntariat în bibliotecă de când avea 12–13 ani. A crescut, practic, aici. Pentru ea, biblioteca poate și trebuie să devină un hub de competențe digitale la firul ierbii. „Oamenii vin aici să învețe lucruri foarte concrete: să-și plătească facturile online, să-și facă un CV, să se descurce cu aplicațiile de bază”, spune ea.

Daria Elena Mărăcinescu. Foto: arhiva personală

În cadrul cursurilor pe care le țin, o temă revine constant: siguranța online. „Trebuie să fim atenți din ce surse ne informăm și ce surse credem.” Le explică participanților cum verifici informația și cum recunoști falsurile. Când ajung la imagini generate cu AI, se uită după tipare: degete în plus, mici erori, detalii care nu se leagă.

Tehnologia poate facilita și schimbarea unor comportamente. Într-un proiect de educație ecologică, au folosit o platformă online (un calculator al amprentei de carbon) ca exercițiu de conștientizare. Reacția oamenilor a venit imediat: „Eu nu mă așteptam să poluez atât de mult.” Ulterior, spune ea, copiii au început să schimbe gesturi mici: „Știi, eu acum nu mai las apa pornită atâta timp.”

Și Loredana Ivan oferă un exemplu similar din Canada, unde bibliotecile publice au devenit spații în care vârstnicii învață despre scamming, dezinformare și despre cum să se protejeze online, nu prin cursuri abstracte, ci prin situații concrete, discutate pe îndelete.

Bibliotecile publice pot deveni spații în care vârstnicii învață despre scamming, dezinformare și despre cum să se protejeze online. Foto: Biblioteca Județeană din Galați

„Vecinul care se pricepe” nu ar trebui să fie nevoit să facă educație digitală pe timpul lui

Exemplele de mai sus arată un lucru simplu: problema nu e lipsa tehnologiei, ci lipsa medierii. Platformele există, dar oamenii au nevoie de cineva care să le explice, să le traducă și să le dea încredere că pot încerca fără să „strice ceva”.

Agenții informali ai digitalizării – copiii care își ajută părinții, vecinii „care se pricep”, voluntarii din biblioteci, angajații din magazine – fac deja această muncă. Rezolvă probleme punctuale, reduc anxietatea și construiesc primele forme de autonomie digitală. O fac însă informal, pe timp și pe energie proprie.

Ce funcționează la firul ierbii sugerează și o direcție de soluție. Digitalizarea nu poate funcționa, cel puțin în primele ei faze, fără oameni care să medieze relația dintre cetățeni și tehnologie. Acest rol ar avea nevoie de o formă mai stabilă: persoane pregătite să ofere sprijin digital în biblioteci, instituții publice, centre comunitare sau chiar prin intermediul companiilor (asistență în magazinele de telefonie, cum sugera Loredana Ivan, sau în benzinării, mall-uri, piețe etc.) – suficient de formal cât să nu depindă de un singur „om bun” și de timpul lui personal, dar suficient de apropiat încât să inspire încredere.

În lipsa unor astfel de cadre, digitalizarea continuă să se sprijine pe relații personale. Pentru cei mai vulnerabili, accesul la tehnologie rămâne o chestiune de noroc: dacă „știi pe cineva” sau nu.

Toți cei intervievați au mai adăugat însă ceva: dincolo de stat și de platforme, e nevoie și de disponibilitatea oamenilor de a învăța. Dar un stat digital nu poate lăsa această responsabilitate doar pe umerii individului. Are nevoie, înainte de toate, de o infrastructură umană. 

Material realizat în proiectul „DigITup” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu susținerea EDGE Institute.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€