Realitățile digitalizării: „Se investește în platforme, dar faptul că oamenii nu au abilitățile de bază să înțeleagă ce informație accesează nu e prioritatea nimănui”

Cristina Foarfă

Viața

08/12/2025

România este pe ultimul loc din UE în ceea ce privește competențele digitale. Probabil ați mai auzit acest lucru și ați spus: dar nu suntem noi pe ultimul loc la orice? Lipsa competențelor digitale vine însă cu consecințe sociale și economice, iar efectele sunt pe termen lung. Dacă 56% dintre cetățenii europeni au competențe digitale de bază sau avansate, ei bine, România nu atinge nici măcar jumătate din media europeană, cu un procent de 27,7%. 

Obiectivul Uniunii Europene este ca, până în 2030, 80% dintre cetățeni să aibă competențe digitale de bază. Dar dincolo de procente, rămâne o întrebare practică: ce înseamnă să nu ai competențe digitale într-o societate în care totul - de la muncă, servicii medicale, educație, politică și până la viața afectivă - se face și se va face și mai mult prin intermediul tehnologiei? Sunt consecințe care rar intră în dezbaterea publică: vulnerabilitate accentuată, excludere socială, acces îngreunat la drepturi, oportunități pierdute și o prăpastie care se adâncește între cei care pot naviga lumea digitală și cei care rămân la margine. 

Pentru mult timp, digitalizarea a fost prezentată, și nu doar la noi, ca o promisiune de egalizare. În practică, în România cel puțin, ea vine uneori cu decalaje și mai mari. Tehnologia ajunge mai repede acolo unde există deja resurse, infrastructură și educație și cel mai târziu în comunitățile vulnerabile, unde accesul la internet, echipamente și, mai ales, abilități este precar.

Teoria numește acest lucru drept „diviziune digitală”. Mark Warschauer, unul dintre cei mai importanți cercetători ai domeniului, explică, de exemplu, cum infrastructura nu este suficientă și cum alfabetizarea digitală este mai degrabă o problemă de incluziune socială decât una tehnică. Nu este suficient deci un calculator, ci mai important este să ai contextul și sprijinul de a învăța să folosești acel calculator. 

Despre toate acestea am stat de vorbă cu trei reprezentante ale unor organizații preocupate de incluziunea digitală, organizații cu rol în educație, formare sau politici publice - Claudia Șerbănuță de la EduCab, Elena Coman de la TechSoup și Ștefania Neagoe de la Ateliere Fără Frontiere.

Ce înseamnă competențe digitale? 

Cadrul european al competențelor digitale pentru cetățeni (DigComp), ajuns în prezent la versiunea 2.2, publicată de Comisia Europeană în 2022, reprezintă un standard comun, recunoscut la nivel internațional, pentru definirea, evaluarea și dezvoltarea competențelor digitale, indiferent de vârstă, profesie sau nivel de educație. El a fost preluat și adaptat într-o lege din România, actualizată în septembrie 2025. 

El descrie 21 de competențe digitale, organizate în cinci domenii principale. Alfabetizarea informațională și a datelor înseamnă capacitatea de a căuta, evalua critic și utiliza informațiile în mod responsabil. Comunicarea și colaborarea se referă la interacțiunea, cooperarea și construirea unei identități digitale sigure. Crearea de conținut digital presupune abilitatea de a produce și adapta conținut, respectând regulile de copyright. Siguranța vizează protejarea datelor personale, a sănătății și a mediului digital. Iar rezolvarea de probleme înseamnă folosirea creativă și critică a tehnologiei pentru a găsi soluții și a învăța continuu. Vă puteți testa nivelul de competențe digitale aici.

În realitatea comunităților vulnerabile, competențele digitale încep mult mai simplu: în credința oamenilor că pot învăța, în înțelegerea faptului că tehnologia le poate deschide oportunități și în accesul la cineva dispus să stea lângă ei, să le explice. „Ateliere Fără Frontiere” face asta cu oamenii parte din programul lor de reinserție profesională, prin care pregătesc oameni din categorii vulnerabile să se integreze pe piața muncii. 

Ștefania Neagoe, de la Ateliere Fără Frontiere, vede acest lucru în fiecare formare pe care o ține cu adulți în risc. Mulți dintre participanți nu au alfabetizare funcțională, dar știu să folosească telefonul după iconițe și culori. Abia în sesiuni află că pot scrie un e-mail, își pot face un CV sau pot aplica online la un job.

„La început, când îi pui în fața unui laptop, le este teamă să nu strice ceva. De la sesiune la sesiune, încep să se descurce mai ușor și capătă încredere”, susține Ștefania.

Claudia Șerbănuță, de la EduCab, remarcă un lucru: în toate programele de digitalizare se minimizează cât de greu este, ca adult, să dezvolți abilități pe care nu le-ai avut niciodată, iar acest lucru s-a văzut foarte bine în pandemie, când accesul la educație, muncă, servicii a fost foarte dificil pentru cei care nu aveau dezvoltate aceste abilități sau posibilitatea de a folosi calculatoare. 

Elena Coman, de la TechSoup, spune că pentru ei cea mai importantă discuție când vine vorba de competențe digitale este cea legată de autonomia și discernământul utilizatorului în relație cu tehnologia pe care alege să o folosească, dar și a-i ajuta pe copii și pe adulți să nu fie doar consumatori pasivi, ci creatori de tehnologie. E vorba, deci, de o relație de putere pe care este necesar să o ai în folosirea tehnologiei, nu doar de abilități învățate mecanic.

Claudia Șerbănuță confirmă: „Ce mi se pare mie foarte, foarte trist este că se investește foarte mult în platforme, dar faptul că oamenii nu au abilitățile de bază să înțeleagă ce informație accesează, cum să fie în siguranță pe internet, nu e prioritatea nimănui.”

Digitalizarea între promisiune și realitate

În discursul public, digitalizarea apare adesea ca soluție universală: se investește (atunci când se investește…) în platforme, în infrastructură, în echipamente. Dar în realitate, România insistă pe forma materială a digitalizării, cu prea puțină atenție la fond.

Elena Coman, TechSoup, observă că abordarea standard este să umplem școlile și instituțiile cu device-uri, în timp ce abilitățile reale, autonomia și discernământul rămân pe plan secund: „Credem că dacă o clasă are tablă inteligentă, calculatoare, tablete pentru toți copiii e eficient. Nu e așa. Prezența device-urilor nu spune nimic despre procesul de învățare.”

În multe școli, cadrele didactice încă învață singure ce aplicații ar putea folosi, ce instrumente există, ce resurse pot fi integrate. Efortul este individual, nu sistemic. Iar asta accentuează diferențele dintre școlile în care există inițiativă și cele în care aceasta lipsește. Ștefania povestește o scenă care spune totul: o tablă interactivă montată peste o tablă neagră veche, într-o clasă în care infrastructura fizică era sub nivelul de avarie. „Era ilustrativ pentru nevoile existente. Tehnologia nu poate compensa lipsa unei structuri de sprijin.”

La fel, povestește cum, în interacțiunile Ateliere Fără Frontiere cu profesorii din școlile din țară, au fost uimiți să vadă cum, de multe ori, lucruri care unora dintre noi ni se par simple, pentru ei sunt necunoscute. Dar, crede Ștefania, presiunea nu ar trebui să fie pusă pe școli și pe profesori, așteptând ca ei să facă. „Ar trebui să existe programe în care ei să fie cuprinși, să aibă acces la resurse, la formări. Nu putem aștepta să vină de la sine”.

Elena Coman adaugă că „în educație judecăm o lecție sau un profesor după numărul de instrumente digitale folosite, fără să judecăm dacă sunt utile, dacă fac bine copiilor, dacă au sens pedagogic.”

Dimensiunea socială a decalajului digital

Diviziunea digitală nu este doar o chestiune de acces sau echipamente. Este o diferență de oportunitate, de autonomie și de putere. Iar în România, ea reflectă fidel inegalitățile sociale: în familiile în care părinții au competențe digitale, copiii le dobândesc mai ușor; în celelalte, decalajul se transmite intergenerațional.

Elena Coman explică acest fenomen: „Skill-urile digitale au devenit profund dependente de statutul socio-economic al părinților. Ubicuitatea telefonului nu rezolvă nimic. Creează doar obiceiuri de utilizare, nu autonomie și discernământ.”

În comunitățile vulnerabile, expunerea la tehnologie nu înseamnă alfabetizare digitală. Copiii petrec ore pe rețele sociale, dar nu știu să caute o informație, să evalueze o sursă sau să se protejeze de riscuri. Adulții folosesc telefonul pentru mesagerie vocală, dar nu pot accesa un serviciu public esențial.

Există o legătură între problemele sociale și lipsa abilităților digitale? Ștefania Neagoe crede că da. „Există o intersecționalitate și asta se vede atât la beneficiarii adulți cu care lucrăm, cât și în școli. Se formează un cerc vicios: dacă nu știi să navighezi tool-urile digitale, rămâi departe de societate și de integrare. Și invers: dacă nu ai acces la internet sau la echipamente, rămâi pe dinafară, nu știi să cauți un job, nu știi că ai oportunități în afara satului tău.”

Claudia Șerbănuță vorbește despre adâncirea prăpăstiilor din societate: „De când a apărut partea digitală a vieții noastre, au fost păreri care sperau că digitalul o să acopere prăpăstii din societate. Realitatea, deja de decenii, ne arată că se creează clivaje și mai mari între cei care au și pot și cei care nu au, nu pot și nu știu”. 

Unde e cel mai vizibil că România este pe ultimul loc la competențe digitale? În succesul deep fake-urilor și în prevalența dezinformării, pentru că oamenii nu înțeleg de ce le apar apar anumite lucruri în feed și cum funcționează algoritmii, explică Elena Coman.

„Să ne uităm și la dependența și ubicuitatea gamblingului online – și asta ține tot de relația cu tehnologia, combinată cu mecanisme de dependență și cu sărăcie. Mulți oameni își pun pe «hold» discernământul în mediul digital.”

Comunitățile ca educatori de competențe digitale - exemplul bibliotecilor

Care este rolul bibliotecilor în digitalizare? Dincolo de faptul că sunt printre puținele instituții culturale încă prezente în mediul rural și urban mic, bibliotecile sunt printre singurele locuri unde oamenii pot primi asistență reală, concretă, de la cineva cunoscut și de încredere. Modelul Biblionet (un program de cinci ani lansat în 2009, parte din Global Libraries al Fundației Bill & Melinda Gates, care a investit 26,9 milioane de dolari în modernizarea cu echipamente IT a 2.283 de biblioteci publice și în diversificarea serviciilor lor), care le-a oferit bibliotecarilor formare și echipamente, a demonstrat cât de mare poate fi impactul.  „Bibliotecarii nu au încetat să ajute oamenii după finalul proiectului. Au continuat să fie acolo. Asta arată sustenabilitatea investiției în oameni, nu în infrastructură”, explică Claudia Șerbănuță.

Rolul bibliotecarilor este unul de infrastructură civică, de intermediere între oameni și digital, un rol fundamental într-o societate în care accesul la servicii publice trece tot mai mult prin platforme.

Claudia Șerbănuță explică cum, prin PNRR, există o linie exact pe dezvoltarea de competențe digitale pentru persoane cu abilități scăzute, iar programul se implementează, chiar acum, prin biblioteci publice. Programul acesta există și datorită eforturilor EduCab, o organizație care încearcă să crească capacitățile bibliotecilor publice din România. 

Folosind exemplul Biblionet și efectele dovedite ale acestuia, un grup de voluntari EduCab a pus cap la cap o propunere care a fost acceptată de Ministerul Digitalizării. Consiliile județene pot aplica pentru a obține fonduri pentru dotarea bibliotecilor și instruirea bibliotecarilor, care să devină, la rândul lor, vectori ai digitalizării în comunitățile lor, care pot instrui și ajuta cetățenii. 

În toată discuția recentă cu tăierea fondurilor pentru biblioteci de către guvern, Claudia Șerbănuță e tranșantă: „Asta înseamnă că o comunitate fără bibliotecar rămâne fără șansa de a-și dezvolta abilități digitale. În loc să spunem «hai să deschidem spațiul către comunitate, să aducem un mod nou de a învăța», spunem «hai să-l închidem, că oricum nu știm ce să facem cu el».”

De la TechSoup, Elena Coman e de acord: „În România, procesul de privatizare a statului duce la dispariția spațiilor publice: biblioteci, școli deschise comunității, palate ale copiilor, case de cultură. Asta păgubește România. Fără infrastructură publică, gap-ul digital nu se rezolvă.”

Nu avem competențe digitale de bază, dar folosim AI și AI-ul ne folosește pe noi

Discuția ajunge, inevitabil, și în zona de AI. Ce se întâmplă când lipsa abilităților digitale intră în epoca AI? Pentru Elena, riscul cel mai mare e antropomorfizarea. „Tu crezi că vorbești cu o entitate inteligentă, autonomă. Asta e periculos și absoarbe responsabilitatea creatorilor acestor sisteme. Oamenii nu înțeleg că AI-ul produce outputuri statistice, nu inteligență reală. Suntem tentați să «ardem etape»: nu avem competențe digitale de bază, dar deja folosim AI pe scară largă. Skill-urile sunt însă translatabile: dacă ai fundamente clare, le aplici la tehnologii noi”, explică ea. 

Și Claudia Șerbănuță vede un pericol aici. „Dar când vine vorba de decizii de sistem, de viziune, de planificare, de strategii pentru dezvoltarea abilităților digitale, mai ales acum că vine și inteligența artificială, chiar nu ne mai putem permite ca oamenii să nu înțeleagă ce folosesc și să nu înțeleagă pericolele care vin la pachet cu oportunitățile tehnologiei. Mi se pare că vulnerabilizăm, din ignoranță și lipsă de empatie, oameni care deja sunt vulnerabili.”

„România adoptă foarte rapid tehnologia - profesorii folosesc deja AI în clasă. Asta ne îngrijorează: e ca și cum pleci cu mașina pe autostradă fără să ai carnet și fără să știi cum funcționează motorul. Nu dau vina pe utilizatori. Instituțiile statului nu reușesc să ofere direcție. În alte țări există recomandări oficiale despre cum se folosește AI în educație. În România…”, completează și Elena Coman.

Lipsa competențelor de bază transformă AI-ul într-o tehnologie cu risc disproporționat pentru cei vulnerabili. Iar tehnologia poate crea, pe lângă oportunități, și mai multe vulnerabilități. „Poate vine și din împărțirea artificială între „lumea reală” și „lumea digitală”. Nu mai există această separare. Este un continuum. Aceleași reguli morale se aplică în ambele lumi. Dar oamenii nu percep așa, pentru că li s-a prezentat mereu ca fiind ceva separat. Asta creează vulnerabilitate. Mai ales pentru oamenii fără acces la educație digitală.

E despre încredere

Decalajul digital al României nu se va reduce prin achiziții de echipamente, proiecte pompieristice sau platforme construite fără consultarea utilizatorilor. Se va reduce doar dacă statul și societatea vor înțelege că digitalizarea este un drept civic, iar incluziunea digitală este o condiție a participării sociale. Pentru toate acestea, e nevoie de strategii coerente, pe care nici una dintre interlocutoarele noastre nu prea le văd. 

„Obiectivul e acolo, avem nevoie, și mă bucur când văd un pic de curaj în a ne asuma că facem ceva pentru comunități. Dar nu avem un plan”, spune Claudia. „Pe noi ne interesează mai mult birocrația și hârtiile în acest moment, mai mult decât să-i facem pe cei care au nevoie să aibă încredere că pot, că dacă investesc puțin timp și energie, o să le fie mult mai bine, inclusiv în digitalul românesc”, spune ea. 

Încrederea se construiește cel mai ușor în comunități, în biblioteci, în școli, în ateliere, acolo unde oamenii au contact direct unii cu alții. Sunt organizații care creează spații de învățare pentru oamenii care altfel nu ar ajunge în nici o formare.

Toate aceste inițiative au ceva în comun: ele construiesc capital digital acolo unde lipsește. În comunitățile vulnerabile, autonomia digitală se construiește încet, prin încredere și prin contact direct cu cineva care are răbdarea să explice. 

Este un proces social, de interacțiune și educație, nu de achiziții de echipamente. Iar tot acest proces lung și greu al digitalizării, chiar vorbind de atingerea obiectivelor asumate de România privind competențele digitale, se face de multe ori la firul ierbii, în comunități și cu organizații și instituții în care statul ar trebui să aibă încredere că pot duce această responsabilitate mai departe, creându-le cadrul să facă acest lucru. 

Material realizat în proiectul „DigITup” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu susținerea EDGE Institute.