Sonia are 12 ani. La 10 ani era vicecampioană națională la tenis. În cei șapte ani de când joacă tenis, a strâns în vitrina de acasă peste 40 de cupe și medalii în turnee naționale și internaționale. Anul trecut câștiga trei finale din patru (la simplu și dublu) la turneele internaționale din Ptolemaida și Patras, ocupa locul 2 în Campionatul Național pe Echipe Intercluburi la dublu și locul 3 la campionatul național pe echipe la categoria de vârstă de 14 ani.

Astăzi, destule dintre adversarele ei au 14 ani, dar ea continuă să fie tot acolo, la vârful acestui sport, deși e mai mică cu cel puțin un an decât ele.

Este doar unul dintre copiii talentați din tenisul românesc – atât fete, cât și băieți care se zbat să răzbească spre lumea mare a tenisului. Probabil că peste doar câțiva ani va ajunge și ea, la fel ca o mână de fete din România, pe prima pagină a ziarelor. Dar drumul până la faimă este extrem de greu.

Sonia Butuc-Cerchez la 12 ani. Foto: Mihai Eremia

Pentru că un campion nu se clădește doar din talent și hotărâre proprie, ci și din toate celelalte lucruri care, adunate, pun baza de pe care să-și ia avântul: antrenorii, colegii de generație, dotările pentru antrenament, dar mai ales eforturile uneori colosale ale părinților. Și ale celor care se hotărăsc să susțină un vis, până la urmă, înainte ca el să inspire alte zeci de mii de visuri.

Sonia Butuc-Cerchez nu are părinți milionari, ci doar doi oameni obișnuiți care muncesc pe brânci ca să poată susține acest vis. La fel ca ei sunt mai multe familii din România, unele mai înstărite, altele mai puțin. Dar realitatea e simplă și crudă: fără bani, din ce în ce mai mulți bani, apoi chiar foarte mulți bani, se irosește drumul spre performanța sustenabilă, în care sportiva ajunge să câștige suficient din concursuri și sponsorizări pentru a-și continua cariera.

Iuliana, mama Soniei, mi-a descris într-o dimineață geroasă de final de an care sunt jaloanele unui astfel de drum, atât pentru părinți, cât și pentru sportiv în sine. Ne-am întrerupt discuția din când în când doar pentru a admira modul în care Sonia se antrena, încercând să ignore acești intruși cu camere foto și video apăruți de niciunde în viața ei. E și ăsta un fel de a te antrena pentru glorie.

De unde pornești pe calea asta, că doar nu sunteți genul de părinți care să țină musai să-și transforme copilul într-un sportiv de performanță?

La început vezi așa… ai un copil energic și te trimite educatoarea să îl dai la un sport, pentru că efectiv nu își consumă energia în timpul zilei. Și te duci și încerci un sport, două, trei. Noi am încercat cu patinaj artistic vreo 2-3 ani, apoi puțin înot dar nu s-a prins și, într-o vară, când era într-o pauză de patinaj, ne-am zis să vedem ce mai putem face.

Așa că am adus-o aici, la baza sportivă Voinicelu (din sectorul 3 al Capitalei, n.r.), la niște lecții cu un antrenor de tenis. Avea 5 ani. După 2-3 antrenamente, a făcut varicelă, apoi a fost vacanța la bunici și a revenit în toamnă, cu patinaj în paralel. Întâmplător în acea toamnă era o selecție la Stejarii pentru copiii pasionați de tenis sau talentați – au chemat-o la selecție, a ajuns ultima din cei 200, venind de la antrenamentul de patinaj. Au pus-o să arunce niște mingi pe care le-a nimerit foarte bine, chiar dacă nu avea decât 3-4 antrenamente, și a fost selectată printre primii 20 de copii.

Sonia, la 12 ani, locul 3 la categoria 14 ani. Foto: contul personal de Instagram

A primit o bursă de la Stejarii pentru un an. Așa a început totul. Dar asta ne-a schimbat viețile imediat, pentru că una este o joacă de copii, alta e să intre de la o vârstă atât de mică la un antrenament serios.

Tot timpul acesta plecam de la serviciu, o luam de la grădiniță, o duceam la antrenamentul de tenis în partea cealaltă a orașului, iar apoi o duceam acasă. Apoi a început școala, s-a terminat bursa de la Stejarii și am mutat-o la Voinicelu, unde și începuse.

A urmat apoi Centrul Național de Tenis unde a mers vreo 3 ani, s-a antrenat cu Cristi Bănică care a făcut o treabă super bună cu ea, apoi a mai mers un an la Dinamo, începând să crească ca nivel de grupă, mai mult. Și-apoi am ajuns iar aici. Acum are 12 ani.

E a treia oară când am ajuns la Voinicelu, pentru domnul Dobre în mod special. El este unul dintre cei mai buni antrenori din România în momentul ăsta, are și o echipă foarte bună de antrenori, și pentru că are un anumit ritm de antrenament, copii foarte buni, și atunci ne-am format ca o grupă, aici.

De ce e atât de greu să crești o campioană?

La început ține de talentul copilului. După care ține de rațiunea părinților. Dacă ești un părinte irațional, vei ajunge să crezi că poți face din orice copil un Halep, un Tecău, un Marius Copil, Sorana Cîrstea și ce mai avem noi acum în țară. Dar, de fapt și de drept trebuie să fii cu picioarele pe pământ și să îți dai seama unde se poate ajunge.

Pentru că drumul pentru performanță înaltă este atât de lung și atât de departe încât nu are rost să pui presiunea pe copil de la 10 ani, de la 8 ani sau știu eu ce altă vârstă. Lași antrenorul să își facă treaba, îți alegi un antrenor cu care nu tu ca părinte să ai chimie, ci copilul, și să vezi că evoluează.

În anii anteriori am tot vorbit cu oameni care sunt părinți de foști jucători, care acum sunt antrenori în Statele Unite sau altă parte. Și mi-au zis așa: în momentul în care copilul nu mai are niciun fel de randament sau creștere, evaluează-l. Și dacă e nevoie schimbi antrenorul sau echipa. Pentru că e clar că ceva nu merge. Dar trebuie să evaluezi în timp, să-ți dai seama dacă e de la copil – și-a pierdut interesul, nu mai crește la fel de repede ca alții.

Drept urmare ajungi la momente din viața juniorilor când sunt dezamăgiți de rezultate pentru că acestea sunt generate și de fizicul lor, dar și de evoluția lor hormonală, pentru că totul se schimbă în perioada lor de pre-adolescență. Și atunci tu ca părinte trebuie să fii susținător și cu picioarele pe pământ. Să fii psihologul copilului dar și al tău – atunci când îți ridici vocea la el când îl vezi că nu face ceea ce ar trebui să facă la antrenamente, și realizezi că nu e chiar așa, că el face tot ce poate dar nu îi iese.

Dar de aici vine evoluția, și Nadal încă mai îmbunătățește ceea ce mai are de îmbunătățit. Îl amintesc pe el pentru că Soniei îi place foarte mult. Nu e ca și cum ești perfect, iar de la un anumit nivel încolo începi să produci rezultate. Nu ești perfect, iar îmbunătățirea trebuie să o urmărești tot timpul.

Bun, avem talent, avem hotărâre, de ce anume mai depinde înalta performanță?

Înalta performanță depinde de foarte, foarte multe lucruri. Și bineînțeles că depinde, de la un anumit moment, și de bani. Nu de la început, deși poate părea ciudat – că îți duci copilul la tenis cu un abonament de inițiere, la început, nu știu, costa 250 lei pe lună, făcea opt ședințe, ura și la gară.

La vârsta ei, pentru a rămâne în top, ar trebui să se antreneze minumum 2 ore pe zi. Foto: Mihai Eremia

După care am mărit numărul de ședințe și durata lor, și evident, și costul. Căci costul pentru antrenamente va crește pe măsură ce crește copilul, și pe măsură ce se dorește să atingi un obiectiv mai mare.

Dar nu costurile cu antrenamente sunt cele mai costisitoare, ci cheltuielile cu turneele, plecatul mai ales în afara țării este extrem de costisitor, și la un moment dat este nevoie să mergi tot mai des la astfel de turnee, pentru că ăsta este circuitul și viața unui tenismen. Nu ai cum, trebuie să mergi la turnee.

Când ești junior, poți merge mai aproape, prin Europa, unde e mai accesibil. Părinții fac ce fac – au business, freelanceri, își deschid un magazin, fac orice pentru că au nevoie de timp. Nu poți merge cu un copil la un turneu de tenis în Bulgaria dacă nu îți iei o săptămână concediu.

Câte săptămâni de concediu îți poți lua pe an, angajat? Trei. Nu-ți poți asuma să mergi cu copilul doar la trei turnee pe an, că nu are cum, nu face nimic. Deci trebuie să ai flexibilitate.

Când pleci în turneu, știi când pleci, nu știi când te întorci. Pentru că este exact ca la un adult – te duci, joci la calificări sau joci pe tablou. Dacă l-ai câștigat, mergi mai departe. Ai pierdut din turneu, pleci acasă. Dar dacă pierzi la simplu și te-ai înscris și la dublu, mai stai 2-3 zile. Și atunci poți sta sigur o săptămână dacă ajungi în finală.

În Grecia, de pildă, am plecat cu Sonia într-o joi și ne-am întors după două săptămâni, într-o duminică.

Povestește-ne ce a făcut în Grecia.

În Grecia au fost două turnee legate, unde Sonia a câștigat trei finale din 4. A fost un turneu la Ptolemaida, de 12 ani, categoria a II-a, unde a jucat finală cu colega ei actuală, și a pierdut în fața ei, fizicul a fost decisiv, a fost o mare luptă acolo. Au câștigat însă împreună finala la dublu, după care la Patras, săptămâna următoare, a câștigat finala de simplu și de dublu. Jucând la dublu cu o grecoaică.

Sonia, cu recolta de premii de la turneele internaționale din Grecia. Foto: Arhiva personală

Patras este un turneu tenis de 12 ani, tot categoria a II-a a fost anul ăsta (2021), le-am combinat ca să nu mergem de două ori. Din 16 zile am făcut 2 zile de plajă și am cheltuit 2500 de euro. Mai puțin de 1200-1300 de euro la un turneu nu ai cum să cheltuiești.

De câte turnee ar fi nevoie pentru nivelul acesta de vârstă, ca să fie în top?

Și aici e o discuție. Pentru că trebuie să te axezi foarte mult pe antrenament. Dacă antrenamentele merg bine, totul se leagă, antrenorul îți spune că e ok, poți merge să încerci să vezi care e nivelul ei la cel european. Te duci și compari, vezi care e nivelul, continui să îl antrenezi.

Nu cred că are rost să mergi la turnee în continuu. Dar sunt jucătoare care fac asta, fiind de top național. Faptul că ești campion național îți setează deja direcția. Nu te mai îndoiești. Ăsta este drumul și mergi în direcția aia. Dar când ești în primii 10 din țară, cum e Sonia – a fost în primii 5, vicecampioană națională la 10 ani, a urmat o perioadă de creștere, a avut rezultate în Grecia, și în România, le combinăm… e dificil să trasezi o direcție, mai ales la 12 ani, și să tragi linie și să spui că vrei să faci tenis de acum înainte. Nu ai cum să îi tai toate opțiunile și să mizezi doar pe asta.

Cade, se accidentează, ce face? Drept urmare, se duce la o școală de stat normală, iar la fel de bine se duce și la antrenamente. N-am optat pentru liceu sportiv, nu știu dacă am făcut bine sau nu, dar am mizat pe faptul că nu știi niciodată dacă sportul îi va fi viitorul. E un copil bun, talentat, muncitor, vedem.

Ce sprijin există din partea Federației?

Federația reușește să aducă în țară niște turnee, de juniori în general, de la 12-14 ani în sus. În plus, Federația oferă câteva ore, nu știu exact câte, doar copiilor din lot care sunt în general 8, maximum 8 din toată țara, pe nivel de grupă – 12, 14, 16 ani. Dacă ai 13 ani, e mai greu să prinzi lotul de 14….

Deci Federația oferă câteva ore pe lună de teren gratuit acestor copii. Atât.

Turneele sunt susținute, sprijinite?

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Nu, niciodată. Turneele de juniori nu sunt recompensate cu bani; maximum, ce pot câștiga, sunt vouchere, și cred că cel mai mare voucher pe care l-a câștigat Sonia a fost unul din care și-a putut cumpăra o fustă și un tricou. Și un termo bag… – cred că asta a fost câștigul cel mai important când a câștigat un turneu. Un termo bag e vreo 60 de euro. Iar asta doar dacă câștigi turneul.

Echipamentul se adună greu și costă foarte mult. Dar costurile cele mai mari vin din altă parte. Foto: Mihai Eremia

Sunt foooarte mulți copii – dacă ne uităm pe site-ul federației putem vedea câți sunt înregistrați la Federație, și cred că ar trebui să se concentreze (și să ne concentrăm) pe dezvoltarea armonioasă a copilului, mai ales dezvoltarea lui emoțională și fizică, nu neapărat de performanță ultraînaltă.

După generația asta de aur nu mai urmează o generație de aur, pentru că sunt doar câteva fete care au reușit să ajungă în top cu foarte multe eforturi din partea părinților. De aceea sunt foarte puține.

Ce nu merge? Unde se rupe treaba?

La bani, evident. Până nu găsești un finanțator, un sponsor care să își asume că investiția într-un sportiv este exact ca investiția într-un start up – investești în 10-100 de start up-uri, respectiv sportivi, și poate 10% dintre ei reușesc să-ți întoarcă banii – nu se va întâmpla nimic.

Echilibrul între școală și sportul de performanță este extrem de greu de obținut. Foto: Mihai Eremia

Oamenii investesc în fotbal pentru că fotbalul este foarte vizibil, niciun club, din câte știu eu, nu poate susține un jucător să ajungă de la nivelul de junior la cel de seniorat, să meargă afară și să câștige bani, iar apoi să returneze clubului ce a investit.

La 10 ani ne-am dus la CSM București să le spunem că Sonia este cea mai bună jucătoare de la ei și că poate reușesc să îi acorde o bursă care să o ajute – la momentul respectiv chiar aveam nevoie de antrenamente, de echipamente. O rachetă de care se folosește Sonia costă 7-800 de lei, trebuie să aibă minimum 3 în geantă. Se rup racordajele în timpul meciului, nu ai timp să racordezi.

Nu există un sistem, o structură care să ducă către așa ceva – către ceea ce are Cehia acum, Canada, Franța. Când am fost în Grecia astă-vară, ne-am întâlnit cu francezii. Ei veniseră cu un antrenor într-un grup de 5-6 copii, cu sau fără părinți, cam cu un părinte pe turneu, nu însoțiți fiecare, ceea ce evident că scade costul familiilor. Antrenorul închiriase un minibus în care îi transporta pe toți copiii, și mergea cu ei peste tot, la masă, la antrenamente, erau un grup.

Sonia, la 12 ani.

Noi, cei din România, eram două familii cu două fete. Și fără antrenor. Când au intrat fetele pe teren, suprafața era complet nouă pentru ele. La noi se joacă foarte mult pe zgură, iar la greci se joacă și pe zgură și pe hard. Iar aici s-a jucat pe hard. Pe un hard atipic, nu ca cel de la Centrul Național de Tenis unde te poți antrena pe hard în București.

O minge n-a fost în teren, jur, bătea vântul – apropo, vântul e foarte mult de luat în serios, noi nu avem vânt în București, au trebuit să învețe asta chiar acolo.

Și totuși s-au descurcat singure, după un antrenament praf, în care ne-am luat cu mâinile de cap și am crezut că vor pierde în primul meci, s-au mai antrenat vreo 2 zile, a trebuit să ajungem 2 zile mai devreme ca să aibă timp să se obișnuiască cu suprafața – alte costuri pe care trebuie să le iei în calcul. S-au obișnuit cu suprafața și au reușit să câștige toate meciurile, și au jucat amândouă în finală.

Ar fi foarte bine ca Federația să aibă programul pe care îl are Federația de Tenis din Franța?

Nu cunosc detaliile lor, dar ce am reușit să citesc la ei pe site sunt următoarele – că recomandă ca jucătorii între 12-19 ani să aibă de la 15 până la 30 de ore de antrenament pe săptămână. 15 ore, la 12 ani, este ok, înseamnă 3 ore pe zi timp de 5 zile. Sonia joacă 2 ore pe zi timp de 6 zile. Dacă mai pui și turnee și pregătire fizică, ajungem la pregătirea respectivă.

Dar în momentul în care se face primăvară – vară, tu, Federația, ar trebui să îți iei antrenorii federali, eventual să ți-i alegi și să faci un program de turnee. Franța are lot național și loturi regionale care includ și copiii care nu sunt în primii 4-5, pe care îi cresc, pentru că nu știi niciodată cu adevărat de unde va apărea cineva și va crește campion.

Și atunci, și tu, ca federație română, iei un antrenor federal, întrebi părinții cine vrea să meargă la turneul din Grecia, din Austria, din Franța sau mai știu eu de unde, în funcție de valoarea copiilor, îi repartizezi pe turnee (de categoria I, II, III – acum, la 12-14 ani) și te duci cu toți, ca să-i crești. Pe familii le va costa mult mai puțin – și ca bani, și ca timp.

Și în felul ăsta părinții vor fi mult mai dornici să participe la astfel de proiecte.

Nu știu dacă Federația are în calcul așa ceva, din câte știu eu, nu a făcut-o niciodată. Se duc cu loturile României la 2-3 turnee care sunt obligatorii, pe an, și anume la campionatele europene. Un fel de FedCap la nivel european.

Care sunt costurile de pregătire pentru tenis profesionist pentru un copil – la 7-10-12 ani?

Costurile cresc progresiv. În primul rând, nu există terenuri de tenis pe care să le poți accesa gratuit. De exemplu, să fii legitimat la Dinamo și să te duci la club să îți pună la dispoziție un teren de tenis, iar tu doar să plătești antrenorul și bineînțeles omul care muncește acolo. Nu există așa ceva.

Toate terenurile sunt cesionate, concesionate de n ori, până la momentul în care ajung să fie închiriate. Costurile cresc din start. Iarna, să închiriezi o oră la balon, în spațiu acoperit, e cel puțin 70 de lei. Un copil are nevoie de antrenament cel puțin 1 oră și jumătate, 2 ore ar fi perfect. Zilnic. 15 ore pe săptămână recomandă francezii la 12 ani. Până la 30 de ore pe săptămână la 18 ani. Fă calculul!

Dintr-un an, 6 luni se joacă pe teren cu balon, 6 luni afară. La asta se adaugă costurile antrenorului. Prețurile, aici, variază și în funcție de antrenor, și în funcție de bază, club, de bunătatea umană. Per total, minimum 1000 de euro te costă lunar un copil de 12 ani. Unora li se va părea un cost mic, pentru că sunt antrenori care cer 1000 euro doar antrenamentul. La care se adaugă terenul.

Foto: Mihai Eremia

Din păcate, cei mai mulți dintre părinți nici nu și-ar putea permite să plătească 1000 euro pe lună pentru antrenamentul copilului. Pentru că un copil nu se naște cu părinți milionari. Un copil se poate naște cu talent, cu visuri, cu dorința de a ajunge undeva, dar nu se poate naște cu părinți milionari.

Și dacă nu ești milionar, este foarte, foarte dificil.

Există riscul să ai în top copii mai puțin talentați, dar cu părinți având potențial financiar, dar să pierzi copii foarte talentați și foarte muncitori, dar care nu își vor putea permite un teren și nu vor avea niciodată șansa asta.
Sunt din păcate foarte multe exemple.

De ce este tenisul un sport greu?

Pentru că este un sport individual care necesită extrem de mult timp de pregătire; pregătirea la un nivel înalt depinde de niște nuanțe – aceeași lovitură de dreapta o poți da în mii de feluri. Iar tu trebuie să le poți da la fel de foarte multe ori. Asta pretinde foarte multe ore de pregătire. Mult volum, foarte mult volum, dincolo de talent. Talentul reprezintă foarte puțin din toată ecuația asta. Nu are talent, nici nu insiști.

Deși are peste 40 de trofee și medalii, Sonia rămâne copil. Cel mai mare trofeu: pisica Lulu. Foto: arhiva personală

Dar toți cei care ajung deja să fie în top 10 sau top 20 național, de exemplu, de la o anumită vârstă, nu poți să spui că nu sunt talentați. Sunt mai muncitori, mai puțin muncitori, au acces la o pregătire mai bună sau mai puțin bună. Sunt copii din provincie care nu fac niciodată pregătire fizică. Vorbeam cu ei acum câteva zile la naționale.

Sonia face de 2-3 ori pe săptămână și nu este suficient. Sunt copii care la vârsta ei fac în fiecare zi și pregătire fizică, în afară de tenis. Dar mai este și școala, și e complicat – dimineața la ora 8 vine la antrenament, apoi urmează pregătirea pe care o termină la 11, iar la ora 1 are școală până la 6-7 seara. Iar seara își face temele. E complicat.

Iar voi, părinții, cum rezistați?

Faptul că o sprijinim să facă ce-i place, cred că asta ne face să rezistăm. Și ne permitem să rezistăm și datorită faptului că avem, cât de cât, un program flexibil. Putem merge cu ea în turnee atunci când trebuie, le selectăm foarte atent ca să nu mergem chiar degeaba, pentru că vorbim aici de timp și bani pierduți, dar până la urmă nu trebuie să pui presiune pe copil și dacă pierde, pierde, dacă câștigă, câștigă, bravo lui, și-n general, asta trebuie – să nu pui presiune pe copil. Dacă ai nevoie de un psiholog, îți iei un psiholog, un mental coach pentru copil.

Apropo de costuri, că tot întrebai de ele, de ce cresc ele exponențial? Pentru că la un anumit nivel și la o anumită vârstă ai nevoie de un coach psihologic, de pregătire fizică – cu cât ai mai multă pregătire fizică, cu atât ai mai multe rezultate, și cu atât mai puțin te accidentezi, când începi să te accidentezi, trebuie să o iei foarte din timp și să nu lași lucrurile să meargă de la sine, iar asta înseamnă recuperare – fizioterapie, kinetoterapie – toate astea costă. Ai nevoie de masaj la un moment dat, costă. Ai nevoie de medici, costă.

Tot exemplu – Sonia a avut o verucă în palmă pentru care a trebuit să facă operație cu laser. 1500 lei – 2 intervenții. Și e ceva esențial, nu mai zic că nu putea ține racheta în mână.

Nu poți ști când se termină ceva și nici nu-ți poți face un buget – de exemplu să te gândești că anul ăsta trebuie să îți pregătești 20.000 euro pentru antrenamente, apoi pentru câteva turnee, pentru recuperare și așa mai departe. Nu este suficient, pur și simplu. Plus că îți trebuie timp ție, ca părinte, să mai și muncești ca să faci banii ăștia.

Am făcut la un moment dat un exercițiu de bugetare pentru un an și am ajuns la concluzia că, dacă vrei să mergi la măcar 8 turnee europene, și încă 8-10 turnee prin țară, ajungi la 20-24 de turnee într-un an, iar asta înseamnă că o dată la 2 săptămâni copilul e la turneu. Nu mergi poate o dată la 2 săptămâni, legi 2-3 și faci apoi pauză…

Stabilești niște obiective de la început – turnee, antrenamente, recuperare, echipamente samd, și aveam în excelul ăla, la final, un total de vreo 40.000 de euro. Ce poți face cu 40.000 de euro? Îți iei și-o casă, de pildă… Iar asta e suma minimă, cea pentru 12-14 ani. E super dificil. Ori, ca să susții așa ceva de la 18 ani în sus…

Ca să se afirme, are nevoie de toate aceste lucruri – de antrenamente, de turnee bune la care să meargă…

Intră în competiție și cu copii din țări unde sistemul este bine pus la punct. Treptat, se vede această diferență de pregătire?

Da, se vede, absolut! Se vede pentru că la noi insiști totuși și pe școală, căci nu-ți poți permite să limitezi opțiunile copilului, în timp ce la ruși, de pildă, nu se insistă pe școală. Rușii se antrenează 6 ore pe zi, ai noștri 2-3 ore pe zi.

Financiar, în Franța sunt susținuți de toți – de consilii locale, de firme locale, de cluburi, au foarte multă susținere. În Cehia există un sistem de selecție foarte bun, federația lor investește foarte mult în copiii selectați. La noi e… Estul Sălbatic.


Sonia a terminat primul semestru din acest an școlar cu media 9.81, la una dintre cele mai exigente școli din București. De altfel, e bursieră de merit încă din clasa a cincea. În timp ce transcriam acest interviu, juca semifinalele unui turneu de junioare de la Brașov, obținând în final locul 3 la simplu și locul 1 la dublu. Visul ei continuă.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.