Judith State și Cristian Popa, (ne)fericiți până la adânci bătrâneți, în „Monștri” (r. Marius Olteanu)

Și Monștrii au demonii lor

Proverbiala îngăduință pentru debuturi și debutanți trebuie activată de destule ori în cele aproape două ore ale primului film al regizorului Marius Olteanu, „Monștri”, care intră de astăzi în cinematografele din toată țara.

Pentru că intuiția unui subiect puternic și extrem de sensibil, de care se apropie deseori cu o atenție de lăudat, se sufocă din când în când în soluții expeditive, livrate în încercarea de a îngroșa rapid zone care ar fi putut fi lăsate în zona inițială, mult mai subtilă.

În cele trei segmente în care își împarte pelicula („Dana”, „Andrei” și „Monștri.”), Olteanu construiește o relație de cuplu ajunsă într-un punct fără ieșire, ca o mașină blocată la capătul unui drum închis.

Dana (Judith State) îl iubește pe Andrei (Cristian Popa), iar Andrei o iubește pe Dana, dar în felul lui, care pare imposibil de pus în cuvinte, din moment ce identitatea sa sexuală e una neconformă unei familii tradiționale. Frica și incertitudinea alimentează o ecuație care pare de nerezolvat, dacă și-ar propune cineva să o rezolve, și care atârnă ca o piatră de moară.

Indiciile sunt plasate încă de la început. Într-o toaletă din Gara de Nord, femeia își spală lacrimile, pentru ca apoi să își petreacă aproape întreaga noapte în compania unui taximetrist (Alexandru Potocean), în fața unui blocului în care locuiește, dar în care refuză să intre.

Ceva invizibil o oprește, însă Dana răstoarnă intuițiile taximetristului și ale spectatorului. Nu, nu e o femeie înșelată care își pândește soțul adulterin și da, oamenii nu ar trebui aruncați în sertare banale, după o privire superficială.

O fotografie cu margarete, o conversație scurtă cu un bărbat pe care-l minte, cărora li se va adăuga și o piesă la radio, sunt marginile acestei bucăți de puzzle care vor fi completate, fără loc de ambiguități, de următoarea. 

În aceeași noapte, Andrei / Arthur are o întâlnire cu un tip (Șerban Pavlu) pe care l-a găsit pe o aplicație. Nevoia lui de afecțiune se lovește de atitudinea seacă și funcționărească a partenerului, așa că numai coliva servită înainte de un preludiu absent rămâne singura plăcere a serii. 

În imaginea reîntregită, Dana și Andrei au o întreagă coregrafie a amăgirii și auto-amăgirii. Speranța că, așa netradițională cum e, relația lor poate exista cu adevărat, e ceea ce face filmul sufocant și sfâșietor în același timp, iar incapacitatea de a valida sau invalida oricare dintre posibilități devine dezarmantă.

Totuși, pe cât de intens se oferă povestea în sine, Olteanu pare că, din păcate, nu are deplină încredere în ea și apelează la proptele neplăcute. Lumea din jurul celor doi există doar ca să răspundă la temă, la fel de nefericită și inertă ca broasca dintr-un laborator de biologie.

Vecinul nesuferit apare cât să poziționeze relația complicată într-o țară plină de prejudecăți, iar mamele de la botez pregătesc explozia Danei în fața Mamaiei (Dorina Lazăr), desuetul cerber pre-Ikea al împlinirii prin copii. Mai mult, partea cea mai consistentă a dialogului dintre Andrei și bărbatul cu care se întâlnește se revarsă peste scena concluzivă a filmului.

Pe lângă toate de mai sus, actorii, la fel ca personajele lor, nu primesc nici un moment de respiro, sunt prinși într-o continuă și obositoare criză, justificată de relația ilustrată, dar care, prin accentuarea forțată, ajunge aproape neverosimilă.

Totul e grav, până și montatul unui scaun sub presiunea insistentelor mesaje de pe telefon, noroc de flirtul din partea a doua a filmului, în care mai vezi un colț de zâmbet. 

De aceea, din nefericire, nevoia de a traversa din sugerat în evident ceva ce, așa cum foarte bine intuiește Olteanu, e aproape imposibil de gestionat pentru aceste personaje, face diferența între un debut bun și unul foarte bun.


* „Monștri” (2018). Regia și scenariul: Marius Olteanu; Imaginea: Luchian Ciobanu; Montajul: Ion Ioachim Stroe; Cu: Judith State, Cristian Popa, Alexandru Potocean, Șerban Pavlu, Dorina Lazăr.


On/off-screen

* Dacă nu ești Marla Singer să te prinzi ca o căpușă de durerea altora, atunci suferința care însoțește procesul de jelire e aproape imposibil de privit, ceea ce face ca ultimul documentar al britanicului Orlando von Einseidel să te facă să te simți deseori ca un străin care, deși a fost invitat, nu ar fi trebuit totuși să vină la întâlnirea unei familii pe care nu o cunoaște. 

Spre deosebire de filmele sale anterioare, în care explora zone îndepărtate, cu „Evelyn” (2018) von Einseidel se întoarce spre propria familie și dezgroapă de sub amenințarea uitării și frica prăbușirii momentul care a transformat întreaga sa viață și a familiei sale. Cu 13 ani înainte, fratele său, Evelyn, diagnosticat cu schizofrenie, s-a sinucis în curtea casei, iar, de atunci, părinții și cei trei frați au încercat să joace cartea trecutului peste eveniment. 

Drumul lui Orlando, Gwennie și Robin devine tot mai emoționant, pe măsură ce aceia care li se alătură (părinți, prieteni) și pe care îi întâlnesc accidental devin o comunitate legată de aceeași tragedie. 

Evelyn” e distribuit de Netflix.

* Anul trecut, regizorul Carlos Reygadas era invitatul special al „Les Films de Cannes à Bucarest”, iar publicul românesc a putut participa la câteva proiecții ale celui mai recent film al său, „Timpul nostru”, o meditație despre dramaticele contradicții care ne definesc, ascunsă în spatele unui cuplu mexican care traversează un lung moment de criză.

Chiar dacă nu are forța „Luminii tăcute” sau a preferatului personal, „Bătălie în ceruri”, „Timpul nostru” păstrează atât frumusețea filmelor anterioare ale lui Reygadas, cât și starea meditativă. Puteți citi mai multe despre regizor și despre film în interviul pe care l-a acordat pentru PressOne în urmă cu un an. 

* Nu ai suflet dacă nu ieși cu un puternic sentiment de milă de la mult-lăudatul „Ad astra”, cu siguranță unul dintre favoriții Oscarurilor de anul viitor, spre deosebire de antecesorul său, „Primul om pe lună” al lui Damien Chazelle.

O milă nu pentru criza existențială a astronautului Roy McBride (Brad Pitt), lansat într-o dublă odisee (pe dinăuntru și pe dinafară) până pe Neptun pentru a salva universul și a se salva pe sine de fantoma tatălui pierdut (Tommy Lee Jones), ci pentru felul în care regizorul James Gray își biciuiește personajul până spune tot-tot, ca la Securitate. Practic, săracul Roy nu are nici un moment de liniște.

Când nu se dă cu aplicație de investigații psihologice, e aruncat în scurte momente retrospective. Când pare că a scăpat și de ele, primește canon de introspecție frumos grăită. Practic, nici un moment de liniște într-un film care ar fi avut mare nevoie de ea. 

Altfel, „Ad astra” se sincronizează perfect peste strigătul disperat al momentului „There’s no planet B!” („Nu există planeta B!”), iar acesta rămâne unul dintre puținele gânduri relevante care fac ca filmul să fie mai mult decât imagini frumoase din spațiu, cu trimiteri către capodoperele mai vechi și mai noi ale genului, însoțite de un rol bine construit de Pitt.

Altfel, multa gargară livrată cu intensitate care se vrea de mare artă duce deseori filmul într-un ridicol greu suportabil. Noroc de babuinii cosmici!

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează