Sfârșitul este o amintire de la început

Codruţa Simina

Redactor

„Într-o zi, János Kádár a spus că cine nu este împotriva lor este cu ei. Toată lumea a răsuflat ușurată, fiindcă acestea erau cuvintele lui Cristos. Numai că de atunci cei care nu și-au arătat adevărata față au ajuns, fără voia lor, să fie cu el. Dacă stau să mă gândesc, atunci el a executat toată țara cu o singură frază.” 

Attila Bartis, Sfârșitul (Polirom, 2017, fragment)

*

Care este cantitatea suficientă de istorie care poate să treacă peste un singur om pentru a-l înstrăina de ideea că viața are un sens? Există iubire indestructibilă între părinți și copii? Există fericire în afara iubirii? Sunt fotografiile memorii intacte și sigure? Câtă singurătate și câtă iubire poate suporta un om într-o viață? Și cât din ea își poate aminti fără să contamineze memoria cu propria ficțiune?

Într-un interviu din 2006, scriitorul maghiar Attila Bartis spunea că fiecare carte este autobiografică – „pentru că scriitorul într-adevăr îşi imaginează şi trăieşte situaţiile ficţionale, încât şi le integrează fiinţei lui„.

I se traduseseră, până atunci, în limba română, romanele Plimbarea și Tihna. Despre cel din urmă, care spune povestea unui tânăr captiv în relația cu o mamă posesivă, Bartis adăuga:

„Cu mine, aceste evenimente chiar s-au întâmplat, la masa de scris, şi pentru că le-am trăit scriitoriceşte întocmai, e un roman autoficţional„.

Anul acesta, în traducerea lui Marius Tabacu, îi apare la Polirom și Sfârșitul – un roman în care Bartis spune istoria unui fotograf celebru. Și se joacă din nou cu autoficțiunea: în 2010, publicase chiar un album foto în care documentase cinci ani din viața sa personală.

În România, 33 de exemplare ale revistei Punctum, adică o ediție limitată a acesteia, conțineau două fotografii realizate de Bartis. Eroul său ficțional de cinci ani mai târziu, András Szabad, fotograful ajuns celebru, își va aminti ce l-a determinat să fotografieze primele sale instantanee alb-negru.

Și apoi își va aminti mult mai mult. Autoficțiunea lui Bartis va cuprinde, amintire cu amintire, deci pixel cu pixel, o țară întreagă cuprinsă încet de teama unui regim totalitar. Sfârșitul este un roman pe care nu îl poți povesti, tocmai pentru că el pare construit dintr-o puzderie de puncte mici, constante și care nu conțin întregul – niște pixeli din cuvinte.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Un băiat își descoperă încet rădăcinile de familie în timp ce în jurul său lumea se schimbă sub atingerea rece a instaurării regimului comunist. Rând pe rând, imaginile Budapestei anilor ’50 își fac loc cu tușe groase și aproape incolore în mintea cititorului – linii nesfârșite de tramvai, uzine, un pod aruncat în aer și lăsat așa pentru ca „oamenilor să le fie frică”, restaurante mizerabile și haine lipsite de formă.

Înaintea băiatului, străbunicul, bunicul și mai apoi tatăl său ajunseseră fiecare față în față cu viața. Poveștile lor, schițate cu umor și blândețe, sugerează că, de multe ori, ceea ce bănuim că este soluția unei vieți nu este altceva decât un deznodământ firesc.

În acest sens, romanul înconjoară cu delicatețe o idee despre care preferăm să nu vorbim: aceea că, în diferite stadii ale vieții, dimensiunea timpului este copleșitoare și ne folosim de milioane de feluri în care să umplem pur și simplu timpul pe care îl avem de umplut.

Istoria familiei are ceva din poveștile cu realism magic ale scriitorilor sud-americani: o bunică înnebunește și doarme pur și simplu ani la rând, alta adună, de spaima foametei, fâșii de carne uscată de cal în toată casa, iar în urma morții bunicului medic, în podul acestuia sunt descoperite sute de sticle de alcool golite, și pe etichetele lor sunt trecute date și titluri de romane.

Attila Bartis. Sursa foto: Polirom.ro

Umorul constant al lui Bartis vine la pachet cu o privire destul de lucidă asupra tragediei prin care trece o întreagă țară, odată cu ascensiunea regimului comunist.

Un tată profesor care participă la proteste este săltat de Securitatea Națională, judecat și condamnat la închisoare. Familia lui trăiește mai departe urmărind cum, zi de zi, viața pe care o cunoștea înainte dispare sub noua ordine: mama nu mai poate fi bibliotecară, de-acum va coase nasturi și va croi costume dintr-o stofă gri, interminabilă.

Nimeni nu se destăinuie nimănui, vecinii se privesc unii pe ceilalți cu scepticism și oroare. E firesc într-o astfel de lume să descoperi într-o zi că buna vecină care știe toate zvonurile este, în fapt, ofițer acoperit al serviciilor secrete, inventatoare a unor metode de presiune psihică din cauza cărora unii oameni au ajuns la sinucidere…

Bartis sondează detaliile istorice, căutând motive și nuanțe, dar fără să ofere justificări. Poți să spui despre un om că a fost cu adevărat rău, fără să fi avut izvorașul său de bunătate? Ce înseamnă bine și rău, sunt ele deasupra oamenilor sau depind de țesătura mai largă a contextului? Și peste toate acestea, biciul necruțător al sentimentelor prin care trece eroul: tandrețea nesfârșită, uneori furioasă, pentru propriii părinți, pasiunea absolută, iubirea sfâșietoare, cinismul. Părți bune din roman sunt de un erotism dur și limpede, asemeni unei fotografii.

Iar în final, toate aceste povești și morți și iubiri și suferințe ajung să se întretaie, suprapunând trecutul și prezentul, prima și ultima îndrăgostire, diluând și limpezind amintirile până când, în urma lor, rămâne un om care nu mai poate decât să spună că este fericit.

De altfel, în afara poveștii articulate, deliciul ultim al romanului este ritmul său, pe care Bartis îl ține în chingi de la primul și până la ultimul cuvânt.

Iar dacă sunteți în căutarea unor verdicte despre viață, în general, puteți citi Sfârșitul doar pentru a vă convinge că unele, spectaculos de oneste, nu-s deloc plăcute. Și, din păcate, nici false.

*

Attila Bartis, Sfârșitul, traducere de Marius Tabacu, editura Polirom, 2017

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€