Scutul estic, fără noi? Ce-i lipsește României ca să conteze în discuțiile strategice europene

Adrian Mihălțianu

Opinii

06/01/2025

În Europa se discută planuri concrete de stăvilire a amenințării rusești asupra continentului. Discuții din care România lipsește, cel puțin la nivelurile cele mai înalte, pentru că între timp, politicienii noștri se înghesuie să se gudure pe lângă votanții loviți brusc de suveranism pacifist.

Polonia începe construirea Scutului Estic (East Shield) - o linie fortificată întinsă pe sute de kilometri, care să izoleze enclava rusă Kaliningrad și să nu mai permită nici atacurile hibride dinspre Belarus. 2,5 miliarde de euro au fost alocați pentru construirea unui sistem de apărare avansat la granița sa estică, incluzând bariere antitanc, buncăre și sisteme anti-dronă.

Țările Baltice se alătură inițiativei, pentru a nu fi luate prin surprindere de o Rusie tot mai agresivă. Mai la nord, strategia Finlandei este bazată nu pe linii defensive fixe, ci pe o apărare în profunzime, care ar permite înaintarea inițială a trupelor adverse, pe care să le respingă apoi. Chiar și aici vorbim totuși de construcția unui gard care să nu mai permită migrarea necontrolată și infiltrările, strategie la care se gândește și Norvegia.

Foarte probabil, inițiativa fortificării va cuprinde și insulele din Marea Baltică, precum Gotland, unde suedezii vor să facă o bază NATO pentru a nu permite vreo infiltrare rusească.

Prin contrast, la adăpostul curajului și sacrificiului a zeci de mii de ucraineni, Slovacia și Ungaria își continuă insistența de a rămâne dependente de gazul rusesc și fac deja pe față jocul Rusiei în Uniunea Europeană, cu tot cu costurile tot mai mari care vin de aici - Ungaria a pierdut anul trecut 1 miliard de euro, iar alte 19 miliarde sunt înghețate din cauza lui Viktor Orban și a regimului său, care refuză reformele cerute pentru aceste finanțări.

La sud de noi, instabilitatea politică a Bulgariei (șapte rânduri de alegeri parlamentare în trei ani și jumătate) o face să fie o piesă ușor de întors de ruși, iar Grecia e prea departe și are alte preocupări cu Turcia ca să conteze fundamental în această linie de apărare nord-sud la adresa răsuflării înghețate care vine de la est.

Ce face România?

Din punct de vedere strict militar, continuă extinderea bazei militare de la Mihail Kogălniceanu, care ar deveni cea mai mare bază NATO din Europa, în special prin finanțări americane. Franța și ceilalți mari aliați trimit regulat aici mii de militari, iar România se concentrează pe construirea cu rapiditate a infrastructurii de transport - că nu degeaba am reușit în sfârșit să avansăm cu 200 de kilometri într-un singur an (iar anul acesta am putea repeta figura).

Totuși, nu toate se rezumă la elementele strict militare. Ca să poți sta la masa „celor mari”, aia la care visează toți suveraniștii că vor sta indivizi precum Călin Georgescu, trebuie să ai și cu ce. Deocamdată, România lipsește cu desăvârșire din aceste discuții, și riscăm să lipsească inclusiv după revenirea la putere a președintelui Trump, pe 20 ianuarie.

Și de ce n-ar lipsi, cât timp legitimitatea președintelui Iohannis este pusă sub semnul întrebării de anularea alegerilor din decembrie, iar următorul președinte ar fi, cel mai probabil, fie Călin Georgescu, un filorus care ar deschide România influenței rusești, fie unul dintre politicienii care n-au nicio treabă să se învârtă pe călcâie după cum bate vântul - de la Simion, la Antonescu, de la Șoșoacă la Ciolacu?

Într-un moment de răscruce pentru întreaga configurație de securitate a Europei, într-un moment în care plăcile tectonice se reașază și se redefinesc sferele de influență, atât politicienii români, cât și alegătorii români par a fi loviți de o boală stranie: se reped să sară cât mai repede afară din lumea civilizată și democratică, din cea mai puternică alianță economică din istorie și din cea mai puternică alianță militară din istorie, într-un tărâm al nimănui, care va fi luat în stăpânire de oligarhii și criminalii ruși, cu largul și veselul suport al politicienilor autohtoni.

Nici nu este nevoie să ieșim declarativ. Deja, deși fiecare dintre politicienii proptiți de unii sau alții din servicii ne asigură neobosit că vom rămâne în Europa și NATO, nu ne mai bagă nimeni în seamă. Și nu ne bagă pentru că nu mai suntem de încredere.

Toată bruma de capital de încredere acumulată în ultimul deceniu - cea care ne-a permis să scăpăm de MCV și să intrăm în Schengen - s-a disipat instantaneu în urma jocurilor politicianiste de anul trecut. „Pro-europenii” noștri de la guvernare și-au dat arama pe față, în timp ce alternativele așa-zis anti-sistem (în fapt, create tot de sistem) sunt imposibil de luat în serios ca parteneri de către țările de care depinde, de fapt, bunăstarea României.

Să nu ne păcălim singuri: România suveranistă nu va semăna câtuși de puțin cu Italia Giorgiei Meloni, ci mult mai mult cu Ungaria lui Orban și Slovacia lui Fico - izolată, trecută cu vederea, lipsită de fondurile vitale pentru dezvoltare, cât timp politicienii iresponsabili vor insista să joace această carte care, de fapt, subminează chiar suveranitatea României.

Cum poate arăta o Românie puternică și ce rol ar juca în Scutul Estic

România nu are nevoie să construiască fortificații la granița estică, trebuie doar să-și ducă la bun sfârșit actualul program de modernizare a forțelor armate, să-și aducă la zi infrastructura rutieră, feroviară și energetică și să înțeleagă că trebuie să facă acest lucru în mod constant, în același ritm, an de an, timp de cel puțin un deceniu și jumătate de acum înainte.

În relație cu administrația Trump, România puternică știe să folosească spiritul tranzacțional al noului președinte și să îi arate că beneficiile SUA de pe urma continuării construirii bazei Kogălniceanu aici sunt mult mai mari decât costurile, fără însă a se ploconi abject, așa cum au făcut-o deja politicienii care se agită cu suveranismul în gură.

În relația cu UE, România puternică se implică în planurile Scutului Estic ca actor care știe că nu este în interesul său ca rușii să dicteze lucrurile la Marea Neagră.

Apoi, România puternică reușește să includă Moldova în sfera occidentală, să-i susțină instituțiile democratice firave și să ajute Ucraina să țină cât mai departe spre est forțele invaziei rusești. Scutul Estic va reuși doar dacă el va trece, de fapt, cât mai la est, chiar dacă realitățile războiului actual îl vor trasa din păcate prin treimea estică a Ucrainei, iar nu la granița actuală a Rusiei.

Ar fi absolut devastator dacă România ar permite ajungerea Rusiei la granițele sale - o bună parte dintre marii investitori ar opri orice fel de planuri pe termen mediu și lung, iar alții ar pleca pur și simplu în alte zări. Capitalul autohton este pur și simplu prea mic ca să poată compensa cumva acest exod - de altfel, marii investitori români ar pleca și ei, cu siguranță, pentru că singura lor șansă de a crește e ca România să rămână parte integrantă și din UE și din NATO.

Dimpotrivă, România puternică știe să se folosească cu inteligență de poziția geostrategică incredibilă și să devină nu doar o alternativă la bazele NATO din Turcia și Germania, ci partenerul esențial din sud-estul lumii nord-atlantice, cel prin care trebuie trase principalele fluxuri de transport est-vest și sud-nord, în care se investesc principalii piloni defensivi de la Marea Neagră, în care vin zeci de companii de înaltă tehnologie ca să creeze acea combinație formidabilă de inventivitate locală care crește și prosperă atât cu capital occidental cât și autohton.

Nu vorbim aici doar de conectarea la programul Belt and Road al chinezilor, ci și la fluxurile de transport care se construiesc acum dinspre peninsula arabică, prin Irak și Turcia. De planuri de zeci de miliarde de euro care vor duce la reconstrucția Ucrainei și la mari proiecte cum nici n-am visat chiar aici, pe teritoriul României.

Efectiv am avea de muncă pentru cel puțin 15 ani, în viteza a șasea, iar PIB-ul României s-ar putea tripla de acum și până în 2040, ajungând la 1000 de miliarde de dolari în termeni nominali - un PIB pe capita echivalent cu cel al canadienilor de azi. Ritmul de 200 de kilometri de infrastructură de viteză pe an nu doar că poate fi susținut, dar poate fi chiar depășit pentru multă vreme de acum încolo!

Asta e viziunea unei Românii moderne, în care sute de mii de români se pot întoarce pentru că bunăstarea adusă de investițiile străine și române creează noi și noi locuri de muncă bine plătite, iar nu doar joburi de buticari sau lucrători cu ziua. În plus, o astfel de Românie știe să folosească înalta tehnologie, iar nu să viseze supraviețuire prin crescătorii de cai și meșteșuguri demne de secolul nouăsprezece.

Toate amenințările Rusiei ar fi absolut nimic față de o Românie care știe să-și joace cărțile ca parte a lumii euroatlantice, iar finalul deceniului următor ne-ar vedea reunificați și cu Moldova, în cadrul Uniunii Europene.

Din păcate, politicienii noștri sunt ocupați de cu totul alte probleme.

De ce? Pentru că o Românie săracă, izolată, așa-zis suveranistă, în care alternativele sunt de fapt în aceleași mâini murdare, iar oamenii sunt controlați prin dezinformări de manual rusesc, e o Românie ușor de exploatat și de furat la nesfârșit. Asta e ce au făcut în ultimii 35 de ani, asta vor să ne facă și de acum încolo.

Îndrăznesc să sper că nu sunt chiar toți politicienii români loviți de nebunie și că nici românii dispuși să dea foc la țară nu sunt chiar majoritari. Ce vom face în 2025 va defini atât viitorul apropiat, cât și modul în care va arăta România în 2040 - știți voi, pentru copiii și nepoții noștri.

Acest text face parte din seria de articole pe care le propune TEFI, un proiect editorial transfrontalier, dezvoltat de unele din cele mai puternice redacții din centrul și Estul Europei: Gazeta Wyborcza (Polonia), Magyar Jeti / 444 (Ungaria), SME (Slovacia), Bellingcat (Olanda), PressOne (România), unite într-un consorțiu finanțat din fonduri europene și care își propune să promoveze teme ce țin de securitatea națională și regională.