Scrisorile africane (III): "Nu credeam că e posibil să adormi mergând"

Bianca Felseghi

Senior Editor

Absolventă a Academiei de Studii Economice, Cristina Rusu a renunţat la un job bine plătit în filiala bucureşteană a unei multinaţionale pentru a se alătura organizaţiei Médecins Sans Frontières (MSF), care a trimis-o într-una dintre cele mai periculoase şi mai sărace zone de pe glob, la frontiera dintre două ţări aflate în conflict: Sudan şi Sudanul de Sud.

Ea a fost de acord ca PressOne să publice fragmente din scrisorile pe care le-a expediat celor dragi în lunile petrecute la spitalul MSF din Agok (Sudanul de Sud).

Acest al treilea şi ultimul episod al „Scrisorilor africane” este unul în care autoarea pare a fi ajuns la capătul emoţiilor: prea multă suferinţă şi moarte, prea multe încercări pentru un singur om, oricât de răbdător ar fi el.

*

Dragii mei,

Înainte de Anul Nou, într-o vizită în Agok, Grigor îmi zice că zvonurile (confirmate de două surse de încredere) sunt că, în ianuarie, Agok-ul va fi tensionat și că se așteaptă conflicte.

Uitasem de asta până azi, când primim știri peste știri și mulți pacienți în spital. Sunt conflicte la 15 km nord de Agok, unul în nord-est, altul în nord-vest, morți, răniți, copii împușcați, unii  răpiți. O altă știre de azi e că o mașină UN a fost într-o ambuscadă și un om a fost răpit… Să vedem ce urmează.

Am în spital o fetiță pe care o vizitez de câteva ori pe zi. A fost adusă aproape inconștientă, cu malarie și febră de 40, se pare că a fost stigmatizată de către familie, ușor handicap mental.

Dar ce imagine, oameni dragi, are 11 ani și 13 kg. Normal pentru vârsta ei ar fi undeva la 30 de kg.

O altă fetiță, adusă azi în neo-natologie, are 9 luni și 2,5 kg. Nu știu, unele lucruri nu le pot povesti. Sunt greu de înțeles și dincolo de cuvinte.

„Fiindcă totul continuă
să rămână de neînţeles
mă încăpățânez
să trag după mine
un vagonet
de silabe desperecheate.
între timp
devin un pergament al unei istorii
cu desăvârșire absurde.”

Iulişca invadatoarea

Fără să exagerăm, putem spune că acolo unde crește iulișca, totul în jur dispare.

Dughin, la București: "Noi, rușii, am comis multe nedreptăți în raport cu România"

Discursul ideologului Aleksandr Dughin, cu prilejul lansării volumului său "Destin eurasianist" la București, a fost mult mai temperat decât ideile din carte.

Avionul se desprinde de pământul roșu al Agok-ului și mă podidește iar plânsul. Cred că răbufnirile astea au început cu vreo două săptămâni în urmă, când Cristoph, de la ICRC, a venit într-o seară în biroul meu, am povestit despre misiuni, oameni, locuri, și mi-a spus că, de fiecare dată când părăsește un loc, plânge ca un copil (e un bărbat în jur de 50 de ani). Şi i-am spus că, cel mai probabil, o să plâng și eu…

Am mai povestit puțin, deși a fost mai degrabă un interogatoriu. El era curios cum am resimțit toată experiența și care sunt lucrurile care m-au ținut întreagă. Am răspuns la fiecare întrebare cu pauze, pierdută puțin în amintiri.

E dificil să transpun în cuvinte experiențele. Mă uit la Kueth, care e încă în birou, și mă podideşte plânsul. Mă uit iar la Cristoph și îi spun că sunt mândră de Kueth, de Thomas, de Deng Kiir, de Angelo, Bol, Juliet Kilo…

Am momente când cred că aș putea să aștern totul pe hârtie dacă aș scrie cu viteza luminii, altfel totul se pierde în câteva fracțiuni de secunde…

Dacă e ceva de povestit din toată experiența asta, e că trăiești totul la intensitate maximă, de la fericire la tristețe, de la sentimentul de euforie la dezamăgire profundă, la o singurătate cumplită, şi totul în perioade foarte scurte de timp.

Sâmbătă, înainte de petrecere, simțeam că mi se topesc creierii și îmi făcusem planul să dorm pe la 2, că nu ia mai mult de 2 ore să fac hand-over (predare – n.r.).

A durat până la 6.30 p.m. Trebuie să mă mișc, altfel mă tâmpesc de cap, adorm mergând. Nu credeam că așa ceva e posibil, doar Raque și Trish, care lucrează puțin în ritmul meu, mi-au confirmat că au pățit și ei așa ceva. Somnambuli fără frontiere.

Recunosc că am adormit în cele mai ciudate poziții și locuri, dar să adorm mergând? Mă pufnește râsul acum, dar sâmbătă nu prea îmi venea să râd, visam patul meu incomod în formă de covată ca fiind cel mai prețios lucru pe care l-aș putea avea…

Luni, zi liberă neplanificată, mă duc în Abiehnom să mă întâlnesc cu omologul meu de pe un alt proiect, ca atare iar trebuie să mă trezesc devreme, dar după-masă am avut timp să mă plimb prin spital, să mă joc puțin cu copiii, iar de unul nu scap nicicum, un băiețel drăguț foc și… ahhh, l-aș lua acasă ?

Ăsta a fost sfârșitul, pe scurt, iar ultimele două luni au fost o experiență foarte faină, dar prea multă muncă și stres. Nu le-am resimțit atunci, le resimt acum, scriind din Addis (capitala Etiopiei – n.r.) și încercând să pun lucrurile în ordine…

La vreo săptămână după ce m-am întors din concediu, șeful meu pleacă din teren pentru 5 săptămâni și mă lasă în locul lui ca focal point pentru tot ce înseamnă partea de comunicare şi raportare.

Nu m-a întrebat, ci doar mi-a spus că, dintre toți, are încredere în mine că pot să fac și partea asta și că sunt rapidă în reacții.

La două zile după ce a plecat, doi colegi vin în biroul meu și îmi spun că avem mass casualties plan, adică așteptăm foarte multe pacienți. Birourile se golesc, fiecare aleargă în stânga și în dreapta, se ridică un cort, se pun garduri de demarcare.

Încerc să îl sun pe șeful șefului meu și să îl anunț. Îmi spune pe scurt ce trebuie să fac, ce trebuie să aflu, informaţii foarte precise. Haos, haos, plus că vine și poliția, văd vreo 20 de oameni strânși, o conversație care nu prea arată a fi una civilizată.

E dureros să ai în fața ta oameni ale căror vieți sunt distruse într-o fracțiune de secundă. Copiii, chiar dacă pe hârtie au 16-17 ani, par copii. Se uită la mine în timp ce povestesc, șocați încă, e o durere sinistră în ochii lor și partea asta aș fi preferat să nu o văd…

*

Astea sunt câteva dintre miile de chestii pe care o trebuit să le fac. De exemplu, am ajuns să lucrez 40 de ore consecutive, cel puțin de două ori pe săptămână. Sunt 50 de grade ziua, 37 noaptea. E foarte cald și cel mai minunat moment al zilei e cel în care ieși de la duș…

Au fost multe alte lucruri sucite și ciudate, mi-ar lua prea mult timp să le scriu şi nici mintea mea nu e foarte ordonată acum.

Scriu din Addis, în încercarea mea de a vedea Etiopia vreo trei săptămâni, înainte să mă întorc în țară. Nu știu dacă a fost o decizie foarte fericită. Fără internet sau ghid, călătorind singură în Africa, am sentimentul că sunt puțin nebună.

Cum am aterizat pe aeroport, au început micile probleme. De abia am luat viză, hotelul în care stau e execrabil, degeaba încerc să le explic că nu arată absolut deloc ca pozele de pe net, că prețurile sunt duble…

O hartă a celor de la MSF cu misiunile din Sudanul de Sus. În nord, chiar la graniță, se află localitatea Agok.

E greu să îți placă Addis. Oamenii sunt foarte diferiți de ceea ce am citit. Mi-e dor de sud-sudanezi, oameni mândri, generoși și foarte ospitalieri.

Nu prea sunt turiști, în avion cred că am fost vreo trei, sunt singură și puțin nehotărâtă. Am dureri continue de cap de când am aterizat. Cel puțin vremea e foarte faină, orașul e la 2.400 de metri altitudine, e frig seara, cald ziua. Poate am făcut insolație…

Găsesc insuportabil noianul de oameni care se țin după mine. Aceleași întrebări care mă agasează și eu vreau să fiu relaxată…

Data viitoare să îmi aduceți aminte de ce nu e bine să călătorești singur prin Africa, hahahaha: sunt ori nebună ori doar obosită, dar o să mă descurc eu cumva, as always, poate norocul o să-mi surâdă într-un final.

Sfârșit

*

Prima parte: Scrisorile africane (I): „Aici, nou-născuţii cântăresc maxim 1,6 kilograme”

A doua parte: Scrisorile africane (II): „Am donat sânge sub alt nume și cele 4 pungi erau singurele din bancă”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€