Scrisorile africane (I): "Aici, nou-născuţii cântăresc maxim 1,6 kilograme"

Cristina Rusu are 32 ani și până în 2014 a muncit într-o multinațională. Terminase Academia de Științe Economice din București, iar cariera sa părea să urmeze o traiectorie previzibilă, în continuarea specializării obținute la universitate.

Apoi, după cum ea însăşi mărturiseşte, și-a dat seama că își dorea "să dea un sens muncii, dincolo de satisfacțiile financiare". Așa că s-a alăturat organizației Médecins Sans Frontières (MSF) - Medici Fără Frontiere, care a trimis-o la un capăt de lume.

Căci oraşul Agok asta este: un capăt de lume. Zona în care se află localitatea e disputată între două ţări, Sudan și Sudanul de Sud, iar Médecins Sans Frontières a organizat acolo singurul spital din regiune.

Cristina a stat în Agok timp de 6 luni, până la sfârșitul lui aprilie 2015. S-a ocupat de situația administrativă și financiară a spitalului MSF. În plus, a făcut și comunicare și management pentru un proiect de promovare-donare de sânge.

Apoi, din decembrie 2015 până în mai 2016 s-a alăturat unei misiuni desfăşurate de MSF în Swaziland, un mic stat din sud-estul Africii. Cele mai mari probleme medicale din Swaziland sunt HIV-ul și tuberculoza.

În rarele momente de răgaz, Cristina Rusu le-a trimis scrisori de pe front prietenilor ei și familiei rămase în țară. Termenul de "front" nu e deloc exagerat: în Sudanul de Sud are loc unul dintre războaiele neştiute ale zilelor noastre, iar pierderile de vieți omenești sunt un fapt cotidian.

Cu o naturalețe copleșitoare, Cristina Rusu povestește despre viaţa simplă a localnicilor, despre foame şi violență, dar și despre micile bucurii care dau speranță într-o țară care nu mai aparține nimănui.

Cu acordul autoarei, PressOne va publica în trei episoade scrisorile trimise acasă de românca de la Medicii Fără Frontiere.

*

Dragii mei,

Mii de scuze că nu am dat niciun semn până acum, în mod special celor care mi-au scris și nu am apucat să le răspund. Dacă ar fi să fac un rezumat al drumului până aici, ar fi cam așa: București - Zürich - Geneva - Bruxelles - Amsterdam - Nairobi - Juba - Agok... La ultimul drum deja nu mai aveam răbdare.

Am ajuns în Juba vinerea trecută pe o căldură îngrozitoare (dar aveam să aflu că în Agok temperaturile sunt mult mai necruțătoare).

Juba e capitala celei mai sărace țări de pe glob (cel puțin din date oficiale, că, altfel, cred că Somalia întrece Sudanul de Sud, dar cum nu e inclusă în statistici, rămâne cap de listă) și a fost primul meu șoc...

Două zile, cred, orașul ăsta nu a încetat să mă surprindă, și nu într-un sens bun: e un mare maidan, o săracie lucie și o mizerie incredibilă; nu există electricitate sau apă curentă; cine are bani are și generator și apă livrată în tancuri etc, etc.

Prețurile sunt abominabile și, ca să dau două exemple, doar pentru birouri organizația (Médecins Sans Frontières, abreviat MSF - n.r.) plătește 11.000 de euro lunar chirie, iar pentru un șampon am dat 15 dolari.

Juba, ca și restul țării, e foarte instabilă, ca atare și procedurile de securitate sunt pe măsură: multe zone sunt no go area, singur nu ai voie să ieși prin oraș, iar per pedes poţi merge numai juma' de km în jurul casei.

Am întâlnit un expat, un olandez care lucrează din '89 pentru MSF și, pentru că cunoaște foarte bine orașul, îmi face turul. Cred că timp de 2 ore am condus prin tot orașul (există numai vreo 3 șosele asfaltate) și totul e foarte bizar; nu știu cu ce să compar...

Jakarta e curată și Cambodgia are infrastructură în comparație cu țara asta. Zeci de vulturi planează la o altitudine foarte mică, copacii sunt plini de ei...

E o senzație puțin macabră în tot orașul, dar după două zile mă obișnuiesc. Poate e și ritmul vieții de aici, zeci de oameni de pretutindeni, povești extraordinare, schimburi de idei, cafele și beri târzii... Mă rog, nu foarte târzii, ca sunt prea mulți țânțari și nu stăm foarte mult pe afară după lăsarea întunericului. Una peste alta, nu mi-a plăcut deloc în Juba, e ceva extrem de apăsător în orașul ăsta și abia așteptam să plec spre Agok.

Agok e foarte greu de descris: obișnuia să fie un sat foarte mic, acum găzduieşte peste 150.000 de oameni (majoritatea sunt internal displaced persons - persoane strămutate pe plan intern, traduceţi-l voi în limba română), și pare să fie o prelungire a maidanului în mijlocul pustietății.

Agok e în zona Abiey, o zonă oarecum autonomă, care nu aparține nici de Sudan, nici de Sudanul de Sud. Negocierile se poartă între cele două țări de foarte mult timp, dar nu s-a ajuns la niciun rezultat (zona are mult petrol, ca atare și interesul major al celor două părți).

Momentan, ONU e cea care, teoretic, controlează regiunea (conflictele în zona asta se poartă între două triburi, Misserya și Dinka, musulmanii din nord și tribul majoritar din sud).

În restul țării, conflictele sunt între cele două triburi majoritare, Dinka și Nuer, și, deși acum vreo săptămână și ceva au semnat un acord de încetare a focului în Etiopia, conflictele au continuat.

În zona de nord-est se așteaptă conflicte în zilele care urmează și aș putea detalia de ce și de când au început conflictele și de ce țara asta o să mai fie încă mulți ani într-un continuu război civil, dar altă dată....

Ce pot spune e că 27 de ani de război civil au nenorocit o națiune întreagă, iar noua generație a crescut sub conflict și fără prea multe posibilități; e un wonderland extrem de greu de exprimat în cuvinte.

Compound-ul (complexul de locuințe) e foarte mare, dar mă simt bine din primul moment în care ajung. Suntem 45 de oameni, expați și regional staff, vreo 30 de tukul-uri și 3 corturi mari în mijlocul lor, în mod special pentru cei veniți pentru o durată foarte scurtă.

Suntem destul de îngrămădiți, ca atare împărțim tukulul, doi câte doi, pînă ne vine rândul să "upgradăm". E o zonă extrem de izolată, ca atare nu există cafea, lapte, pâine, fructe sau legume (mă rog, avem ness, lapte praf), iar o dată pe săptămâna primim stoc de câteva legume și fructe din Juba, dar nu țin mai mult de două zile.

Totul e foarte basic: duș cu broscuțe, zeci de gângănii, latrine (trăiască frontala!) și dap, o căldură înfiorătoare.... În prima zi am crezut că adorm în picioare din cauza temperaturii.

Sincer, am senzația că sunt într-un campus studențesc, dar oamenii sunt foarte faini – probabil și faptul că e una dintre cele mai grele misiuni MSF (prea mulți mi-au zis că e cam grea pentru o primă misiune, dar altădată aș putea detalia de ce pentru mine va fi un bun început).

Pe lângă cei 45 de expați și regional staff (kenieni, în principiu), mai sunt 210 de national staff, ca atare proiectul e unul destul de mare.

Drum care șerpuiește prin Agok, pe un teritoriu disputat între Sudan și Sudanul de Sud.

Spitalul nostru e singurul într-o zonă extrem de întinsă și capacitatea lui e foarte mare: 150 de paturi, diverse secții - maternitate, neo-nat, chirurgie & terapie intensivă (un soi de…), boli cronice și infecțioase (în mod special, TB, HIV, malarie), secția de nutriție și un laborator tehnic.

Aici, copiii nou-născuți cântăresc maxim 1,6 kg, malnutriția fiind una dintre cele mai triste priveliști pe care le-am văzut. Spitalul e la câțiva metri de biroul meu, ca atare încerc să-mi fac timp să merg pe acolo cât de des pot.

Copiii se opresc din plâns când mă văd, cred că uimirea e mult prea mare, iar unii dintre ei îmi zâmbesc înapoi.

Azi, la 6 am fost în picioare și am terminat lucrul pe la 1 a.m. Mă rog, n-am terminat, dar nu mai pot gândi; caldura mă obosește foarte tare și totul e foarte diferit. Știu ca n-o să am timp să scriu zilele următoare, așa că mă chinui acum.

Mă pregăteam pe la 8 să mă uit peste niște rapoarte, când văd că avem întâlnire de urgență: de mâine, cei 210 de angajați locali întră în grevă. În ultima lună, prețurile au crescut de 4 ori (o știm și noi) și nu-și mai pot permite să-și plătească mâncarea.

Întâlnirea a fost foarte tensionată și se face brainstorming, ce e de făcut când, de mâine dimineață, de la 7, există riscul să rămânem cu un spital plin de pacienți și fără angajați: de la securitate, bucătari, oameni de serviciu, tehnicieni, asistente și, cireașa de pe tort, translatorii.

Încercăm să distribuim sarcinile, de la curățenia în spital la mâncarea pentru pacienți (și pentru noi), latrine, apă potabilă, provizii, securitate și, cei mai importanți, pacienții.

Una peste alta, mâine plătim avansurile pentru salarii și stau cu o colegă să pregătim plicurile, ca să meargă totul mult mai repede mâine. Trei ore de numărat și împărțit banii.

Doi colegi de pe logistică o să stea cu noi când dăm salariile, în caz că situația devine prea haotică. Facem strategii de schimburi, cine stă de pază la spital, cine în compound, cine gătește, cine cumpără mâncarea, cum facem rotație pentru schimbul de noapte, cine rămâne în maternitate, cine stă la triaj.

Nu poți suplini absența a 210 oameni cu doar 45, câți suntem; dar cei 20 de expați, câți suntem (restul până la 45 sunt kenyeni și nu foarte dornici să facă prea multe), suntem gata să măturăm și să spălăm și în spital de-o fi nevoie. Şi sunt extrem de recunoscătoare pentru oamenii frumoși de lângă mine, căldura și tot ce vine cu locul ăsta sunt deja pe planul terț; încercăm să luăm legătura cu colegii de la HQ și ICRC, dar rețeaua a căzut...

Spitalul n-o să poată face față în ritmul acesta mai mult de două zile, iar zvonurile din sat sunt că vor să stea în grevă două săptămâni; trist, dacă stai să te gândești că e posibil să închidem spitalul, care tot pentru comunitate există...

Poate totuși o să mai vină mâine câțiva angajați; copiii cu malnutriție o să fie o mare problemă, pentru că trebuie hrăniți o dată la trei ore (ultima dată când a fost o altercație cu salariile, o asistentă a amenințat că pune otravă în laptele copiilor – e o lume smintită, pe cuvântul meu), cât și urgențele din mass casualties (pierderi masive - n.r).

Ar fi multe de povestit, dar creierul meu e demult în hibernare și în trei ore trebuie să fiu în picioare; să-mi scuzați, vă rog, eventuale greșeli de scriere, exprimare, anglo-româna mea, ce-o mai fi, dar astea sunt condițiile.

Locuințe din Agok, Sudanul de Sud

Locuințe din Agok, Sudanul de Sud.

Complexul MSF din Agok, Sudanul de Sud

Complexul MSF din Agok, Sudanul de Sud.

+++

Malesh, oameni buni (adică iertare în limba dinka)... Știu că unii dintre voi m-ați înjurat că n-am scris mai des, dar n-am avut energia necesară.

A trecut o lună de când sunt aici. Pare mult, mult mai mult timp aici, am impresia că sunt de cel puțin 3 luni de zile și nici nu prea știu cu ce să încep.

Ar trebui să scriu săptămânal, altfel încep să uit, or unele lucruri nu-mi mai par atât de surprinzătoare.

Greva a durat 2 zile, niște zile ciudate de negocieri și un du-te vino, dar într-un final au căzut de acord. În ziua următoare s-a spart pompa de apă, ca atare am rămas fără apă o zi întreagă (și nu vă gândiți că mă refer la nevoi de igienă personală, gândiți-vă că un spital întreg și satul depind de pompa asta).

Au trebuit să foreze 65 metri adâncime (e singura pe care o avem), și nici măcar scripete n-avem. Băieții au făcut o treabă excelentă și au muncit literalmente ca bivolii - you have to love the log guys.

Următoarele două săptămâni au fost pentru mine un șoc profesional: e o dezorganizare și-un haos greu de descris. Philippe spune că am fost în convalescență primele săptămâni :))))

Sunt foarte puțini expați dispuși să vină aici, so gap-ul (intervalul - n.r.) dintre ei uneori e foarte mare și informațiile se pierd. La fiecare 6 luni o iei de la început și nimeni nu ştie ce-a fost înainte, cum trebuia procedat etc; Iar oamenii au de multe ori niște comportamente bizare.

În săptămâna asta am lucrat foarte mult, multe nopți nedormite sau doar 2-3 ore pe noapte, 7 zile din 7. Haos mare, dar cât de cât am mai pus la punct niște lucruri și decid să prioritizez, altfel o să fie muncă încontinuu. Dar sâmbetele sunt pline de ședințe și, ca atare, 6 din 7 zile le muncești fie că vrei sau nu.

So, după 2 săptămâni nu mă mai mir de nimic (mă rog, aproape nimic), iau lucrurile ca atare și muncesc în continuare. Dar învăț foarte repede, îi sâcâi pe toți cu întrebări și merg peste tot - o să detaliez ce înseamnă aici peste tot :))))

*

Kueth: e asistentul meu, dar, pentru că nu-mi place să-i spun așa, l-am promovat la grad de deputy (adjunct - n.r.). E un sud-sudanez de vreo 2 metri și ceva, și-mi sucesc gâtul de fiecare dată când se ridică de la birou, și are o prestanță incredibilă.

Primele zile mi-a părut extrem de sobru și nu prea știam cum să-l abordez (oamenii mi-au spus să am grijă cum lucrez cu ei, pentru că, aici, autoritatea și severitatea pentru ei e un semn de respect și trebuie câștigat, adică, mai pe șleau, trebuie să te impui în fața lor ca să nu pierzi controlul, iar predecesoarea mea mi-a zis să am grijă, că pe ea o trata de multe ori ca pe o secretară).

Also, prima săptămână eram în cumpănă și am hotărât să-l observ puțin înainte de a stabili exact ce și cum, iar acum, gândind retrospectiv, îmi pare stupid, pentru că am un asistent excepțional.

Dar sunt curioasă și vreau să aflu mai multe despre el și îl scot la o cafea în afara compound-ului, într-o cafenea pur sud-sudaneză, plină ochi de localnici curioși să vadă o femeie albă intrând.

Kueth a fost paznic câțiva ani pentru MSF și câteva luni a lucrat ca translator în spital, iar acum 7 luni a venit pe poziția asta, și-mi pare uimitor cât de multe lucruri a învățat într-un timp atât de scurt.

Lucrăm de la egal la egal, e mâna mea dreaptă și am încredere foarte mare în el; e extrem de curios și învață foarte repede. E foarte deschis la toate sugestiile mele de organizare și se pliază repede la cerințele mele; se deschide și râde din ce în ce mai des, iar colegii mei îmi spun că e mult mai relaxat de când am venit: glumesc foarte des cu el și-i povestesc tot felul de prostioare, iar din biroul nostru se aude mereu muzică (asta, plus faptul că plătim salariile sunt motive suficiente ca oamenii să ne iubească).

Multe decizii le iau împreună cu el și-i cer sfatul de multe ori. De fiecare dată când face ceva extrem de bine, îmi spune cu o satisfacție pe care o vezi numai la copii.

E curios să știe ce am făcut până acum, cum e familia mea, dar cel mai mult își dorește să-l învăț lucruri, și aici nu prea contează ce e, iar dintr-o discuție în alta mă întreabă dacă am timp să-l învăț ce știu, pentru că se gândește să aplice la facultate.

Sâmbătă a venit la birou și am vorbit despre basic accounting, micro-economie... Improvizez pentru că nu am avut timp să-mi organizez materialele și între timp îi pun un documentar: e absolut sublim, timp de-o oră jumate, să-i observi fascinația pură și zâmbetul de copil.

Păsări lângă un ochi de apă, înainte de anotimpul secetos.

Păsări lângă un ochi de apă, înainte de anotimpul secetos.

Când dă să plece, îmi zice cu o oareșcare timiditate că i-am făcut ziua foarte frumoasă și că sunt tare generoasă cu el: cum să-i explic că, pentru mine, e unul dintre principalele motive pentru care sunt aici, că e o adevărată fericire să întâlnesc oameni atât de curioși și dornici să învețe, așa că şi el mi-a făcut ziua mai frumoasă? (Trăiește într-un tukul, ca restul localnicilor, fără electricitate sau apă curentă.)

Viața în compound: trei săptămâni am împărtit tukul-ul cu Ursula, o asistentă din Elveția, specializată pe neonatologie. Sunt foarte recunoscătoare pentru asta, pentru că e unul dintre cei mai frumoși expați - extrem de pasionată de ceea ce face și c-un suflet mare.

Dar sunt totuși fericită să primesc un tukul pentru mine, să am spaţiul meu chiar și pentru puţinele momente pe care le petrec acolo (deși tukulul meu e într-o zonă exotică, hahaha- săptămâna trecută o colegă a ieșit țipând din tukul - 2 scorpioni în patul ei, iar acum 4 zile, o colegă cu un comportament similar a găsit un șarpe). Nu e foarte fericită situația, pentru că am rămas fără anti-venin, iar autoritățile, momentan, nu ne-au dat acordul pentru un nou import.

Mâncarea e aceeași în fiecare săptămână, fasole, orez, linte și carne de capră în principiu - eu am zis pas după 3 zile -, dar de multe ori nu apuc să mănânc, pentru că, dacă uiți de ora de masă, nu mai găsești nimic (oamenii ăștia îs ca lăcustele, rad tot).

Într-o seară chiar n-am mai găsit nimic, nici măcar un bob de orez, așa că iau 4 biscuiți din dotarea personală și mă întorc la muncă, iar la 6 dimineața, fericită că o să am mic dejun, merg spre zona bucătăriei și aștept în fața focului (se gătește în niște sobe improvizate pe cărbuni) și aflu că brutarul face grevă azi, pentru că un coleg l-a supărat cu o zi înainte încercând să-i explice cum să aprindă focul, hahahaha, zici că săracul n-avea nicio idee cum să facă asta, așa că una dintre bucătărese vrea să facă un soi de gogoși, dar nu mai are ulei, și-mi face semn că n-are nimic de mâncare să-mi dea. Îmi fac o cafea și mă întorc la lucru încovoiată de-o foame de lup, înjurând toți gurmanzii din compound.

Pentru mine, duminica e zi de oraş: dimineața mergem la piață, unde pierdem vreo 2-3 ore. Piața e o fascinație pentru mine și-mi place să pierd timpul acolo, pentru că pot observa oamenii interacționând între ei: femei bătrâne decojind alune, copiii jucându-se cu sticlele de plastic, bătrânii care stau la taifas la un ceai sau o cafea cu ghimbir și piper (te trezește instantaneu, pe cuvânt!), totul într-o mare mizerie și tone de gunoi.

Pentru mine, acum, toată mizeria asta face parte din peisaj și nu mă mai frapează. Oameni desculți pășind în toată nenorocirea asta e ceva firesc... Îmi place să privesc oamenii fără să-mi fie simțită prezența, dar aici sunt o apariție exotică, iar observația se transformă în interacțiune: bătrânii vin să dea mereu mâna cu mine, toți zâmbind și vorbindu-mi în dinka sau arabă (nu înțeleg mai nimic din niciuna dintre limbi, din păcate, pentru că ar fi extrem de frumos să pot comunica cu ei).

E ironic că am pus aparatul foto deoparte acu ceva timp și aici sunt sute de fotografii pe care le am în minte și nu le pot face. E greu să transpun în cuvinte lucrurile pe care le văd. E greu de explicat ce înseamnă mizeria și sărăcia aici, dar, pe de altă parte, văd cât de generoși pot fi oamenii care realmente nu au nimic.

Cafeaua pe care am adus-o am hotărât să o păstrez pentru mine, având în vedere cam cât de mulți oameni sunt aici (dap, sunt foarte egoistă, hahahaha), și într-o duminică dimineața, fiind singura trează prin compound, decid să mă răsfăț cu o cafea bună, că m-am cam săturat de ness.

Sunt 5 femei care fac munca în compound (spălat, gătit, călcat, curățenie) și toate robotesc prin bucătărie. Una dintre ele mă vede cu pachetul desfăcut și îmi zâmbește timid - încerc să o întreb dacă vrea și ea...

Taman îmi zice și pun mai multă apă la foc, pun cafeaua în 5 pahare pentru ele și găsesc și niște bomboane de ciocolată prin rucsac și le duc pe măsuța lor. Mi-e atât de greu să vă descriu ce imagine am avut în fața mea: extrem de fericite și o exaltare pe care o vezi în mod normal numai la copii - am rămas cu ele să beau cafeaua, cu o mare frustrare că nu pot comunica cu ele, dar le privesc: trei dintre ele au niște trăsături atât de frumoase, o dantură incredibilă și un zâmbet foarte cald.

*

Când și când, când nu sunt foarte grăbită, stau și beau cafeaua cu ele. Într-o zi, una dintre ele (e prima care ajunge la muncă - începe la 5.30 și are o viteză incredibilă când lucrează), vine în birou cu o pungă de bomboane și mă îndeamnă să iau una; până să mă desmeticesc să o întreb ceva, pleacă din birou foarte fericită.

Îl întreb pe Kueth dacă e ziua ei, ca să merg să o felicit. Nu, nu e ziua ei, e fericită că a obținut un contract pentru 3 luni (a fost zilieră ceva timp pentru MSF) și împarte bomboane la toți - rămân frapată și mă uit ca proasta pe geam la ea, apoi la bomboană, întrebându-mă cam ce procent din banii câștigați în ultima lună o fi dat pe bomboanele alea de ciocolată (eu n-am văzut în Agok de cumpărat).

E absolut uimitor. Şi o să vă întreb acum - când a fost ultima dată când ați apreciat faptul că beți o cafea bună, că mâncați o ciocolată sau că aveți de muncă?

So, revenind la piață, e musai să merg duminica dimineața, din mai multe motive. Dar unul dintre ele are strict scop mercantil, deși vă pot număra pe degetele de la o mână cam ce-aș putea cumpăra: conserve de ton (o delicatesă), lămâi mici ca nucile, alune prăjite, țigări și biscuiți.

În materie de îngrijire personală e și mai trist: un săpun Detol, pastă de dinți Signal expirată de prin iulie (donată de vreo organizație, probabil) și no shampoo.

Ba, există două pe piața locală și vă jur că nu mint, unul e cu aromă de ceapă și ălalalt cu aromă de usturoi :)))). O colegă le-o cumpărat, disperată că nu mai vine nimeni din Juba - și cam atât oficial (avem măsline aduse de un nene pe sub mână și în fiecare duminică avem un borcan). În rest, nada, rien, nul; nu găsești urmă de fructe, legume, dulciuri...

Duminica după-masă, cu regularitate, merg în sat. Satul e foarte mare și nu există nicio structură din cărămidă, în afară de ale noastre. Tot satul e compus din tukul-uri (lut și paie) sau improvizații din cartoane și plastic, multe gunoaie peste tot, evident, și o tonă de copii strigând mereu how are you?.

Unii dintre ei vin să-ți ia mâna într-a lor cu o gingășie extraordinară și-ți studiază culoarea pielii, cu o curiozitate și-o fascinație incredibilă - sunt atât de frumoși copiii ăștia care știu să se bucure de prezența celorlalți copii și împart totul între ei.

Joacă rațele și vânătorul cu o minge făcută din șosete, și aruncă mingea către noi într-o zi, și intrăm și noi în jocul lor - fericire maximă pe copii, valuri de chiote și nori de praf pe măsură, dar cui îi pasă când e atâta fericire în jur?

Un sat african unde bântuie războiul civil

Un sat african măcinat de războiul civil.

În plimbările de duminică, invariabil ne oprim la Râu - e, de fapt, o mare mlaștină, reminescenţă a sezonului ploios, și va seca în următoarele luni, dar sunt uimită să văd locul ăsta în zona asta atât de aridă - câțiva copaci, câteva păsări și nuferiiii - chiar că e Agok Paradise mlaștina asta...

Uneori mâncăm falafel în piața mică (să mai diversificăm mâncarea proastă din compound) și bem cafea cu ghimbir. Sâmbăta după-masă vorbesc cu unul dintre liderii comunității catolice și îmi spune că fac repetiție pentru Crăciun și mă întreabă dacă nu vreau să merg să-i văd.

Îi spun că o să merg duminică dimineața (e o biserică în aer liber, împrejmuită de nuiele, iar oamenii stau pe niște trunchiuri de copaci. Există cor, multe tobe și se dansează. M-au fascinat. Dans pur african, superb, și abia aștept să văd ce au pregătit pentru Crăciun).

Zilele viitoare vreau să merg pe pistă cu Pascal (un francez boem, un artist roșcovan). Vreau să mai ies, să văd cum decurg lucrurile, că așteptăm un cargo - asta e varianta oficială, de fapt eu vreau să-l văd pe Pascal fugărind caprele și vacile de pe pistă.

Dap, intră în atribuțiunile lui să elibereze pista, una extrem de scurtă, improvizată în mijlocul câmpului, în care domnește haosul. Săptămâna asta, Philippe s-a ambiționat să ma învețe să parchez landroverul cu spatele.

Într-una din seri mă plimbam prin spital și ajung în maternitate: o femeie tocmai născuse gemeni, prematuri din păcate, două mogâldețe de 800 de grame.

Ursula a făcut 48 de ore de gardă cu cei mici, foarte grijulie, sperând că poate o să supraviețuiască. Pascal se apucă a doua zi să construiască un incubator și stă aproape toată duminica și lucrează; îmi arată spre seară ce a făcut, foarte fericit, că poate cei mici au o șansă...

Nu au avut, dar mă uitam la Pascal, ce pasăre ciudată e. Are foarte multe idei, entuziasmat, probabil, de procesul de creație în sine, să construiască ceva cu mâna lui, dar total nerealiste aici, din păcate. Săptămâna asta e foarte trist.

Trec de la una la alta, mai râd, mă mai enervez, mai înjur printre dinți... O grămadă de imagini care-mi trec prin minte, lucruri mărunte și întâmplări oarecare. Probabil că am lăsat la sfârșit lucrurile care pentru mine sunt cele mai importante și poate și cel mai greu de povestit: oamenii...

Avem de 4 ori mai mulți pacienți cu malarie față de anul trecut (mulți vin în starea finală, când nu mai avem cum să-i ajutăm), cazuri de lepră, TB, HIV, dar cele mai multe sunt plăgi împușcate.

Foarte mulți oameni săraci, cei mai mulți vin de prin toată țara - displaced people... O femeie care tocmai a născut gemeni urmează să fie externată. Soțul ei a fost împușcat în războiul din Bentiu, 2 luni în urmă, și nu are pe nimeni și niciun ban și încerc să găsesc vreo instituție/ong care să se ocupe de ea - vorbesc cu șefa mea și liderii comunității și, într-un final, s-au blocat în birocrație.

Pun problema să dau bani din diurna mea (Ursula ar vrea și ea să cotizeze, dar nu îndrăznește să spună altcuiva), dar medical teamleader-ul (șeful echipei de medici - n.r.) îmi ține o prelegere că nu pot face asta etc etc.

O altă femeie a venit zilele trecute la spital, împușcată de soț în abdomen (era însărcinată) și c-un copil mic de 2 ani (împușcat și el de tată) - lume dementă.

Unul dintre chirurgi, J.P., mă roagă să-l ajut c-un pacient (împușcat în maxilar) - are nevoie de 2 radiografii pentru a doua operație, că nu știe exact cum să-i pună fixatorul extern, iar noi nu avem, și scanez toate secțiunile și juma de țară să văd unde găsesc.

I-am găsit într-un final, dar tatăl refuză analizele și operația: sunt Nuer, iar orașul în care trebuie să meargă e Dinka și le e frică și nici nu vorbesc limba. După o oră de negocieri, a acceptat...

Cred că, la finalul unei operații, a unei nașteri sau a unei zile cu copiii din IPD, realizezi cu adevărat ce diferență extraordinară face organizația pentru țara asta săracă și a nimănui - o țară care se bazează aproape integral pe ajutor umanitar - și, dacă e să gândesc la nivel individual, să iei fiecare persoană și să vezi ce diferență e pentru fiecare în parte, asta e uimitor.

Si sunt... fericită, nush dacă ar fi cuvântul potrivit, dar simt că e locul în care trebuie să fiu acum - dincolo de toate lipsurile, izolare și epuizare. Îmi plac localnicii, sunt oameni onești, generoși, foarte ospitalieri și muncitori. E atât de ușor să-i faci să zâmbească și îmi fac zilele mult mai frumoase.

Gata, am obosit să scriu.

Astea sunt doar o parte dintre lucrurile care mi-au venit acum în minte, aiurea, povești și întâmplări sunt multe. Şi pentru nimic în lume nu mai stau să corectez acum e-mailul, că mai am de lucru, so, v-am pupat pe obrăjori și ataşez niște poze.

Va urma