Ionuţ Teianu a adunat timp de trei ani material pentru documentarul dedicat lui John Moore. Foto: Raul Ştef

Renegatul. Povestea lui John Constantin Brâncuşi Moore

Documentarul „În căutarea tatălui pierdut”, realizat de Ionuț Teianu, a avut recent premiera la Festivalul Internațional de Film Transilvania. E povestea lui John Constantin Brâncuși Moore, fiul nelegitim al sculptorului român.

Mama sa, pianista Vera Moore, a ajuns la maturitatea artistică la sfârșitul anilor ’20, perioadă în care l-a cunoscut pe Brâncuși la Londra. Relația lor era celebră în lumea artiștilor. Fructul acestei relaţii, nașterea lui John în 1934, a rămas unul interzis.

În certificatul său de naștere există trei prenume: John, Constantin și Brâncuși. La numele tatălui este un spațiu gol.

Vera Moore i-a cerut fiului ei să nu vorbească niciodată despre identitatea tatălui său. John Moore l-a văzut o singură dată pe Brâncuși, pentru câteva secunde, de la volanul mașinii cu care își conduse mama la atelierul sculptorului din Impasse Ronsin (Paris).

S-au privit puțin, apoi ușa s-a închis în urma tatălui. Pentru John Moore, faptul că Brâncuși l-a respins a rămas o rană deschisă. A trăit cu povara asta aproape întreaga sa viață.

Scenaristul și regizorul român Ionuț Teianu, stabilit în 1991 în Franța, l-a întâlnit pe John Moore în 2012, an în care acesta s-a adresat justiției franceze pentru a obține recunoașterea publică a ascendenței sale paterne.

Filmările pentru documentarul pe care Teianu l-a dedicat poveștii lui John Moore s-au întins pe o perioadă de trei ani. Materialul surprinde și momentele în care Moore, fost fotograf la cabaretul Crazy Horse, ajunge pentru prima oară la mormântul tatălui său din cimitirul Montparnasse, dar și în România, la Hobița.

Ajuns între timp la 82 de ani, tată a doi copii, John Moore umblă printre amintiri. Câteva dintre ele sunt surprinse cu delicatețe în filmul lui Teianu.

John Moore, fiul nerecunoscut de Constantin Brâncuși. Foto: Ionuț Teianu

*

– Domnule Teianu, i-ați dedicat filmul tatălui dumneavoastră, spunând că ați văzut mereu în ochii lui că v-a iubit…

– Mi-am dat seama ce cadou extraordinar e să simți că părinții te iubesc, asta mi se pare extraordinar. Și, făcând filmul acesta, mi-am dat seama de importanța acestui lucru, care e extrem de simplu.

Un lucru care vine în mod natural într-o familie: iubirea față de copii se naște pur și simplu. Nu e nici un efort de făcut acolo. Și, când iubirea asta simplă nu există, se creează consecințe foarte grave, care se întind de la o generație la alta.

De exemplu, în familia lui John Moore, care a fost respins de tatăl lui, copiii lui John nu-i spun tată. I se adresează spunându-i John, ceea ce mi se pare semnificativ pentru ceea ce s-a întâmplat în familia lui. Adică rolurile în familie nu sunt foarte clare. Am făcut această dedicație pentru a sublinia că lucrurile astea foarte simple și naturale sunt și extrem de importante.

– Cum v-ați apropiat de această poveste? Pare, într-un fel, și un demers jurnalistic.

– Într-un fel, da, dar n-am vrut să fac un reportaj. De fapt, este punctul meu de vedere asupra a ceea ce se întâmpla în viața lui John în momentul în care ne-am întâlnit.

L-am întâlnit lucrând la altceva. Am scris scenariul filmului „Despre oameni și melci”, regizat de Tudor Giurgiu, și am dorit să continuăm colaborarea. Și Tudor mi-a spus că ar trebui să facem ceva legat de Brâncuși, și că ar trebui să găsim un unghi diferit față de ceea ce s-a povestit până acum.

Și am început să caut în viața lui Brâncuși ceva interesant pentru noi. Așa am descoperit că avea o relație foarte aparte cu femeile. Femeile doar i-au traversat viața, n-au rămas niciodată.

El n-a trăit niciodată cu o femeie în viața cotidiană, în atelier. În schimb, foarte multe femei veneau, plecau, erau muze sau iubite pentru o perioadă de timp, după care dispăreau.

Și i-am propus lui Tudor să scriu scenariul despre femeile din viața lui Brâncuși. Căutând date concrete despre diversele femei care i-au traversat viața, am dat de Vera Moore, care era o pianistă engleză și care a făcut un copil în 1934.

Practic, în toate cărțile de referință despre Brâncuși se vorbește despre acest copil. Și atunci am încercat să-l găsesc, și l-am găsit. Am nimerit la el exact în momentul în care se hotărâse să spargă acest secret de familie.

Când s-a născut, mama sa i-a dat trei prenume – John, Constantin, Brâncuși, și i-a spus că tatăl lui este Constantin Brâncuși, dar că nu are voie să spună asta nimănui, niciodată. Și a păstrat toată viața acest secret și, în același timp, nu i-a dat importanță.

Dintr-odată, la sfârșitul vieții, a devenit important pentru el acest lucru.

– De ce credeți că și-a dorit, în jurul vârstei de 80 de ani, să-i fie recunoscută legătura de sânge cu Brâncuși?

– Din două motive, cred. O dată, pentru că el a suferit, cu siguranță, din cauza acestei respingeri, dar nu și-a mărturisit-o niciodată. Și-a creat un fel de carapace, respingându-și, la rândul lui, tatăl.

Și-a dat seama și el că, în viața lui și a copiilor lui, au fost consecințe ale acestei răni. Și cred că voia nu o să repare, pentru că nu se mai putea repara, dar să vorbească despre asta, să nu rămână secretul acesta de familie, povara asta mai departe, și să o ducă și copiii lui.

Și a început să vorbească, mai întâi în familie și în cercul de prieteni. Mai târziu, dorește nu numai să fie recunoscut ca fiu, ci să și moștenească ceea ce i s-ar cuveni fiului lui Brâncuși. Asta, din dorința de a lăsa ceva copiilor lui, pentru că el nu mai are cum să profite de o eventuală moștenire.

Filmarea s-a întins mai mult pe trei ani, din 2012 până-n 2015, pentru că nu am vrut să influențez realitatea. Am vrut ca lucrurile să decurgă în ritmul în care decurg normal. Bineînțeles că, atunci când filmezi pe cineva, realitatea se modifică. Oamenii știu că sunt filmați, deci nu reacționează ca în viața de zi cu zi.

Dar, în afară de această modificare, nu voiam eu să intervin și nu voiam să mă adresez nimănui altcuiva în afară de John. Practic, eu am vorbit tot timpul doar cu John. Chiar și cu fiii lui am vorbit foarte puțin.

Mă interesa ce se întâmplă în viața lui John și am vrut să spun această poveste pentru că mi se părea un privilegiu ca omul acesta să aibă încredere în mine și să mă lase să fiu martorul a ceea ce se întâmplă în viața lui într-un moment nu foarte simplu și nu foarte ușor de arătat.

– Cum l-ați abordat pe John Moore?

– M-am dus să-i spun că vreau să scriu un film despre femeile lui Brâncuși și să-mi povestească cine a fost mama lui și cum era mama lui, pentru că trebuia să scriu un rol pentru o actriță care s-o joace pe mama lui într-un film de ficțiune.

Așa am început și, încet-încet, am văzut cât de frământat era el de toată povestea cu paternitatea. Și atunci am hotărât împreună cu Tudor Giurgiu să regizez eu un film documentar.

Lui i s-a mai propus să fie filmat, mai mult într-un scop jurnalistic, în scopul de a publica un articol cu o poză: uite, acesta este fiul lui Brâncuși!

Au fost și câțiva cineaști interesați, dar întotdeauna a refuzat, nu a vrut niciodată să fie filmat. N-aș putea să spun de ce a avut încredere în mine. Cred că am nimerit în momentul potrivit și nu i-am cerut nimic, practic. Am fost un interlocutor pentru el de-a lungul întregului proces.

Ionuț Teianu, Doina Lemny (muzeograf-cercetător la Centrul Pompidou din Paris) și Tudor Giurgiu, producătorul documentarului. Foto: Raul Ștef

– Ce reacție a avut în momentul în care i-ați prezentat documentarul?

– A văzut filmul și i-a plăcut. El mi-a zis că pot să filmez orice vreau, oricând. Dar limita pe care mi-am fixat-o eu a fost să nu facem voyeurism, să nu povestim lucruri care n-au nici o importanță în dramaturgia poveștii lui. Să rămânem pe firul unei povești, nu să facem o cronică. Cronicile nu sunt interesante în film.

Voiam să spun povestea acestui personaj care voia să fie recunoscut ca fiind cine e, iar ce n-a avut legătură cu lucrul acesta nu am pus în film.

– Ați filmat momentul în care John ajunge pentru prima oară la mormântul tatălui său. Au fost clipe emoționante?

– Brâncuși a murit în 1957. John povestește că a aflat câteva zile mai târziu. Mama lui nici nu îi spusese că Brâncuși a murit. John locuiește la 15 kilometri de cimitir, dar din 1957 până-n 2012 n-a fost niciodată la mormântul lui Brâncuși, din dorința de a-l respinge și el, la rândul lui.

De altfel, pentru mine a fost jenant să constat că primul lucru pe care l-a făcut a fost să se așeze pe mormântul lui Brâncuși și să fumeze, spunând că sigur nu l-ar deranja, pentru că și sculptorul fuma.

N-am simțit o emoție în gestul ăsta, ci un fel de provocare din partea lui John.

– John spune la un moment dat că Vera Moore l-a iubit pe Brâncuși ca pe Dumnezeu, or asta l-ar face să fie „fiul lui Dumnezeu”…

– Cred că Vera a fost îndrăgostită orbește de Brâncuși. L-a iubit enorm, respectându-l. În general, la femei iubirea și respectul sunt foarte legate. O femeie care nu respectă pe cineva nu poate iubi.

Iar Vera era o femeie de cultură și avea conștiința geniului lui Brâncuși, și conștiința că ea are șansa enormă ca omul ăsta să-i deschidă o mică parte din viața lui. Și mai cred că nașterea lui John este foarte legată de această admirație și conștientizare a Verei că Brâncuși era un geniu.

John povestește o anecdotă care nu e în film, dar este foarte semnificativă pentru mine. Când era mic, desena ca toți copiii, un cap, două picioare, un copac, un soare…Vera îl pândea, aștepta să termine desenul, după care i-l lua.

Ea avea foarte mulți prieteni din lumea artei; Piet Mondrian era unul dintre ei. Când prietenii care erau artiști plastici veneau în vizită, scotea desenele lui John și le arăta tuturor, întrebându-i ce cred, dacă a moștenit talentul tatălui.

John mi-a povestit că, după ce a văzut că mama lui face lucrul acesta, n-a mai desenat niciodată.

– John a fotografiat 30 de ani pentru cabaretul Crazy Horse. Ați văzut imagini din albumele sale?

– Da, erau potrivite pentru a face reclamă unui cabaret. De altfel, John n-are nici un fel de pretenții de artist. El însuși spune că e un artizan, care trebuia să facă niște fotografii corecte tehnic. John nu s-a considerat niciodată un artist fotograf.

– Ați putea încerca o explicație pentru faptul că Brâncuși și-a renegat fiul?

– Nu cred că poate înțelege nimeni de ce. Doar Brâncuși știe de ce l-a respins. Putem să facem ipoteze, și una dintre cele mai simple este că Brâncuși și-a consacrat într-adevăr viața sculpturii și artei lui. Pur și simplu nu mai era loc pentru altceva în viața lui.

De asta cred că l-a renegat: din dorința de a-și consacra timpul și energia și preocupările sculpturii, și nu grijii pentru un copil. Pentru că, atunci când avem un copil, suntem îngrijorați pentru el, vrem să nu i se întâmple nimic rău. Cred că Brâncuși nu voia să-i fie văduvit timpul pentru lucru.

A fost un sacrificiu și pentru el. Cred că nu e ușor pentru un tată, indiferent dacă și-a dorit sau nu copilul, să-l respingă. Cu siguranță, și Brâncuși a suferit.

– Spuneați la premieră că John rătăcește printre amintiri și că l-ați simțit aproape din perspectiva asta. Puteți detalia?

– Da, acesta a fost un punct comun între mine și John. În fiecare familie există secrete de familie. Nu există familii fără secrete, și e normal să fie așa.

Și am observat că în fiecare familie este cineva, în general nu din generația imediat următoare celei în care a apărut secretul, cineva care e mai puțin expus durerii dezvăluirii secretului şi care se apucă și răscolește secretele de familie.

În familia mea, eu mi-am asumat acest rol în mod spontan, fără să vreau să distrug familia sau să încerc s-o schimb, dar din dorința de a vorbi deschis despre lucrurile pe care toți le bănuiam. Într-un fel, m-am identificat cu John, care și el voia să dezvăluie secretul ăsta de familie ca să nu mai trebuiască să fie purtat de nimeni mai târziu.

La John, secretul era mult mai interesant, pentru că el nu este fiul unei persoane anonime. John este fiul părintelui sculpturii moderne. Era și mai interesant de povestit pentru el și din perspectiva asta: țineți minte, Brâncuși, când a fost în atelierul lui Rodin, ar fi spus că nu rămâne acolo pentru că nimic nu crește în umbra marilor copaci.

Gândiți-vă cât de complicat a fost pentru John să trăiască în umbra marelui Brâncuși, el fiind în același timp respins de Brâncuși.

Rămâne și constatarea că, dacă o viață întreagă trăiești cu un secret și te apuci prea târziu să încerci să rezolvi această problemă, nu se mai poate face nimic. Când un moment din viață e pierdut, e pierdut pentru totdeauna.

– Mai e o posibilă pentru John un fel de reparație târzie, o restabilire a adevărului?

– Nu, cred că nu va fi. Cred că a început prea târziu, procedurile astea durează ani de zile. Nu pot fi categoric, dar cred că are extrem de puține șanse să fie recunoscut.

John și unul dintre cei doi copii ai săi, la Masa Tăcerii. Foto: Ionuț Teianu

– În România sunteți cunoscut mai ales pentru scenariul filmului Despre oameni și melci. Sunteți atras mai degrabă de regie sau de suportul ei?

– Sunt foarte atras de munca de scenarist, cred că e preocuparea mea principală. Ficțiunea îți permite să-ți exprimi ideile cu mai multă libertate. Când faci un documentar ești legat de ceea ce s-a întâmplat de fapt. Nu poți să inventezi nimic și nici nu e onest să deturnezi lucrurile.

– Ați studiat și jurnalism în Franța. Unde se desparte perspectiva regizorului de cea a jurnalistului?

– Perspectiva regizorului mi se pare mai interesantă, pentru că are în plus un punct de vedere. Într-un reportaj, există o dorință de a fi obiectiv. E o dorință care nu se materializează în realitate, pentru că nu suntem niciodată pe deplin obiectivi.

Prin faptul de a alege asta, și nu cealaltă, de a îndrepta camera în partea asta sau în cealaltă, subiectivitatea se exprimă tot timpul. Dar rămâne o dorință de a fi complet, de a spune și părerea lui x, și părerea lui y, pentru ca apoi lumea să-și facă ea însăși o părere. Și e mult mai puțin interesant decât să-ți asumi un punct de vedere și să povestești din acel punct de vedere.

De asta sunt foarte interesat de documentare și de ficțiune, pentru că mă interesează să-mi exprim punctul de vedere.

– Câți ani aveați la revoluție? În ce context ați ajuns să lucrați la documentarul „Piața Universității”?

– La revoluție, în ’89, aveam 24 de ani. Am fost unul dintre directorii de imagine, pentru că filmul „Piața Universității” a fost făcut de Stere Gulea și de Vivi Drăgan cu imagini de la toți cameramanii care filmaseră acolo. Poate nu chiar toți, dar în orice caz foarte mulți cameramani care într-o zi sau alta au filmat în Piața Universității.

Eu am filmat de foarte multe ori acolo și o parte dintre imaginile din film sunt ale mele. Terminasem Institutul de Film, IATC-ul. Apoi am câștigat o bursă. Nu mă așteptam să câștig bursa asta, pentru că eram 70 pentru două locuri. Astfel, am plecat la Lille pentru doi ani, dar deloc cu gândul să rămân.

Ceea ce voiam în momentul în care am plecat era să mă întorc în România, să fac o casă de producție și să fac reportaje pe care să le vând televiziunilor românești și străine. Pe vremea aceea era o cerere foarte mare de reportaj.

Stând acolo doi ani de zile, mi s-au întâmplat două lucruri. În primul rând, mi-am dat seama că, dacă mă întorc, voi face reportaj în România și va fi foarte greu să merg mai departe.

Dacă rămâneam în Franța – începusem deja să lucrez pentru televiziunile franceze – mi se deschidea posibilitatea de a merge, practic, oriunde cu camera pe umăr, ca să spun povești. Iar eu asta voiam: să spun povești cu camera pe umăr, să întâlnesc oameni și să spun povestea lor. Asta a fost principala motivație pentru care am rămas.

Și a doua a fost pentru că la facultate mi-am întâlnit viitoarea soție.

– Cu ce frecvență reveniți în România? Cum s-au schimbat lucrurile în raport cu momentul plecării dumneavoastră?

– S-au schimbat foarte mult. Eu revin destul de rar, o dată la doi ani, e foarte ciudat… S-au schimbat lucrurile enorm, în bine. Pentru mine, amintirile din Piața Universității parcă ar fi dintr-o altă viață. Lucrurile s-au schimbat atât de mult, încât eu nu mai găsesc reperele mele din trecut, nici la București, nici la Cluj.

E senzația asta că viața s-a schimbat total, și că trecutul ăla a dispărut.

– Există o imagine din Piața Universității pe care s-o extrageți și să o privilegiați în raport cu celelalte?

– Nu e o imagine, e o ambianță. Îmi aduc aminte de discuții interminabile, în care fiecare dintre noi aveam argumente. Eu am filmat o perioadă pentru Grupul de Dialog Social, care avea un studio video și eram mai mulți cineaști acolo. Îmi aduc aminte atmosfera de atunci.

Toți cei care au devenit după aceea intelectuali de frunte ai României și care erau deja importanţi pe vremea aceea provocau niște dezbateri care nu se terminau niciodată. De asta îmi aduc aminte, de vânzoleala și de forfota oamenilor și a ideilor.

Era așa o forță în fiecare dintre noi și o dorință de schimbare, într-adevăr, de a face bine, de a ameliora în orice caz lucrurile.

– Schimbarea pe care ați visat-o a avut loc?

– Schimbarea pe care o visam n-a avut loc, dar visurile nu se împlinesc în realitate. Au avut loc schimbările pe care realitatea le-a permis sau pe care diverși oameni le doreau. Viața este nedreaptă. Dar, atâta timp cât lucrurile merg înainte, noi nu avem încotro, nu putem spune stop. Suntem obligați să continuăm.

Acolo a fost tinerețea noastră, poate și un amestec de naivitate și idealism. Am înțeles, între timp, că schimbarea poate surveni în legătură cu noi odată cu lucrurile bune pe care le putem face în jurul nostru.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...