Schimbarea prin forță a regimului din Venezuela: sfârșitul dreptului internațional ca paravan pentru interesele autocraților de orice fel

Adrian Mihălțianu

Opinii

04/01/2026

„Dreptul internațional a devenit istorie” - aceasta este reacția multor comentatori la acțiunea în forță a SUA asupra Venezuelei, soldată cu capturarea dictatorului Nicolás Maduro și a soției sale.

Deși acțiunea „cinetică” a administrației Trump în Venezuela încalcă fără îndoială toate principiile dreptului internațional, ea nu este câtuși de puțin ceva nou. Dimpotrivă, se încadrează într-un pattern foarte întins în timp și are un singur element de noutate: renunțarea la dreptul internațional ca paravan pentru o acțiune în forță.

Președintele Trump a dat la o parte orice fel de preocupări să învelească acest act de război în vreo narațiune pro-democrație și a privit chiar organizațiile internaționale ca fiind mai degrabă obstacole. Obstacol în calea acțiunii sale era chiar și Congresul american, singurul autorizat să aprobe astfel de acțiuni, dar și asta a contat prea puțin.

Însă acest element de noutate este dublu: Maduro a sperat că același drept internațional îi va permite să rămână dictator în Venezuela, la adăpostul normelor care interzic violența interstatală și schimbarea de regim chiar și atunci când acesta încalcă sistematic drepturile omului și exportă crimă organizată în regiune.

Iată că, de data asta, paravanul dreptului internațional a fost eliminat în ambele părți. SUA și-au justificat acțiunea conform dreptului lor penal intern - mandate de arestare pe numele lui Maduro și soției sale, iar nu pe cele ale dreptului internațional. Pe de altă parte, Maduro nu a mai fost protejat de suveranitatea recunoscută internațional a statului său.

Totuși, concluzia că dreptul internațional va face loc de acum încolo la o lume dominată de marile puteri și sferele lor de influență ignoră destul de flagrant istoria.

Dreptul internațional. Vraja unor relații pașnice între state, bazate pe reguli

La fel ca în interiorul statelor, aceste reguli practic au rolul de a preveni violența anarhică a statelor și o organizează: statele care violează normele dreptului internațional sunt sancționate de rezoluții ONU sau decizii ale Curții Internaționale de Justiție (CIJ), iar dacă nu le acceptă sunt penalizate de restul comunității internaționale.

Penalizarea poate consta în sancțiuni politice și economice sau chiar în intervenții militare sub egida ONU. Violența interstatală anarhică este penalizată, așadar, printr-o violență moderată, bazată pe reguli comun acceptate.

Cu alte cuvinte, nu avem o structură piramidală, ci o structură anarhică reglementată voluntar - țările își urmăresc interesele proprii, dar în limita unor reguli acceptate universal. Orice diferend între două state trebuie supus arbitrajului internațional, iar pentru a rezolva aceste dispute s-a creat o întreagă suită de norme și tratate internaționale care să înlocuiască violența cu compromisuri acceptate de către părțile implicate.

Toate bune și frumoase, însă pornind de aici, ficțiunea unei ordini internaționale bazată pe reguli se restrânge treptat.

193 de state sunt semnatare ale cartei ONU, iar 125 dintre ele recunosc jurisdicția Curții Penale Internaționale (CPI) pentru genocid, crime de război, crime împotriva umanității și agresiune.

Dar doar 74 de state acceptă jurisdicția obligatorie a CIJ. Restul acceptă parțial sau apelează la CIJ doar atunci când le convine. SUA resping vehement jurisdicția CPI și chiar au sancționat judecătorii săi. În plus, dreptul internațional public nu s-a bazat niciodată pe drepturile fundamentale ale omului, ci doar pe conceptul respectării suveranității statale și al intervenției în cazuri limitate: atunci când ordinea internațională este încălcată sau când se comit crime contra umanității.

Și aici intervine realitatea dură a respectării dreptului internațional de către marile puteri (și nu numai de ele) în ultimii 80 de ani.

Cum s-a organizat dreptul la violență interstatală și care a fost, de fapt, realitatea ultimilor 80 de ani

SUA au contribuit masiv la crearea ordinii internaționale bazată pe reguli, dar tot ele au fost și țara care au încălcat această ordine internațională foarte des: prin intervenția din Grenada din 1983, apoi intervenția din Nicaragua (1986), în urma căreia SUA au respins jurisdicția CIJ, invazia din Panama din 1989 și cea din Irak din 2003, SUA și-au rezervat mereu dreptul de a decide unilateral care sunt acțiunile „cinetice” care rezolvă rapid o problemă de interes național, în afara cartei ONU și a dreptului internațional.

Intervenția din Venezuela nu e, așadar, nimic nou sub soare. Dar SUA nu au fost singura mare putere care să se comporte astfel.

Rusia a călcat în picioare dreptul internațional în toate intervențiile sale brutale asupra Europei de Est. De la reprimarea sângeroasă a revoltelor muncitorești din Berlin în 1953, la invazia din Ungaria în 1956, invazia Cehoslovaciei în 1968 și susținerea regimului brutal din Polonia în 1981, Rusia, sub forma URSS, a ridicat nepăsătoare din umeri la normele aceluiași drept internațional pe care l-a invocat de atâtea ori în Consiliul de Securitate ONU.

Invazia din Afganistan din 1979 și intervențiile brutale din Transnistria, Georgia, Cecenia, Crimea și apoi invazia masivă a Ucrainei din 2022 sunt doar câteva dintre încălcările flagrante ale dreptului internațional public ale acestui stat membru al Consiliului de Securitate ONU.

China refuză, la rândul ei, să aplice normele cartei ONU în ceea ce consideră ilegal a fi apele sale teritoriale, construiește insule artificiale cu încălcarea flagrantă a dreptului internațional și ignoră deciziile de arbitraj care îi sunt potrivnice. În plus, se pregătește vizibil de o invazie în Taiwan.

Franța și Marea Britanie nu sunt nici ele străine de acțiuni similare. Invazia din Egipt (1956) pare depărtată în timp, însă Marea Britanie ignoră și azi decizii ale CIJ cu privire la sfârșitul administrației coloniale în insulele Chagos și continuă exporturile de arme spre Israel, în ciuda faptului că regimul e acuzat de genocid.

Nu mai detaliez nenumăratele ignorări sau încălcări brutale ale dreptului internațional de către Israel, Turcia sau chiar a unor țări mai puțin „importante” precum Myanmar, Iran sau a multor țări africane, atunci când interesul național „o cere”.

Deciziile Curții Internaționale de Justiție nu sunt considerate obligatorii în acest moment nici de țări văzute ca piloni ai sistemului de drept internațional.

SUA, China, Franța, Brazilia, Africa de Sud, Turcia nu acceptă jurisdicția CIJ decât atunci când consideră necesar și preferă rezolvarea disputelor în sistem bilateral. Marea Britanie, Germania și India acceptă jurisdicția CIJ, dar cu rezerve pentru drepturi suverane și drepturi maritime sau teritoriale.

Pe scurt: realitatea ultimilor 80 de ani este foarte diferită de narațiunea unei ordini mondiale bazate pe reguli. În realitate, regulile sunt valabile în special pentru țările mici și medii, iar marile puteri sau țările care au acumulat o putere militară consistentă tind să se refere la aceste norme și instituții doar atunci când ajută interesului propriu și să le ignore atunci când ele afectează acest interes.

Ce se schimbă cu adevărat după intervenția SUA în Venezuela

Sursa păcii relative din ultimii 35 a fost crearea și extinderea Uniunii Europene, colapsul economic, politic și social al Rusiei, precum și preocuparea elitelor chineze de scoaterea țării din sărăcie prin renunțarea la lupta ideologică și acceptarea investițiilor străine.

Aceste evoluții au permis SUA să fie singura națiune în rolul de jandarm mondial, iar strategia de soft power a acestei țări a fost benefică nu doar Americii, dar și țărilor care s-au aliniat în spatele unei ordini internaționale bazate pe reguli încălcate doar „cu măsură”.

Cu alte cuvinte, nu normele internaționale au asigurat pacea, ci evoluțiile politice, economice și sociale din epoca de după Războiul Rece, care au permis, pentru o mică fereastră de timp la scara istoriei umane, ca principalii jucători internaționali să prefere arbitrajul în locul violenței.

Chiar și în această perioadă, violența care încalcă normele internaționale nu a lipsit, așa cum am văzut. Dar nu a mai fost orientată împotriva aliaților celorlalte mari puteri și nu a reprezentat norma confruntării între acestea.

Ce schimbă intervenția din Venezuela este lipsa oricărei pretenții de respectare a normelor internaționale din partea fostului jandarm mondial, ba chiar dimpotrivă, pretențiile explicite ale SUA cu privire la rezervele de petrol ale statului atacat, precum și cu privire la administrarea sa de acum încolo.

Totuși, atât Rusia, cât și China nu au dat vreun semn că le pasă de ordinea internațională bazată pe reguli, așa că ideea că acesta este momentul în care tot eșafodajul de drept internațional clădit vreme de opt decenii se prăbușește nu este conformă cu realitatea: trei dintre cei cinci membri ai Consiliului de Securitate au recurs deseori la violență pentru a-și urmări interesele, iar al patrulea (Marea Britanie) ignoră atunci când vrea deciziile CIJ.

Cu toate acestea, majoritatea covârșitoare a țărilor se bazează în continuare pe dreptul internațional public și chiar penal internațional pentru a-și rezolva neînțelegerile dintre ele. Lovitura ilegală a SUA în Venezuela, invazia ilegală a Rusiei în Ucraina sau expansiunea ilegală a Chinei în spațiul maritim nu schimbă cu nimic, deocamdată, poziția acestora, așa cum nu au schimbat-o nici precedentele încălcări ale ordinii internaționale din ultimele patru decenii.

De ce? Pentru că pentru statele mici și medii, dreptul internațional public este în continuare cea mai bună metodă de rezolvare a problemelor interstatale, oricare altă alternativă fiind, în general, mult mai scumpă din toate punctele de vedere.

Este invazia americană din Venezuela un precedent de invocat de către Rusia și China? Și ce trebuie să facă statele mici și medii

Realitatea e că Rusia nu a avut nevoie de ele ca să facă deja acest lucru, de mai multe ori. De altfel, este principala țară care a dinamitat orice fel de regulă internațională în ultimii 4 ani.

China își arată mușchii față de Taiwan, dar știe că armata sa are zero experiență de luptă și că orice eșec în cucerirea insulei va veni cu costuri uriașe nu atât din cauza penalizării de către comunitatea internațională ca întreg, cât din cauza schimbării dramatice a raportului de forțe în Asia de Sud-Est, care a activat deja militarizarea Japoniei și poziții mai beligerante din partea Coreei de Sud și Australiei. Nici India, Filipine și Thailanda nu vor sta deoparte în această ecuație.

Ecuația e mai complicată în privința Americii. Administrația Trump a dat deja de înțeles explicit că ar putea urma Columbia, Cuba și Mexic, iar pretențiile teritoriale asupra Groenlandei și noua strategie americană pot pune în pericol chiar și pacea cu Europa.

Cutia Pandorei a fost deja deschisă. Dacă țările mici și medii - precum România - vor să navigheze cu bine această perioadă în care măștile au căzut, iar perdelele de fum au fost date cu totul deoparte, ele trebuie să-și unească eforturile și mai mult și să realizeze alianțe regionale și continentale suficient de puternice din punct de vedere militar, economic și social pentru a rezista oricărui atac cinetic sau hibrid din partea unuia dintre acești trei actori.

Să-și bazeze strategia de apărare pe alianța cu unul dintre aceștia devine, în acest context, o vulnerabilitate care nu mai poate fi ignorată. Asta va fi principala discuție în materie de securitate europeană în 2026.

Fotografiile din acest material: Dreamstime.com.

Acest text face parte din seria de articole pe care le propune TEFI, un proiect editorial transfrontalier independent, dezvoltat de unele din cele mai puternice redacții din centrul și Estul Europei: Gazeta Wyborcza (Polonia), Magyar Jeti / 444 (Ungaria), SME (Slovacia), Bellingcat (Olanda), PressOne (România), unite într-un consorțiu finanțat din fonduri europene și care își propune să promoveze teme ce țin de securitatea națională și regională.