Șarpele rău, furios și iute

Laurențiu Manolache

Redactor

Cea mai iute reptilă târâtoare din fauna României este șarpele rău. Din fericire pentru această specie, afirmația le aparține herpetologilor români, nu bucătarilor chinezi.

Tiberiu Sahlean (33 de ani), herpetolog la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București, a fugit de multe ori după Dolichophis caspius, cum îi mai spun biologii acestui șarpe neveninos.

„Are aproximativ aceeași viteză cu un om în fugă. Am găsit mai mulți indivizi sub pietre. La început este confuz, dar chiar și când este rece, se mișcă destul de repede.

Când stă la soare, are mai multă energie. Dacă apucă să se încălzească la temperatura lui de activitate, nu apuci să-l vezi înainte să plece. Auzi doar zgomotul. În Munții Măcinului, la lizieră, auzeam cum pleacă zece. Dacă prindeam unul, era fenomenal”, spune Tiberiu Sahlean.

„Este cel mai rapid șarpe din România”, confirmă Vlad Cioflec (34 de ani), herpetolog în cadrul Asociației Parcul Natural Văcărești. „Uneori e nevoie să fugi ca să-l prinzi, alteori te arunci pe el pur și simplu sau îl găsești sub bucăți de tablă”.

Marius Iancu (28 de ani), care a fotografiat toate speciile din herpetofauna României, spune că a alergat „la greu” după șarpele rău.

„Dacă sunt încălziți, sunt foarte-foarte rapizi. Nu-i mai prinzi. Toți cei pe care i-am prins au fost dimineața devreme, la prima oră. Și azi, la Cernavodă, am alergat după ei. După doi indivizi. Și n-am prins niciunul. Era foarte cald în teren azi”, a declarat vineri, 12 mai, fotograful Marius Iancu.

Tiberiu Sahlean explică: „Ei sunt adaptați pentru viteză. Solzii lor sunt netezi, alunecă foarte bine prin iarbă. Și se urcă și-n copaci. Asta îi face și mai frumoși la prins”.

Herpetologii citați sunt tineri, fără pic de burtă.

Splendoare în iarbă – șarpele rău. Foto: Marius Iancu

„Dacă mergem de-a lungul lizierei vreunei păduri dobrogene scăldate de razele soarelui de dimineață, tresărim adesea cînd țîșneşte cu iuțeala săgeții un şarpe brun sau cenușiu-închis, ce ni se pare nesfîrșit de lung, deși nu depășește de obicei 1,5 metri. Șarpele rău se mișcă atît de repede, încît abia avem timp să-l vedem.”
(Ion E. Fuhn, Broaște, șerpi, șopîrle, Editura Științifică, București, 1969)

EXCLUSIV. Mircea Geoană a plagiat din doi președinți americani: Bill Clinton și George W. Bush

PressOne vă prezintă, astăzi, probele care demonstrează că Mircea Geoană a plagiat prin traducere, fără vreun fel de atribuire și fără ghilimele, zeci de pagini din rapoartele anuale prezentate Congresului SUA de președinții americani Bill Clinton și George W. Bush

INTERVIU. Mircea Geoană: „Pe ceea ce înseamnă plagiat, eu sunt mult mai aproape de opiniile dvs. N-am niciun fel de problemă dacă ceva e demonstrat în afară normelor academice de atunci”

Mircea Geoană a reacționat astăzi, la câteva ore după publicarea probelor plagiatului în teza sa de doctorat, printr-o postare pe Facebook în care susține că demersul jurnalistic al PressOne e parte dintr-o murdară campanie împotriva sa: “Mă așteptam la astfel de atacuri murdare, așa cum, de 3 luni, anumite posturi de televiziune duc o campanie de denigrare la adresa mea. Încă o campanie de fake news nu e nimic nou sub soare”. 

Capturarea și contraatacul

Cu o lungime despre care unii biologi spun că ar ajunge până la 2 metri, iar alții – chiar până la 2,50 metri, șarpele rău este, ca dimensiuni, al doilea șarpe din România, după balaur.

Dacă, după cursa de viteză pe coclauri, herpetologul reușește să-l ajungă, următoarea mișcare este să se aplece în fugă, ca sprinterii pe linia de sosire, și să-l apuce de coadă.

Tiberiu Sahlean a prins de coadă șarpele rău. Foto: Arhiva personală

„Ca la orice șarpe, primul instinct este să se retragă. Atacul îl folosește ca pe o tactică de a năuci atacatorul, până reușește să scape. Așadar, când îl prinzi de coadă, primul instinct este să fugă, dar vede că nu poate și se ridică precum cobra, cu gura deschisă. Atacă înspre locul unde este ținut – spre mână.

Sunt câteva opțiuni:

– te ferești,

– dacă ai mănușă, îl lași să te muște,

– dacă nu ai mănușă, analizezi cât de mare este riscul. De pildă, dacă este un individ mic, îl las să mă muște până îl bag în sac”, descrie Tiberiu Sahlean.

În mod normal, herpetologul aflat în căutarea unui șarpe este dotat cu un rucsac, cu un aparat foto, o mănușă, un sac și cu un fel de vătrai îndoit la capăt – cârligul.

Tiberiu Sahlean detaliază: „Vorbind strict în cazul meu, dacă merg să caut specia asta, mai rar se întâmplă să am cârligul la mine. De obicei, am aparatul foto și rucsacul în care există tot ce am nevoie. Mănuși folosesc rar – când vreau să îi fac fotografii. La captură și la manipulare nu folosesc”.

„Nu se predă niciodată. Este un luptător”

Precum mișcarea de eliberare a unui popor dârz cucerit de ditamai imperiul, șarpele rău sare să-l muște pe cel care l-a luat în stăpânire. Și nu se lasă deloc.

O atitudine pentru care Tiberiu Sahlean îl admiră:

„Mi-e simpatic pentru caracterul acesta impunător. Și e impunător și ca mărime. Are acest caracter de la începutul vieții sale. Când eclozează, măsoară în jur de 15 centimetri și cântărește 4 grame.

Să vezi un pui de 15 centimetri care atacă încontinuu e ceva. A eclozat, a năpârlit și a început să mă muște de degete.

Alte specii ar fi încercat să fugă sau măcar să-și ascundă capul sub corp. Șarpele rău luptă. Probabil că acest comportament funcționează cu prădătorii de dimensiuni mai mici.

Dacă-l lași 15-20 de minute să te atace, sare la tine, nu se oprește. La început e fain, dar pe urmă te plictisești.

Nu am nicio poză cu el încolăcit, relaxat. Nu stă la poze”.

Rău de mic. Foto: Dreamstime/Valentinamoraru

„Tocmai cînd întindeam brațul cu mîna deschisă să-l apuc de după ceafă ca să nu mă muște, șarpele a țîșnit cu eleganță în sus și cu o viteză de neînchipuit a parcurs într-o clipă 3-4 metri în sus, dispărînd apoi în coroana stufoasă a stejarului. Felul cum se apără șarpele rău cînd se află în primejdie este adesea spectaculos.”
(Ion E. Fuhn, Broaște, șerpi, șopîrle, Editura Științifică, București, 1969)

Mușcă și de nas. Rău

Cei care umblă să prindă șerpi au fost mușcați de mai multe ori de Dolichophis caspius. 

„La șarpele rău, mușcătura este foarte dureroasă. Mușcă, ți-a prins mâna ca într-o menghină, și pe urmă mestecă. Pe mine m-a mușcat și de nas. S-a întâmplat în 2013, în Munții Măcinului. M-a prins cu colții de partea interioară a nasului, unde este vascularizare mai bună. Din această cauză a curs mai mult sânge. Și a fost foarte dureros”, mărturisește, zâmbind, Tiberiu Sahlean. Din fericire, nu a rămas cu nici o cicatrice.

Întrebat cum a convins șarpele să-i lase nasul în pace, herpetologul răspunde:

„Cea mai bună metodă să-l convingi să-ți dea drumul este să-i dai impresia că este liber. Adică l-am eliberat complet și, văzând asta, mi-a dat și el drumul, într-un final. Într-o astfel de situație, este important să nu se simtă atacat, abuzat sau, în general, în pericol”.

Individul care l-a mușcat de triceps pe Vlad Cioflec în aprilie 2013 stă camuflat în peisajul de stepă din Dobrogea. Foto: Vlad Cioflec

Vlad Cioflec. Foto: Arhiva personală

Pe Vlad Cioflec, șarpele rău l-a mușcat în aprilie 2013 de tricepsul mâinii stângi, pe Dealul Deniz Tepe, în județul Tulcea. A ridicat stânga, dar șarpele a rămas cu colții înfipți în brațul său. După un timp, a coborât mâna, iar șarpele i-a dat drumul.

„Când s-a simțit în contact cu pământul pe o suprafață mare a abdomenului, a zis – OK, hai să plec. Eu aveam răbdare, eram în concediu, nu mă grăbeam nicăieri. El voia, poate, să se ducă după hrană”, glumește Vlad Cioflec.

„Prin comparație cu alte specii, șarpele rău are mușcătura mai puternică. În plus, mușcă de mai multe ori. E hotărât. Mușcă de degete, de antebraț sau de triceps. Acolo mă capsează”, completează el.

Și fotograful Marius Iancu a fost mușcat de șarpele rău: „A rămas și atârnat de mănușă. Mușca de mănușă de foarte multe ori, fără oprire”.

Femela decide cu cine va avea pui

În această lună, confruntările dintre masculii de Dolichophis caspius sunt în toi. Tiberiu Sahlean explică:

„Masculii se angajează în «lupte» pentru a se împerechea cu femele în perioada reproducerii. «Luptele» sunt de fapt un dans nupțial.

Masculii se ridică de la sol și încearcă să își pună adversarul la pământ, iar câștigătorul are dreptul de a se împerechea cu femela. Învinsul pleacă și, probabil, caută un adversar mai slab.

În mod obișnuit, aceste «lupte» au loc în luna mai, dar perioada poate să difere în funcție de cum este vremea.

Dar, ca și la alte specii, învingătorul nu are garanția că genele lui ajung mai departe la urmași. Femelele au capacitatea de a selecta care mascul vrea să o fertilizeze. Femela se împerechează cu mai mulți masculi, dar ea decide de care mascul vrea să fie fertilizată”.

Circulă și prin București

În România, arealul tradițional al șarpelui rău – specie vulnerabilă, de interes european, protejată de lege – este situat în patru județe: Mehedinți, Caraș-Severin, Constanța și Tulcea. În plus, completează Tiberiu Sahlean, specia este prezentă în județele Galați, Ialomița, Călărași, Giurgiu, Teleorman, Olt, Dolj, Gorj, precum și în București și Ilfov.

Vlad Cioflec amintește că șarpele rău a fost găsit în iunie 2014 în cartierul Berceni, destul de aproape de Piața Sudului și, implicit, de Parcul Natural Văcărești.

„A fost găsit mâncând șobolani în București. Prin urmare, îl aștept în Văcărești. Dacă e o populație care se extinde, Văcăreștiul ar fi ideal pentru el. Avem chițcani, șoareci de câmp, broaște și șopârle”, argumentează Vlad Cioflec.

„Uneori, așa identifici șarpele: după șoarecii care țipă ca-n gură de șarpe – cum se spune – sau după broaștele care țipă ca niște pisici – tot ca-n gură de șarpe”, arată Vlad Cioflec.

Tiberiu Sahlean adaugă: „Este un șarpe de stepă și de silvostepă foarte adaptabil. În Dobrogea, este prezent inclusiv în jurul caselor, unde mănâncă și pui de găină”. 

În alte țări au existat cazuri când Dolichophis caspius a fost observat înghițind alte specii de șerpi. Se poate hrăni inclusiv cu semenii săi, completează Tiberiu Sahlean.

Vlad Cioflec spune că, în general, „șarpele rău hibernează din octombrie până în aprilie. Mai sunt și excepții de indivizi nesomnoroși, dar specia, de felul său, este iubitoare de căldură”.

Tiberiu Sahlean confirmă și nuanțează că „perioada de hibernare poate să varieze în funcție de condițiile climatice din anul respectiv”.

Călcați cu mașina

Multe exemplare de Dolichophis caspius sfârșesc călcate de roțile automobilelor.

„Șarpele rău e specia cel mai tare afectată de traficul auto. Mulți sunt călcați de mașină. Și în Grecia am găsit indivizi călcați de mașină”, subliniază fotograful Marius Iancu.

Tiberiu Sahlean explică: „Numeroase reptile, inclusiv șarpele rău, folosesc suprafețele asfaltice pentru a se încălzi, pentru că acestea înmagazinează mult mai repede căldura decât multe structuri naturale. Ne putem gândi la bretelele de asfalt ca la niște calorifere uriașe”.

Din pricina prejudecăților pe care oamenii le au față de unele animale sălbatice, categorie în care intră și șerpii, multe exemplare de Dolichophis caspius sunt ucise cu intenție.

Tiberiu Sahlean spune că, inclusiv în Parcul Național Munții Măcinului, arie protejată de interes național, a găsit „indivizi omorâți intenționat – decapitați sau cu capul strivit”. 

Prădătorii naturali ai șarpelui rău sunt aceiași cu cei ai balaurului, indică Vlad Cioflec.

„Din nefericire, bîta celor care nu cunosc rolul pozitiv în distrugerea rozătoarelor face multe victime în rîndurile acestor șerpi frumoși și utili.”
(Ion E. Fuhn, Broaște, șerpi, șopîrle, Editura Științifică, București, 1969)

Șarpele rău. Foto: Dreamstime/Tiberiu Sahlean

Întâlniți și a doua oară

Când întâlnește un șarpe rău, herpetologul îl măsoară, îl cântărește și îi numără solzii de pe cap sau din anumite părți ale corpului. Înainte de a-l elibera, îl marchează: taie, într-o anumită combinație, trei dintre cei aproximativ 180 de solzi de pe burta șarpelui.

Tiberiu Sahlean spune că procedura este „la fel de neinvazivă ca tăiatul unghiilor” și că nu-i afectează în niciun fel pe indivizii marcați, iar în 5 ani, solzii le cresc complet la loc.

Datorită acestor marcaje, Sahlean știe că în două cazuri a prins șerpi pe care îi mai capturase o dată.

„Am prins în 2010 un exemplar de 1,50 metri lungime și m-am întâlnit din nou cu el în 2012, la un kilometru distanță de locul în care îl capturasem prima dată. Lungimea lui crescuse la 1,65 metri.

Apoi, în 2014, am prins un individ care măsura 1,87 metri și cântărea 800 de grame. L-am capturat și în 2015. Ajunsese la 1,91 metri lungime”, spune Tiberiu Sahlean.

Galerie foto cu șarpele rău:

*

Despre șerpi au mai apărut:

Balaurul există

Cine dă să intre-n casă