„Războiul Sfânt dus de Armata Română în 1941 a fost un război criminal”

Grant T. Harward este un nume (deocamdată) necunoscut în România. Ca istoric american, s-a aplecat cu râvnă și curiozitate, la distanța confortabilă de care poate dispune numai un observator străin, asupra unei părți întunecate din trecutul nostru: campania românească în Basarabia și Bucovina din vara anului 1941 și Holocaustul.

S-a uitat chirurgical la dosare militare needitate, a intervievat zeci de veterani, a integrat povestea românilor și a evreilor români în logica nemiloasă a unui război criminal care ne-a fost prezentat de multe ori ca fiind legitim și drept. Și a reușit să scrie o istorie pe care n-am avut, până acum, privilegiul să o citim: una cu simț critic și empatie, în afara calculelor politicianiste. 

Așa se profilează în paginile cărții sale o Românie fără strălucire, sub o contrafăcută aură mistică ai căror soldați au ucis cu mânie civili din teritoriile ocupate doar pentru că li s-a permis și fiindcă li s-a repetat mereu că misiunea lor era să salveze Europa și creștinătatea de diavolul iudeo-bolșevic. 

E o primă istorie despre viața reală a trupelor românești din primele linii de pe Frontul de Est, o primă vedere asupra moralului soldaților de rând, nefiltrată prin cuvintele meșteșugite ale comandanților sau ofițerilor de rang superior. Pe alocuri inconfortabilă la citit, ca o oglindă fără milă, cartea lui Grant T. Harward nu e acuzatoare, ci numai rece. Și fără patimă. 

Grant T. Harward e o prezență inedită în istoriografia românească și un neașteptat biograf al războiului. Fost mormon care a învățat românește pe teren predicând pentru o biserică protestantă, el a obținut o bursă Fulbright pentru cercetare. A activat ca istoric și documentarist în cadrul Departamentului de Istorie al Corpului Medical din Armata SUA și a fost bursier al Centrului Mendel de la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA. Cartea sa – „Razboiul Sfânt al Românilor”, va apărea în luna noiembrie la editura Cornell University Press din SUA și așteaptă să fie tradusă în românește. 

– Cum de ai devenit interesat de această parte a lumii și mai ales de istoria românească? 

– E un răspuns în două părți. Interesul de istorie este o pasiune din copilărie. Bunicul meu a fost soldat în marina americană, în anii ‘20- ‘30. Nu a luptat în al doilea război mondial, dar îmi povestea mai târziu despre naufragii ale unor nave din timpul războiului și cumva asta a generat în mine un interes legat de istorie care a devenit o parte din mine. 

Copil și tânăr fiind, despre România nu știam nimic. Cel puțin până când am împlinit vârsta de 19 ani și atunci am plecat ca misionar pentru Church of Jesus Christ of Latter-day Saints (Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă) sau, cum ne cunoaște toată lumea – „mormoni”, știi tu, băieții cu cămăși albe, cravate și cu numele lor scris pe etichete mici. Am fost unul dintre ei din 2005 până în 2009. 

Atunci, în 2005, România a început să capete sens pentru mine pentru prima oară. Nu asociam România nici măcar cu Dracula, fiindcă despre Dracula știam că e din Transilvania și nu știam că Transilvania e un loc real sau inventat, și cu atât mai mult că ar fi parte din România. Am fost trimis în misiune aici timp de doi ani. Am făcut vreo două luni de cursuri de limbă înainte, după care am fost dat în grija unui frate care era mai mare și care știa să vorbească, în principiu. Am trăit în Galați, București, Sibiu, Constanța, Pitești. Nu am mers prea mult în Transilvania. Dar am învățat o grămadă de lucruri despre oameni, despre cultura românilor, limba lor. Și când m-am întors în State a fost un fel de gol în mintea mea: ce fac acum? Am aceste cunoștințe, ce să fac cu ele? 

Așa am realizat că istoria României în perioada celui de-al doilea război mondial, în engleză, aproape că nu există. Nici măcar în română nu e un consens legat de ce s-a întâmplat atunci, iar istoriografia românească nu s-a pus de acord cu privire la anumite evenimente care încă se dispută. Studiasem pentru lucrarea mea de master stereotipurile germane despre Armata Română, fiindcă cam acesta este filtrul prin care ne uităm noi la România, din Occident. Și asta pentru că ne-au fost accesibile sursele germane, memoriile de pe front ale nemților, ce spuneau și credeau nemții despre România; tot ce știm se bazează mai ales pe memoriile generalului Erich von Manstein. Iar în teza de doctorat, am căutat să merg direct la sursă, să trec dincolo de lentila germană și să mă uit la realitate. 

– Ești cercetător în cadrul Armatei Americane? 

– În primul rând, nu sunt doctor militar. Sunt doctor în istorie. Lucrez pentru Armata Americană, U.S. Army Medical Department Center of History & Heritage. Partea de tradiții se referă la memorii ale veteranilor, facem cercetare, inventariem istorie orală, avem muzeu și o mică arhivă. De aici se pot împrumuta uniforme istorice pentru diverse evenimente, de exemplu despre perioada războiului din Vietnam și altele. Avem și un newsletter, răspundem la solicitări ale publicului despre intervențiile Armatei Americane dacă există întrebări. Cu asta ne ocupăm. 

„Foarte logic structurată și argumentată la perfecție, cartea este cu adevărat unică. Romania’s Holy War (Războiul Sfânt al Românilor) este prima istorie riguroasă a ceea ce i-a motivat pe soldații români să lupte în cel de-Al Doilea Război Mondial.”Dennis Deletant, istoric, Universitatea Georgetown SUA, autorul cărții „Aliatul uitat al lui Hitler”

– În introducerea pentru cartea ta spui că ești unul dintre puținii cercetători care au avut acces la Arhivele Naționale Militare Pitești. Aș vrea să vorbim un pic despre sursele de documentare pentru această carte. Ce au Arhivele din Pitești și nu se găsește în Arhivele de la București? 

– Ultimele cercetări în aceste arhive au fost făcute în 1995 când s-au făcut copii după microfilmele stocate acolo, realizate de Serviciul Istoric al Armatei care e în subordinea Marelui Stat Major din București. Chestiunea cu Arhivele din Pitești nu constă neapărat în greutatea de a le accesa, ci că sunt în Pitești, nu în București iar pentru mulți cercetători e mai comod. Microfilmele din București, de la Statul Major, reprezintă o colecție accesibilizată în anii ‘60- ‘70 de către comuniștii și istoricii lor care aveau, bineînțeles, o agendă politică. Nu vreau să intru în detalii, deși e ușor să ghicesc ce anume i-a interesat și că au căutat cu precădere informații care să justifice intervențiile românești de pe Frontul de Est. 

– Informațiile duse la București sunt selectate și incomplete…

– Da, au luat din arhivele de la Pitești doar ceea ce au crezut că le va folosi, le-au copiat și le-au pus la dispoziția cercetătorilor. Nu știi ce anume a fost lăsat pe dinafară. La Pitești dosarele sunt integrale. Aici, însă, o parte din ele au nevoie, pentru a fi studiate, să fie expertizate și declasificate. Eu am cerut accesul la aceste dosare din postura de bursier Fulbright, am așteptat vreo 3-4 luni să se îndeplinească aceste proceduri. Nu cred că au făcut asta intenționat, cred doar că legea arhivelor este foarte prost scrisă. Au fost oameni care m-au ghidat un pic în acest hățiș birocratic, dar am căutat online contactul de la Pitești și m-am adresat direct: bună ziua, sunt un cercetător american, sunt interesat de cutare și cutare. Am mers, l-am cunoscut pe colonelul care conduce Arhivele, m-a prezentat apoi directorului civil care m-a ajutat să completez cererile și mi-a explicat ce anume pot întreprinde. Am știut că va dura mult. 

– Ai găsit dosare care nu au fost declasificate la cererea ta sau la care accesul ți-a fost refuzat? 

– Orice a fost studiat anterior și de alții fusese deja expertizat și declasificat și am putut să le văd rapid pe acestea cât am așteptat să fie declasificate celelalte. Din tot ce am cerut, a fost o singură filă dintr-un singur dosar care nu mi-a fost accesibil. Era un singur document dintr-un dosar capsat și clasificat și nu am putut vedea ce conținea. Nu știu nici de ce nu a putut fi văzut fiindcă nu ți se explică aceste decizii, le iei ca atare. Nu cerusem dosarul pentru documentul acela, cerusem zeci și zeci de alte dosare și numai acea filă a fost, din ceva motiv, nedeclasificat. 

– Ai folosit și jurnale și memorii de război, sunt câțiva combatanți care au ținut astfel de însemnări zilnice sau periodice. Cât au fost ele de folositoare și de reale în raport cu adevărul istoric?

– Jurnalele sunt mai de încredere decât memoriile, fiindcă acestea păstrează un pic din atmosfera zilnică. Sunt note plasate acolo fără ca autorii să știe ce se va întâmpla la final. Cu toate că unul dintre jurnalele de care m-am folosit – cel al lui Vasile Scârneci, părea să fi fost revăzut ulterior cu unele lucruri ce păreau editate, fiindcă sunt câteva note care par adăugate mai târziu, cu referire la evenimente pe care nu ar fi avut cum să le știe la momentul în care scria.

Memoriile sunt cu problemele lor, care țin de momentul în care au fost publicate. Dacă au apărut în perioada comunistă sau imediat după, mulți autori s-au autocenzurat, altora li s-a sugerat ce anume ar trebui să fie scos afară sau ce să fie pus în lumină. Însă, cu toate aceste capcane, sunt deseori singurele surse la care avem acces de pe teren, mai ales când e vorba de trupele obișnuite, de soldați, sergenți, de cei cu grade mai mici. De aceea sunt foarte valoroase. Nici arhivele nu le poți lua pe toate de-a bună. Și documentele sunt cu probleme, cei care le completau erau, la rândul lor, interesați. Nu poți spune că sunt adevăr în proporție de 100%, fiind lăsat pe dinafară deseori. 

„Cartea Romania’s Holy War (Războiul sfânt al Românilor) integrează istoria militară într-o istorie mai complexă a contextului interbelic și a Holocaustului. Această carte va genera, cu siguranță, dezbateri intense.”Roland Clark, istoric, Universitatea din Liverpool, autorul cărții „Sfânta tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică”

– O să plec de la premisa că tot ce știu despre Holocaustul din România este cel puțin viciat sau incorect, fiindcă sunt numeroase variante care circulă legat nu numai de amploarea uciderilor din Basarabia și Bucovina și de numărul victimelor, ci și legat de ordinele primite de Armată de sus – de la conducerea politică a țării. Și, așa cum scrii în carte, istoricii civili și istoricii militari nu s-au pus de acord asupra evenimentelor controversate. 

Mi s-a părut dintr-o dată clar, citind argumentația ta, faptul că o mare parte din ceea ce considerăm a fi adevărul despre Frontul Estic, Odessa și altele petrecute în 1941, cunoaștem de la expați români care au fugit în străinătate de comunism, în principal ofițeri de rang superior din Armata Română. Și ei au îndulcit, ca să nu fiu prea dură, acțiunile soldaților români din Basarabia și Transnistria.

– Da, dacă te uiți la ceea ce știm, vine pe filiera unor foști diplomați cum e, de exemplu, Raoul Bossy – care pleacă în exil și a cărui poveste este încă și mai problematică. Platon Chirnoagă a fost unul din ofițerii care a participat împreună cu Armata a 3-a la războiul din Est și a fost apoi ministru de război în Guvernul Național Român de la Viena (10 decembrie 1944 – 8 mai 1945). 

Deci, mult din ceea ce cunoaștem despre frontul estic vine pe filiera acestor expați care aveau, cu adevărat, motive să spună povestea minimizând ceea ce s-a întâmplat. 

Bossy era nu doar diplomat, ci și aristocrat și el e unul dintre cei care, ai putea presupune, au deformat mai puțin adevărul, fiindcă era pro-aliați. Mulți dintre români au considerat că Armata a participat fără tragere de inimă la campania din Basarabia și nordul Bucovinei, la presiunile Germaniei. Și, pe alocuri, mărturiile germane spun același lucru – că românii nu erau neapărat de încredere, participând obligat-forțat. Așa că a fost de bon ton să afirmi mai târziu că da, noi nici măcar nu am vrut să fim în acel război, totul a fost din vina lui Antonescu. 

Dar toți cei care au afirmat sus și tare acest lucru sunt oameni care aveau un interes ca adevărul să nu fie spus pe de-a-ntregul. Prințul Mihail Sturdza, diplomat interbelic și mai târziu ministru al Afacerilor Externe pentru un guvern fascist românesc din exil, a scris în memoriile sale că războiul a fost rezultatul unei conspirații internaționale duse de evrei pentru a permite URSS să domine Europa de Est. Spune în mod explicit că evreii au creat conflictul ca să împrăștie comunismul în lume. El e anti-Antonescu, anti-regele Carol al II-lea și pro-Codreanu. Și multe din materialele disponibile în limba engleză sunt de aceeași factură, provenind de la astfel de persoane. 

– Teza principală a cărții este că România n-a fost deloc așa de inocentă și naivă cum am vrea să credem, sau cum ni se spune din surse oficiale, în conflictul deschis pe Frontul de Est (iunie 1941 – august 1944). Chiar mai mult, soldații români au participat cu mare entuziasm la crime de masă în Basarabia și Transnistria. Ce te-a condus la această concluzie, că soldații români erau chiar entuziaști și cu inițiativă proprie când au ucis civili evrei și partizani? Ce motive aveau? 

– Fiecare individ este diferit. La ce trebuie să ne uităm, însă, este ideologia din spate. În mare parte, istoria românească vorbește despre Armata Română ca fiind reticentă la crime de război, fiindcă ar fi fost ferită de ideologie. Numai că în timp ce mă documentam pentru lucrarea mea, a început să se contureze un adevăr cu totul diferit, fiindcă soldații nu erau numai entuziaști să ucidă evrei, dar și extrem de entuziaști să ducă acest război pentru că ei credeau cu tărie în amenințarea iudeo-bolșevică, în comunismul venit pe filieră evreiască. Exista amenințarea URSS contopită cu această idee că URSS-ul era controlat de evrei, și mai existau și evreii din așa numita Coloană a 5-a din România. E un mix de ideologie, cu religie, cu anticomunism și antisemitism. 

– Un cocktail mortal…

– Da. În special anticomunismul și antisemitismul turnate peste mitul iudeo-bolșevismului. Și acesta nu a fost ceva nou dobândit, căci deja în preajma primul război mondial se vorbea în mediile ofițerești și intelectuale despre el. Când vorbim însă despre soldații simpli, peste ideologia cu care au fost îndoctrinați au existat și alți factori care i-au împins să facă niște fapte atroce – fie că vorbim de lăcomie, de ordine primite, de onoare, dacă erau ofițeri de rang inferior. O parte dintre aceștia erau motivați de răzbunare pentru ceea ce se vehicula că s-ar fi întâmplat în 1940, când Basarabia a fost alipită URSS-ului. Atunci s-a dat vina pe populația evreiască, care i-ar fi batjocorit pe soldații români în retragere, în colaborare cu Armata Roșie. 

– Hai să ne oprim un pic asupra acestui episod, fiindcă revine mereu în discuție atunci când se vorbește de colaboraționismul populației din Basarabia și Bucovina, ca un fel de argument justificativ al violențelor care au urmat.

– Este un episod extrem de părtinitor relatat, despre care de fapt nu avem informații că ar fi avut, cu adevărat, vreodată loc. Eu cred că au fost, cu siguranță, niște evrei care s-au bucurat că au venit bolșevicii. Sunt rapoarte despre evrei sioniști și socialiști, dar a fost și o parte din populația românească din zonă care s-a bucurat că au venit rușii. Mulți moldoveni care se considerau moldoveni-basarabeni și își aminteau cum fusese înainte de 1918 sub ruși s-au bucurat, fiindcă Basarabia era o provincie condusă foarte prost de la București, mereu existau revolte ale ucrainienilor. Dar atacul evreiesc asupra coloanelor de soldați români este în totalitate un mit. 

Scrie și în cartea mea că ofițerii români superiori au cerut în mod expres rapoarte despre situația armatei în retragere în timp ce finalizau în Odessa detalii privitoare la noile granițe, la bunurile care urmau sau nu să fie predate rușilor și așa mai departe. Comisia sovieto-română se întrunise la Odessa iar românii voiau să aducă dovezi cu privire la intervenția ilegitimă a rușilor asupra retragerii generale a Armatei Române pentru a obține din partea rușilor armamentul predat anterior, arătând că nu a fost respectată înțelegerea. Erau tot felul de calcule în joc.

Există și un ordin al comandamentului general în care se cer în mod expres de pe front exemple de soldați sovietici care, ajutați de populația evreiască din zonă și alți simpatizanți comuniști, au abuzat de soldații români pașnici, în retragere. Practic li se cere să aducă dovezi despre trădarea evreilor. Existau oricum ofițeri părtinitori care raportau ce voiau de pe front. E o profeție produsă ca să devină realitate. Noi, ca istorici, dacă ne uităm acum pe aceste documente, putem să presupunem simplu că da, uite, evreii au făcut aceste lucruri îngrozitoare și mulți decid să citească în felul acesta, fără simț critic, arhivele. 

Așadar, au fost evrei și populație locală care s-a bucurat că veniseră rușii. Dar existau și evrei burghezi vorbitori de limba germană, din Cernăuți, care nu au prea vrut să îi vadă pe sovietici. Sau evreii religioși, ștetl, care erau meșteșugari, deloc bucuroși să dea piept cu sovieticii atei, anticapitaliști. În cel mai rău caz, cea mai mare parte din evreii din Basarabia și Bucovina ar fi văzut în ruși un rău mai mic decât nazismul. Nu prea avea de unde să rezulte acea masivă susținere a puterii de la Moscova între evreii din Basarabia și Bucovina despre care se vorbește.

Trădarea iudeo-bolșevică din 1940 este un mit construit pe o fundație mult mai veche, pe frica de iudeo-bolșevism existentă, iar acesta a fost folosit în 1941 drept justificare pentru represalii și răzbunare. Mitul iudeo-bolșevic era răspândit pretutindeni în Europa, funcționa în Anglia, în Spania, în Germania, în Italia, în Polonia și chiar în Rusia. E mai vechi decât Revoluția Rusă, fiindcă evreii erau văzuți ca fiind mai liberali sau poziționați împotriva ordinii sociale și religioase socotite naturale, ca grup separat în mai multe țări. Când Revoluția, în sfârșit, s-a produs, a fost citită în cancelariile occidentale ca un fel de complot evreiesc. 

– Eram mai mult curioasă să ne spui opinia ta legată de felul în care acest mit antievreiesc a făcut rădăcini atât de adânci aici, în această parte a lumii, unde s-a întâmplat și Holocaustul. Are legătură cu religiozitatea mai mare a populației? 

– E o parte a explicației. Dar și cea mai mare populație compactă de evrei se găsea în Europa de Est. Unde erau mai mulți evrei, era și ostilitatea mai mare față de ei. În plus, URSS-ul era aici foarte aproape, chiar la poartă. Existau nu numai rapoarte secrete, dar și refugiați ruși care fugiseră de războiul civil ce povesteau despre ororile petrecute în imediata apropiere, despre foametea din Ucraina. În anii ‘30 zeci de mii de refugiați puneau presiune pe granițele țărilor învecinate cu URSS-ul. Veneau cu povești despre colectivizare, chiar despre canibalism, din pricina foametei extreme din Ucraina.

Iar dacă erai un țăran de bună credință, fără să fii prea ideologizat și fără să ai o educație superioară, puteai recunoaște în asta o mare primejdie. Dacă erai religios, cu URSS-ul stat ateu, o paralelă între ateism și evrei era relativ ușor de făcut, fiindcă evreii sunt considerați ca negaționiști ai lui Dumnezeu, ai lui Cristos. URSS era un stat evreiesc. Codreanu spune asta: comunismul este satanic. Evreii, fiindcă nu erau botezați, erau chiar acolo sub influența diavolului. Iar oamenii credeau aceste lucruri cu tărie. 

În România existau foarte puțini muncitori atrași de retorica comunistă. Dar pentru mulți țărani și burghezi mici, retorica religioasă avea sens. De aceea au și fost mișcări puternice antisemite și anticomuniste care uneori s-au suprapus în straturi. 

– Cartea ta se numește Războiul Sfânt al Românilor. Ce influență a avut Biserica Ortodoxă Română asupra mobilizării Armatei în evenimentele din 1941? 

– Nu știu dacă Biserica, în sine. Nu pot afirma că Biserica a avut drept scop transformarea campaniei din Est din 1941 într-un soi de misiune sfântă. Regimul Antonescu a branduit-o ca pe un război sfânt, iar Biserica a fost de acord cu această abordare. 

Propaganda, ideea de război sfânt, a pornit din cancelaria lui Mihai Antonescu și Biserica, cu siguranță, a agreat mesajul. Știu mai puține despre Biserică, în general, fiindcă nu am studiat tocmai asta. Dar am studiat activitatea Episcopiei Militare, sub generalul de brigadă episcopul Partenie Ciopron. 

Preoții binecuvântau războiul, le vorbeau soldaților despre pericolul iudeo-comunist. Am citit publicația lor „Arma Cuvântului” unde sunt articole de asemenea factură. În interiorul Bisericii au fost preoți și arhierei care au fost împotriva condamnării în masă a evreilor, împotriva măsurilor luate de autorități, dar alții au fost de-a dreptul fasciști, alții moderați. Per total, instituția Bisericii a binecuvântat războiul sfânt iar preoții din primele rânduri au motivat soldații: „nu luptați doar ca să redobândiți niște teritorii din Bucovina, Basarabia sau nu cuceriți numai teritorii din Transnistria, ci luptați ca să salvați civilizația europeană, creștinătatea, de această amenințare iudeo-bolșevică”. Cred că acest aspect este ignorat cu bună știință de istoriografia românească – despre motivația religioasă, despre factorul ideologic de recâștigare a pământului strămoșesc care au mobilizat Armata.

– Să vorbim despre victime. Descrii, în carte, o situație extrem de complicată pe frontul din Basarabia, cu prizonieri ruși, populație evreiască identificată de autoritățile românești drept agenți sovietici, dar și partizani antifasciști și civili nevinovați prinși în avalanșa de știri false, fake news le-am zice azi, victime ale dezinformării și ale mesajelor naționaliste. Ce anume a declanșat campaniile de linșaj efectuate de soldați din Armata Română? 

– Sunt două aspecte aici. Holocaustul este minimizat. Sunt multe dovezi că jandarmii din subordinea Ministerului de Interne, la ordinele generalului Constantin Piki Vasiliu, au curățat terenul de evrei. 

– Asta înseamnă în mod expres că au ucis evrei?

– Da. Mihai Antonescu vorbește despre nevoia de purificare. Avem documente din care reiese că Piki Vasiliu s-a întâlnit la începutul lui iulie 1941 cu comandanții regimentelor de jandarmi și le-a explicat ce înseamnă curățenia terenului, adică împușcarea evreilor din zonele rurale, adunarea lor din zonele urbane pentru a fi deportați. Dar eu vorbesc și despre deciziile spontane luate, în special, de soldații din primele linii, cărora nu li s-a ordonat să ucidă evrei. 

E încă o dezbatere. Avem o mărturie de după război a unor căpitani judecați pentru crime de război, din Regimentul 7 de Roșiori, unde spun că, fix înainte de invazie, colonelul Gheoghe Carp ar fi dat un ordin verbal de exterminare a evreilor și că ei doar executau niște ordine. În mod convenabil Carp murise deja, fusese ucis în 1942 în Caucaz. Ce făcuseră ei era să formeze niște echipe de execuție cu soldați care, în timp ce restul trupei lupta și avansa pe front, împușcau evrei – de la copii până la bătrâni cu barbă albă. 

Eu am o problemă cu acest ordin verbal despre care se vorbește, că s-ar fi ordonat uciderea tuturor evreilor. Eu mă îndoiesc să fi existat. Există ordine venite din partea lui Antonescu în care se vorbește despre cum a fost disciplinată Armata aflată în ofensivă, ca să nu fie asimilată armatei bolșevice care ucidea civili. Exista amenințarea de a executa soldații dacă comiteau crime de război. Dar avem tot din partea lui Antonescu ordine prin care se legitimează uciderea așa-numiților francs-tireurs, a luptătorilor de gherilă, a partizanilor, a lunetiștilor. 

E interesant. Antonescu e pe front împreună cu șeful Marelui Stat Major – generalul Alexandru Ioaniţiu. Antonescu nu e în București, e pe front, în tren, inspectează frontul, observă felul în care avansează lucrurile, iar guvernul e condus de Mihai Antonescu. Eu nu spun că Antonescu nu era implicat sau nu știa de planurile de „curățenie” a terenului, dar s-au petrecut ceea ce am putea numi „hot-blooded atrocities”, adică cu sete de sânge, cu răzbunare, când soldații au venit, au ars locuințe, au împușcat oameni pe care i-au acuzat imediat că erau francs-tireurs, partizani, și erau evrei sau ucrainieni. Au fost acțiuni spontane, de tipul hai să luăm evreii și să-i ucidem.

– Din cauza poveștii din 1940?

– În parte da, ca să elimine acea amenințare iudeo-bolșevică. Dar au existat și ordinele echivoce primite din diverse direcții și paliere ale deciziei. Pe de o parte Antonescu clama că vrea disciplină pe front, dar pe de altă parte spune că acei francs-tireurs sunt evrei sau ucrainieni. Există, spunea, o a 5-a coloană de luptă a Armatei Roșii și asta e formată din evrei. Nu spune să fie uciși evreii. Dar ei au fost o țintă, la fel și lipovenii au fost o altă țintă, tot o minoritate deportată de la graniță din aceleași considerente ca și evreii, fiindcă nu aveau încredere în ei.

Ce încerc să spun e că exista o decizie la nivel central în privința evreilor, cum a fost în cazul jandarmilor care veneau în urma soldaților care avansau frontul și curățau terenul. Dar și că au fost crime comise cu bună știință direct de către soldații din acele echipe de execuție, care credeau că au găsit amenințări și le-au eliminat, și de ofițerii de rang mediu care au dat ordine expres de răzbunare pentru 1940. Aș spune că disciplina de pe front a fost relaxată cu bună știință, soldaților permițându-li-se să scape nepedepsiți dacă jefuiau case evreiești, dacă violau. 

– Există documente care atestă aceste jafuri? 

– Sigur. Chiar Antonescu recunoaște mai târziu că asta e o rușine, că nu ar trebui să existe soldați cărora li s-a permis în mod spontan să ucidă evrei doar pentru a le fura avutul sau doar pentru simplu motiv că puteau face acest lucru fără a fi pedepsiți. El nu a vrut să existe progromuri în restul României sau în spatele frontului care să perturbe războiul. Sunt mai multe investigații care se regăsesc în dosare, fiindcă sunt mai multe masacre. 

Colonel Ermil Matieş, care comanda al 6-lea Regiment de Vânători și care a luptat la Sculeni, le-a cerut ofițerilor de contraspionaj să găsească evreii care au direcționat focul artileriei inamice înspre regiment. Ei reușiseră inițial să ia un pod, dar ulterior s-au retras înspre Stânca Roznovanu sub focul artileriei rusești. „Găsiți-i pe cei din coloana a 5-a!” Așa că s-au operat interogatorii, adică oamenii au fost bătuți, torturați și în acest timp, soldații au realizat că pot ucide evreii fiindcă nimănui nu-i păsa, iar în plus, unii dintre ei erau bogați, deci aveau bani.

Peste noapte au început să ucidă tot mai mulți evrei, să violeze femeile, situația a scăpat de sub control, nu mai sortau nimic – pe posibilii trădători de restul populației evreiești. Iar asta i-a șocat pe civili. Același lucru s-a petrecut și în alte localități; în Basarabia, același ordin: „vedeți cine a trădat, cine a oferit inamicului informații despre noi, găsiți-i pe vinovat și împușcați-i!” Au împușcat aproape pe toată lumea. 

Aceste fapte sunt investigate fiindcă atât colonelul cât și ofițerii din subordine i-au deposedat pe evrei de aur și bani. Antonescu chiar spune că se plânge de atâta jaf, când vede căruțe care arată ca cele țigănești, încărcate cu tot jaful făcut de soldați. E o tensiune permanentă fiindcă pe de o parte el își dorește disciplină, pe de alta autorizează comportamentul violent scăpat de sub control al soldaților, uitându-se în altă parte și lăsându-i să ucidă tot mai mulți evrei. În Tecuci au găsit un camion rusesc confiscat, încărcat ochi cu tot felul de obiecte furate, iar șoferul spunea că primise ordin chiar de la comandantul său direct să întoarcă camionul la unitate și să vândă lucrurile dinăuntru ca să facă bani. 

Rapoartele vorbesc mai mult de jafuri și sunt mai tăcute cu privire la violuri. Dar totul a încetat în momentul în care a fost trecut Nistrul. În Ucraina disciplina a fost restabilită fiindcă aici era deja teritoriu revendicat de nemți, ucrainienii nu erau evrei, iar nemții voiau ca românii să se poarte mai omenește cu ei fiindcă susțineau efortul de război al Axei. 

– Așadar, această spirală, tornadă de violențe, s-a stins odată ce au trecut de teritoriul românesc? 

– Nu în totalitate. Au mai existat jafuri, dar mult, mult mai puține decât în Basarabia și Bucovina. Soldații sunt amenințați că vor fi împușcați dacă mai procedează astfel, generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a începe să dea ordin să fie uciși soldații vinovați, reintroduce biciuirea inclusiv pentru furt. Ofițerii permiteau soldaților înfometați să fure, să jefuiască pentru a se hrăni. În jurnalul lui Vasile Scârneci se vorbește despre soldați care au fost flagelați pentru violarea unei femei ucrainiene – dintr-o dată se vede că se fac eforturi pentru restabilirea disciplinei. Scara la care se petrec aceste fapte e minoră față de ce s-a întâmplat în Basarabia și Bucovina unde totul a fost permis.

– Dacă ar fi să apreciezi numărul victimelor Armatei Române în ofensiva din vara lui 1941, acesta ar fi…  

– O estimare la prima mână vorbește de 60.000 victime iar asta include și faptele jandarmilor care au venit după soldați. Această cifră nu include sute, poate mii de oameni din Ucraina și Crimea, fiindcă trupele românești au ocupat pentru o vreme teritoriul dintre râurile Bug și Nipru, iar în Crimea au staționat în jur de trei ani. Chiar dacă nu executau împușcări de unii singuri, îi ajutau pe cei din trupele SS care au procedat inclusiv la gazări cu camioane de gaz mobile. Nemții nu prea aveau încredere în români, credeau că erau ușor de mituit. Românii, când găseau evrei, îi predau nemților, dar au ucis și ei partizani, prizonieri de război sovietici. E foarte greu să distribui morții în astfel de situații complexe. Aceștia sunt atribuiți, de obicei, germanilor. 

– Ai făcut în jur de 40 de interviuri cu veterani. Acum erau bătrâni venerabili, respectați, sunt curioasă în ce măsură știau ce se întâmplă pe front sau au participat la aceste ucideri?

– Mulți dintre ei au dorit să vorbească despre front, unii au minimizat masacrele, alții erau negaționiști, alții ziceau „da, au fost uciși niște evrei, dar nu așa de mulți cât se spune”. Altul mi-a spus, cu sinceritate: „nu poți da vina pe nemți, eram porniți pe evrei”. Cei mai mulți nu au recunoscut să fi fost implicați în ucideri, iar foarte mulți probabil că nici nu au fost, nici nu au știut ce se întâmpla în acele echipe ale morții. Dacă te uiți la acea cifră – 60.000 victime, e mică în comparație cu numărul de soldați care au participat la invazia din 1941, care era pe la 325.000.

Chiar și dacă fiecare evreu din cei 60.000 a fost ucis de un alt soldat, numai a cincea parte din trupe ar fi fost implicată în mod direct, dar cu siguranță au fost mai puțini implicați. Soldații erau ocupați cu luptele, aveau altele pe cap, nu toți au vrut să facă această treabă murdară. Dacă erau mai tineri, nu au fost mobilizați în 1941, ci abia în 1942 când au fost duși direct cu trenul la Rostov, de unde a început marșul către Stalingrad, apoi au luptat la Stalingrad, așa că nu au apucat să ucidă evrei. Unul singur dintre cei intervievați a recunoscut că a văzut un ofițer român în Cetatea Albă împușcând toți evreii de pe stradă, fiindcă el însuși era de acolo, a venit în chip de liberator și și-a ucis, practic, toți vecinii evrei de pe strada unde locuia înainte. 

– Cunoști că în România există încă o dispută între trupele de Securitate și Armată? În mentalul colectiv în Armată sunt băieții buni, cei care au salvat Revoluția din 1989, în timp ce trupele de Securitate sunt cei care au oprimat oamenii. De aceea Armata are un soi de scut, greu de penetrat cu adevărul, greu de atins și într-un fel nici nu se dorește asta. E totul iertat. 

– Știu că Securitatea este urâtă de oameni, că toți spun că există securiști și în Guvern, în toate structurile, iar Armata este în continuare celebrată. Dacă ne uităm la parada de 1 Decembrie, oamenii sunt entuziasmați să îi vadă pe militari, e similar cu Armata la noi, în SUA. E una din instituțiile respectate în care oamenii au încredere. Armata a luptat cu comuniștii, pe urmă cu fasciștii, sunt văzuți ca reprezentativi ai faptului că poporul s-a victimizat de două ori în timpul războiului, întâi sub nemți, apoi sub ruși. Soldații au fost eroi și victime în același timp. E o carte foarte bună pe acest subiect scrisă de Maria Bucur în care se vorbește despre memoria celor două războaie mondiale în România. În România, cel de-al doilea război mondial înseamnă Stalingrad și 23 August. 

„Am fost carne de tun pentru naziști la Stalingrad, apoi am fost carne de tun pentru ruși în Slovacia”, numai despre asta se vorbește. 

Cred că e posibil să îi onorezi pe acei soldați care poate au fost membri din propria ta familie și care au căzut pe front. Cauza pentru care au luptat în 1941, însă, cred că ar trebui să fie privită mai atent și mai critic și, din păcate, mulți dintre cei căzuți au crezut în acea cauză. La Podul Iloaei e un cimitir militar, iar în multe locuri cimitirele militare din România sunt numite Cimitire ale Eroilor.

În mod ironic, la Podul Iloaei e locul unde au fost aruncate victimele unuia din trenurile din Pogromul de la Iași. Sute de oameni, cred că peste o mie de oameni care au supraviețuit la Iași, au murit sub căldură, de sete, în condiții inumane. Da, cred că ar trebui să fie un cimitir acolo, cred că oamenii ar trebui să își aducă aminte de fiii lor fiindcă nu toți au fost antisemiți nemiloși, dar să fie numit Cimitir al Eroilor mi se pare problematic, fiindcă asta presupune că cauza pentru care luptau să fi fost una bună. Războiului din 1941 i s-a spus Război Sfânt, dar a fost, de fapt, un Război Criminal. 

Disclaimer: „Opiniile și informațiile prezentate sunt cele ale autorului, dr. Grant T. Harward și nu reprezintă poziția oficială a Armatei SUA, a Departamentului Apărării SUA sau a Guvernului SUA.”