Probe de patrie: Războieni-Cetate, județul Alba

Voicu Bojan

Redactor

8.40. „Bagajele multe și grele nu înseamnă neapărat că posesorul lor merge departe.”

Aceasta a fost prima lecție a celei de-a doua călătorii destinate luării unor probe de patrie. Am învățat-o la ghișeul gării din Cluj, în spatele unui om încărcat de papornițe.

Era dimineața meteorologic confuză a unei zilei calendaristic confuze: 29 februarie 2016. (Pentru a înțelege ideea din spatele acestei aventuri, vă rog să citiți introducerea de aici.)

*

„Orice mică alegere este crucială”. Iată lecția numărul doi.

Indiferent cât de banal ar suna, povestea nu e altceva decât rezultanta unor ferme alegeri succesive, bazate pe intuiție și experiență, și condimentate cu Grație divină, cam cât ai pune piper în supa de găină.

Orice alegere diferită poate schimba radical cursul poveștii. Și, odată cu ea – sună grav, dar e adevărat -, destinele noastre, ale tuturor celor care ne ciocnim unii de alții ca paramecii sub lama unui microscop, în acest colier de întâmplări-perle înșirate pe o sfoară, reprezentând viața însăși, fix așa cum suntem chemați să o trăim.

„Nu subestima niciodată locurile obscure despre care nu ai habar și unde, aparent, nu se întâmplă nimic”. Aceasta a fost a treia și cea mai importantă lecție pe care aveam să mi-o însușesc în cele două zile petrecute în Războieni și împrejurimi.

Doar deschide-ți roată mintea, ochii și urechile, fiindcă totul e poveste. Iar dacă nu ar fi, nici că s-ar povesti, după cum o dovedesc și faptele petrecute, cronologic, în cele care urmează.

9.02. Urmărindu-mi omul cu plase, intru așadar în sala de așteptare, însă nimeni nu pare impresionat. Mă așez. Cu două scaune mai încolo, trei navetiști cocoloșesc tandru o bombă de Neumarkt, pasând-o de la unul la altul.

Ce ne așteaptă în 2025. 5 tendințe în tehnologie

Avans uriaș în domeniul inteligenței artificiale, cu roboți tot mai „umani”, medicină personalizată și de înaltă precizie, energie electrică tot mai verde, noi misiuni pe Lună, mașinile hibride preiau conducerea - doar câteva dintre tendințele tehnologice ale lui 2025

Ce faci în weekendul 10-12 ianuarie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Expoziții în București, premiere de film în Cluj-Napoca, show cu drone în Timișoara și seri de teatru în Iași. Tu ce faci în weekend?

Sunt îmbrăcați frumos, miros a deodorant și emană o bună dispoziție energizantă. Pe fondul discret al melodiei I just called to say I love you, unuia îi sună telefonul.

Navetist 1: Ăsta-i Blaga Vasile, știu după cum sună. No, fii atent: am vrut să-l salvez și l-am blocat.

Navetist 2: Tre’ să ai grijă cu telefoanele astea, că-s deștepte, nu ca noi.

Navetist 3: Da’ număru’ lu’ Pali de la carieră îl are careva?

Navetist 2: Cre’ că nu-l are nime’. Voi țineți minte să fi vorbit careva cu Pali la telefon? (liniște)

Navetist 1 (după o adâncă pauză de gândire): Da’ chiar, oare Pali ăsta are telefon? 

Ajuns pe peron, încerc din răsputeri să-mi amintesc ceva, orice, legat de locul spre care mă îndrept cu emoție și din care sunt condamnat să storc o poveste.

Însă tot ce îmi amintesc e că, la fel ca Teiușul, Războieni a fost cândva un important nod de cale ferată. Atât. Urâtă mai e neștiința. Mă și ia cu frig. Bune erau niște izmene.

Vocea revărsată din difuzoare pronunță aceeași incantație, parc-ar fi listele de nume din Vechiul Testament: „Trenul circulă în direcția Cluj Napoca Est, Câmpia Turzii, Războieni, Aiud, Teiuș… Trenul circulă fără oprire până în stația Câmpia Turzii”.

Vagonul 5 e aproape gol. Cu toate astea, într-un compartiment sunt masați patru oameni, cu tot cu mine. Aș putea sta singur în orice alt compartiment. Dar nu, aleg să rămân.

Mereu mi-am dorit să aprofundez mecanismul apropierii dintre oameni prin metoda clasică a „intrării în vorbă”. Alegerea e corectă. Iar așteptarea face toți banii.

Doamna sfrijită de la geam, îmbrăcată cu pantaloni raiați maro, pulover pe gât după moda anilor ’80 și părul făcut permanent, scoate un telefon și, fără preaviz, deschide balul vorbind tare la telefon: Ce faci, supărăciosule, te-ai trezit? Ai mâncat fasolea aia până la urmă? Auzi, cică diseară încep ploile, să nu ieși îmbrăcat prea subțire…

Pe bancheta din față, cu mâinile în poală, stă un cuplu de pensionari. El privește absent pe geam, respirând greu. Pentru doamna lui însă, conversația de la telefon e muzică, nu altceva. Imediat ce semnalul se pierde printre dealuri și doamna sfrijită pune telefonul jos, începe „intratul în vorbă”.

E doar o chestiune de timp până când cele două femei își vor descoperi o cunoștință comună – încununarea supremă a oricărei conversații de tren.

În acest punct, domnul B cedează psihic și iese pe hol ca să schimbe perspectiva, ratând la mustață punctul culminant, în care cele două doamne își descoperă cunoștința comună.

Sărim peste o sumedenie de fapte năvălind în succesiune rapidă, cum ar fi insomniile și pensionarea de boală a doamnei F („când e lună plină îs terminată” / „vai, dar și eu”), fostă asistentă la Spitalul municipal, nostalgică după urșii care mâncau din containere, numai buni de privit din balcon sau verișoara soțului doamnei B, care e asistenta comandantului Poliției, destinată să dea mâncare unui batalion întreg de orătănii și alte ființe necuvântătoare câtă vreme sunt ei plecați, și ajungem la miezul problemei, însă nu înainte de un ultim slalom halucinant printre rațe, porci, unchi, mătuși, socri, pomi fructiferi, cuscri și perechi de nași, unii chiar cu descrieri.

Dar pe Stela Burlacu o cunoașteți? / Vai, da’ cum să nu, aveam 22 de ani când m-am angajat. O femeie excepțională. / E cumnata mea, dar parcă mi-ar fi soră, nu altceva. / Păcat că e bolnavă, vă rog să-i transmiteți sănătate din partea mea / Dar soacra de la țară, ea ce vârstă are? / Păi nu mai are, că a murit acum 3 ani, de cancer. Avea 83 de ani când s-a dus, dar eu n-am mai văzut așa o minte lucidă. Plus că nu-i cădea lucrul din mână. Încă de la 5 dimineața…

10.20. În acest punct, cedez și eu, ca domnul B. Ritmul e prea alert să mai pot nota, deja simt că îmi pleznește capul. Ies și mă îndrept spre capătul vagonului.

Fiind ultimul vagon, privesc afară. Deși e gălăgie, în sfârșit e liniște. Privesc cum liniile de argint taie dealuri și se intersectează unele cu altele într-un dans tematic, pe muzica de metal a roților. Pe peretele vagonului, chiar lângă extinctor, cineva a desenat cu marker negru o inimă străpunsă, sub care scrie Marinela. Ceva frumos.

Suntem doar doi oameni care coborâm în frumoasa gară Războieni, având un aer vintage, imperial: eu și omul cu plase de rafie care, bineînțeles, habar nu are că mă aflu aici exclusiv din vina lui.

– Primărie?, întreb.

„- A, nu avem, aparținem de Ocna, care e doar la câțiva kilometri. Luați-o încolo, e o alee care taie câmpul, așa o mai scurtați. Curse regulate nu prea știu să fie, eventual ieșiți la drum, poate vă pică ceva ocazie. Aici e doar un sat, nu e nimic de făcut.”

Pentru încălzire, fac un mic joc de gleznă pe terenul de fotbal, arunc un ochi în vestiar și mă minunez de afișul sponsorului, atârnând rupt, pe gard. Apoi fac o tură rapidă prin localitate, pentru orientare turistică.

Dau peste un magazin de mobilă second hand import Germania, un fost CAP cu mulți câini, o spălătorie auto & covoare, o fabrică de cărămidă și, dincolo de calea ferată, spre malul Mureșului, de niște rezervoare albe despre care aveam să aflu că sunt mari depozite de kerosen, strașnic păzite. De departe se zărește turla aurită a unei biserici ce pare proaspăt renovată.

În rest, pare un loc sincer, pașnic și prietenos, ca mai toate localitățile din depresiunile transilvane. De la magazinul central numit La Boltă îmi iau kitul de supraviețuire: 2 banane, 2 eugenii și apă.

Chiar la intrare, un cetățean care nu mai are mult până să îmbrățișeze adjectivul „turmentat”, bea o bere cu nesaț.

„Intră?”, îl întreb conspirativ. Zâmbește larg: „Are cădere, nu glumă. Până-n călcâie ajunge. De-aia m-am și pus aici pe treaptă, pentru cădere”. (râdem)

În fața magazinului, într-o stație de autobuz așteaptă Maria. Tăticul ei o ține în brațe. Merg la Ocna să se înscrie în programul Fiecare copil în grădiniță. Fratele ei de 6 ani e deja înscris, așa că îl pot găsi „pe ulița aia, la centrul făcut de Părintele Vladimir”.

O rog să ne facem o poză de amintire. Îi promit că o să-mi fac una și cu fratele ei, ceva mai târziu, când o să-l găsesc.

11.19 am. La un alt magazin, într-o intersecție, dau peste doi tipi simpatici, plimbându-se cu un IMS antic, dar vopsit foarte patriotic:

„Dom’le, mașina asta are 55 de ani. Ia să le văd io p-astea noi cum o să arate după numa’ 20 de ani… Cândva se zice că aici a fost ceva garnizoană de pe vremea romanilor. Mai umblă câteodată arheologi pe dealuri să caute Drumul lui Traian, către Turda. Pe felia asta, cel mai multe aflați de la domnu’ profesor de istorie Popovici, întrebați de dânsul la școală. În rest, ce să se întâmple aici în Războieni? Păi, mai nimic. Mergeți la Ocna, la oraș.”

În curtea școlii, peste drum, copiii de la ora de educație fizică sar ca broaștele și fac mersul piticului prin curte. Tentativa mea de a face niște fotografii se lovește de zidul numit profesorul de sport, care mă trimite la plimbare în mersul uriașului. Cică nu e voie.

„- Doamna directoare? – E la Ocna, la Școala Lucian Blaga, de care aparținem. Vedeți că vine un microbuz în 10 minute.”

Începe să mă cuprindă un soi de panică. Toți mă expediază la Ocna, dar eu nu vreau să merg. Oricât de neinteresant ar fi aici, aleg să rămân. Eu știu că poveștile există pe undeva, dar sunt speriate și timide, trebuie răbdare cu ele.

Elevii sunt la ore, dar îmi vâr, totuși, nasul în școală. În hol, lângă un hidrant roșu, pe două panouri sunt explicate pe scurt, cu ilustrații foarte bine alese, Cubismul și Impresionismul. Sunt impresionat, sincer.

*

Mă regrupez în curtea bisericii, unde citesc numele de pe morminte, ca să mă familiarizez cu toponimia locului. Citesc și istoria bisericii, afișată la intrare și semnată de Preotul Beregoi Vladimir.

Aflu cu stupoare că sunt atât de pierdut, încât nici măcar nu știu cum se cheamă corect localitatea în care am nimerit: Războieni-Cetate.

Se pare că particula Cetate e pusă în paranteze până și de oamenii locului. Dar despre asta, voi afla mai târziu, la marea lecție de istorie a profesorului Popovici.

După gardul lipit de curtea bisericii, soții Oltean își curăță via. Dacă, prin absurd, ai putea decupa în Photoshop gardul, via, stâlpii sau sârmele cu care cei doi leagă vrejii pe araci și pe care le tot pasează de la unul la altul, ar rămâne un dans de o desăvârșită eleganță.

Mișcările lor sunt calme și precise, iar limbajul trupurilor trădează o comunicare atât de profundă, încât vorbele sunt în plus.

Ba cocoțat pe scară, ba jos, cu o căciulă în cap, el e hâtru, cu un umor sec, iar ea, sprijinită de gard, are un păr alb ieșind de sub năframă și un zâmbet șugubăț, de fetișcană.

Îmi imaginez că în tinerețe erau frumoși ca doi actori de film. Sunt împreună de 58 de ani. N-au trăit rău. Au 5 copii, 8 nepoți și 13 strănepoți.

„Vinul? Îl facem mai mult din obișnuință. Cine să-l bea? Foarte rar mai beau câte un pahar și nu-mi pare la fel de bun ca pe vremuri. Nimic nu mai e ca în tinerețe dar, până avem zile, mergem înainte.”

În curtea bisericii, cu pas mare și o șapcă trasă pe ochi, intră un bărbat înalt fluturând larg brațele. Schimbă scurte impresii cu familia Oltean, apoi mă ia în primire direct: cine sunt și ce caut pe-aici?

Aflu că e clopotarul. Ne strângem mâinile. A mea rămâne captivă în palma lui lată, prinsă ca într-o menghină.

„Jurnalist, zici? Înseamnă că dumneata ești trecut la rubrica ‘fără ocupație’. (râde) Câmpeanu Ion mă cheamă, am 70 de ani și am venit să bat clopotele pentru mort. Înmormântarea-i la ora 1. Vrei să vezi biserica pe dinăuntru? E nou totul, mai trebuie doar pictura. Zici să urcăm împreună în clopotniță? Bine, de ce nu? Numa’ cu grijă la cap, că fără el…”

12.13. Dacă, în urmă cu doar câteva ore, când eram în gara Cluj, un profet biblic mi-ar fi prezis că la amiază voi trage clopotele, pentru un mort necunoscut, din turla bisericii Războieni-Cetate, l-aș fi trimis la plimbare, spunând că articolul ăsta nu e romanul „Pentru cine bat clopotele”, așa cum nici eu nu sunt Hemingway.

Cum însă, adesea, realitatea e cea mai tare ficțiune, iată-mă, așadar, urcând scările de lemn aproape verticale, urmându-l îndeaproape pe clopotar și strecurându-mă șerpește printre bârne, cu grijă la cap, că fără el…

Când ajungem sus, prima mișcare e să deschidă larg ferestrele, ca sunetul să zboare prin cer, până departe. Apoi apucă funiile și…

„Sunt 64 de trepte pe care le tot urc și le cobor, mă păstrez în formă. Clopotele astea două sunt vechi, dar cel mai interesant lucru e că fiecare bate spre sat o dată, iar cătră Ocna, limba lovește în clopot de două ori, nu pricep cum. Tragi de funii alternativ, uite-așa. Hai, trage și tu, nu tare, nu trebuie forță, numa’ ritm. Tragem o tură, apoi facem 5 minute pauză și iară, tot așa, de trei ori cu totul. Și aici sunt niște reguli clare. No, hai jos. Io, mai târziu, urc iară.”

Coborât înapoi pe pământ, îmi vâjâie capul și îmi țiuie urechile. Sunetul, acolo, în turlă, e mult mai intens decât ce se poate auzi în capătul satului.

Încep să apară rudele mortului, se întinde masa de pomană. După modelul învățat în tren, intru rapid în vorbă cu Raul, un foarte tânăr cantor bisericesc, precum și cu alți săteni.

Nu trece mult și iată-mă în alaiul de înmormântare, la pas solemn, după oamenii cu praporii, îndreptându-mă către capătul satului, la casa lui Vas Petru, un bărbat de 90 de ani, mort de bătrânețe.

14.12. Pe nesimțite, trec două ceasuri. E timpul să intre în scenă Pop Nicolae, un personaj imposibil de trecut cu vederea în toată îndoliata asistență. Pare străin și, totuși, de-al locului.

Poartă o haină de lână gri, cu o croială de sorginte germană, la gât are un ciudat colier din piele cu o cruce de lemn și, mai ales, are o barbă de patriarh, imposibil de ignorat.

Ochii îi scapără de nerăbdare să ne cunoaștem. Intrăm direct în vorbă, exact așa cum, probabil, ne-a fost scris încă de la Facerea lumii.

Și nu țin minte să fi vorbit vreodată cu cineva lucruri de adâncime într-un mod atât de abrupt ca și cu Nicolae din Războieni-Cetate.

*

Deși omul îmi pare fascinant și totul mă îndeamnă să-l urmez, deși sunt obosit, mi-e foame și cam frig, aleg să nu. Îi promit să apar mai încolo, la cină.

În schimb, îl însoțesc alături de tatăl lui, nenea Miki, de la biserică până la casa lor de sub deal. A fost prezent și el la înmormântarea lui Petre, fostul său tovarăș de joacă din copilărie.

Cum deja cunosc aproape toate ulițele, înfulecând din mers o eugenie și o banană mă îndrept spre Centrul de Zi „Sf. Serafim de Sarov”, unde Părintele m-a sfătuit să o caut pe Anca.

Vreau să văd acest centru până mai e lumină și mai sunt copii acolo. Mai ales, ar trebui să mă țin de promisiunea făcută Mariei, cum că o să-i găsesc frățiorul și o să ne facem un selfie.

15.04. În clădirea proaspăt renovată, în spatele căreia se află un parc de joacă, e o atmosferă intensă de lucru. Aici, copiii își fac temele, se joacă și socializează.

În spatele unui monitor o găsesc pe Anca, o tânără brunetă și amabilă, care îmi face un ghidaj rapid și precis. Așezământul social funcționează din 2011, are 8 angajați și oferă două servicii: unul de îngrijire la domiciliu a persoanelor vârstnice și acest Centru de zi.

La ora 14, copiii primesc o masă caldă, iar la 17, înainte de a pleca acasă, o gustare. În rest, sunt asistați la teme și invitați să socializeze între ei. Într-o sală mare, pe peretele din față se află un panou plin cu diplome sub titlul: „Ne mândrim cu ei”.

O grupă de băieți cam de clasa a 7-a învață la gramatică adunați în jurul unei mese rotunde. Sunt suspect de serioși.

Mă așez și îl descos pe băiatul din dreapta mea: „Ne place aici la centru, că nu ne plictisim. Acasă e mai greu cu temele, că uneori n-ai chef. Aici, dacă nu știi ceva, sigur știe altul sau putem întreba. Eu, după ce termin a opta, vreau să merg la școală la Ocna. Apoi mi-ar plăcea să învăț despre computere, că asta e pasiunea mea.”

La o masă alăturată se află o un grup de fete, care cu nici un chip nu pot fi deranjate. Într-o liniște de mormânt, scriu de mama focului, parcă dau extemporal.

Intru într-o sală mică, unde copiii se ridică în picioare și rostesc în cor un bunăăă ziuaaa. Sunt vreo 8 micuți, de clasa întâia. Doamna învățătoare tocmai le arată ceva pe o tablă mică.

De pe perete, o Albă ca Zăpada îmi zâmbește galeș. Are o rochie roșie din material textil, lipit direct pe perete, foarte ingenios.

Într-o sală alăturată se află o mână de preșcolari, care se joacă cu mașinuțele pe o mochetă în culori vii. Printre ei, nu mi-e greu să îl reperez pe micul meu client – Costeluș.

Seamănă perfect cu Maria și nu pricepe ce l-a apucat pe nenea ăsta străin să-și facă poză tocmai cu el.

16.18. E timpul pentru lecția de istorie a zilei. Profesorul Pantilimon Popovici e în ogradă, împreună cu un om care îi taie lemne de foc cu o drujbă.

Are două pisici superbe și un câine atât de bătrân, încât latră direct din cutia în care doarme, sub o masă. În bucătăria lor caldă și primitoare, doamna Veronica mă îmbie cu cafea și prăjitură. Zic săru’mâna.

Iar domnul Popovici, care se dovedește a fi o resursă enciclopedică de date și de informații, își lasă lucrul baltă și îmi povestește, timp de mai bine de două ceasuri, toată istoria locului, începând de la Adam și terminând cu Apocalipsa.

Redau un scurt pasaj.

„Particula Cetate, de care mă întrebi, apare atașată Războieniului din pricina unui castru roman ridicat aici ca să supravegheze exploatările de sare ce erau duse cu plutele la partos (port), la Apulum (Alba Iulia). În 1994, în Siria, arheologii francezi au găsit mormântul unui soldat roman pe nume Aelius Verecundinus, despre care se spune că se născuse în Dacia Ad Vatavos, adică într-un loc numit La Batavi, adică fix în localitatea noastră. Strămoși ai olandezilor de azi, batavii erau un fel de mercenari de elită, foarte buni luptători, trimiși în puncte cheie ale Imperiului roman. Aelius făcea parte din trupa militară Ala Prima Batavorum Milliaria (APB), după cum dovedesc ștampilele de pe cărămizile descoperite în zonă. Reședința aflată azi în ruină a contelui Zichy mai păstrează patru coloane romane flancând o alee care, cândva, ducea spre o frumoasă grădină.

Pe lângă multe repere istorice, toponimice și legate de nașteri, căsătorii și decese, din carte poți afla o sumedenie de informații interesante, cum ar fi: localitatea a avut mai multe denumiri până să se numească oficial Războieni-Cetate / a fost degradată în 1968 de la statutul de comună la cel de sat, din cauza unor interese obscure, și nu a fost reabilitată nici azi / stejarul reîntregirii din curtea școlii a fost plantat în 1923 ca să amintească de încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria / În 1916 a murit Ilea Ioan „Crețu”, cel mai în vârstă membru al comunității în vârstă de 117 ani etc.

Construcția și sfințirea bisericii ortodoxe, la 5 iunie 1911, s-au realizat printr-un incredibil efort financiar comun româno-maghiar, sărbătorit cu un fast întrerupt de nenumărate discursuri și toasturi, fiind consemnat în limbaj de epocă de reporterul trimis de Telegraful Român: ‘Seara la orele 7 s-a dat concertul teologilor din Sibiu, tot în șatra din curtea școalei de stat. Lume enormă. Succesul a fost excelent. Străinii nu-și puteau exprima din destul admirația. Elevii noștri pot să fie mândri de succesul pe care l-au avut. După concert a urmat dansul până în zorile dalbe.’ ”

Știu că e o mare nedreptate să comprim notele și înregistrările cu domnul profesor Popovici în doar câteva paragrafe, dar pur și simplu ele nu au cum încăpea aici.

Ca să înțelegeți anvergura datelor cu care am fost copleșit, imaginați-vă doar că lucrarea sa, absolut exemplară, care pe alocuri se citește ca un roman, Monografia Parohiei Ortodoxe Române Războieni-Cetate, publicată în 2015, are 357 de pagini, scris mărunt.

După spusele sale, „O localitate, oraș sau sat, devine o comunitate cu o conștiință de sine datorită, în primul rând, istoriei sale. Atent cercetată și pusă în evidență prin mai multe monografii, istoria satului Războieni-Cetate este o dovadă a modului în care o localitate se conectează și se integrează în evoluția firească a istoriei naționale.”

18.40. Grațios, Nicolae pune masa, încălzește în cuptor cartofii primiți la pomană. Lângă sobă, nenea Miki bea un ceai. Se uită cu interes la un meci de K1, care arată ca o mardeală de cartier.

E fan Steaua și Simona Halep. Nicolae zice că tatăl lui știe despre tenis detalii tehnice surprinzătoare pentru un om de 90 de ani. Încă se mișcă bine, e perfect lucid și în continuare coase și ajustează haine la mașina de cusut. Cândva a fost un croitor de calibru.

Deși nu pare să fie atent la poveștile noastre, nenea Miki ascultă tot și răspunde: „Am cusut costume din stofe scumpe. Azi, oamenii nu mai au stil. Se îmbracă de la second hand. Tot ce mai vor e să le scurtezi nădragii. Cred că am rămas singurul croitor bărbat din zonă.”

Trenul meu spre casă vine abia peste două ore. Rupem din pită. Mâncăm. Bem ceai. Finalul zilei e perfect.

Se încheie cu povestea unui om:

„Zama de șălate are în ea papară. Noi o folosim pe post de murătură. E tradiție să mâncăm așa. Știi, comuniștii n-au putut confisca chiar tot – eu am evadat din mijlocul lor citindu-i pe socratici, practicând asceza și vegetarianismul și având legături subversive cu artele și literatura. Ele m-au condus la plante și ceaiuri.

Cam cu asta mă ocup acum. Și grijesc de tata. Am locuit în Grecia timp de 13 ani, din care 5 ani i-am petrecut într-o seră de flori și aproape 2 ani, la Muntele Athos. Am acolo un duhovnic, care, cândva, înainte de a se întâlni cu Dumnezeu, a fost programator de succes. Nu că e interesant? Așa cum e interesantă și întâlnirea noastră de azi. Nu e deloc întâmplătoare. Nici virtuală.

Stăm aici, povestim, mâncăm, ne cunoaștem. Cunoașterea vine din această acceptare reciprocă. Tu exiști doar când eu, uite, îți pun mâna pe umăr și te ating. Abia atunci putem spune că ne-am întâlnit și ne putem bucura cu adevărat.”

P.S.

Povestea, care s-a reluat a doua zi, dis-de-dimineață, va avea cândva un loc al ei sub soare: Ocna Mureș – un oraș urmărit de ghinion, dar care refuză să se lase înfrânt / Colonia Bosnia și un ied mic și negru, pe nume David / Un fost castel în ruină unde, pe vremea comuniștilor, sute de oameni făceau globuri de Crăciun pentru americani / Corul profesorilor de la Liceul „Lucian Blaga” și cei doi lei funerari romani din fața intrării / Ansamblul folcloric Cununa Fărăului, plus rapsodul popular Nicolae Covrig recitând din creația proprie / Țigani pe biciclete săpând după fier vechi în groapa de reziduuri chimicale a vechii fabrici de sodă din Ocna. Care groapă, ia ghiciți unde se află?

15.50. „Alo, Nicolae? N-o să crezi, dar m-am întors în Războieni. Sunt pe dealuri. Fac poze, e lumina mișto.”

„No, foarte bine. În 10 minute găt papricașul de pui. Mai avem și zamă de șălate de ieri. Vii?”

„Viu.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€