Probe de patrie: Oradea

Voicu Bojan

Redactor

M-am așezat la masă hotărât să descriu dimineața ploioasă de aprilie când am pornit-o indecis spre gară pentru a lua o nouă probă de patrie dintr-un loc unde mă va fi trimis necunoscutul așezat înaintea mea la ghișeul de bilete. Dar n-a mers cum anticipasem.

Fără preaviz, mintea mi-a jucat o festă: m-a aruncat înapoi, în visare și amintire, cumva invers decât atunci când stai vara pe plajă, uitându-te cum trec norii, și, deodată, o minge de volei rătăcită te lovește în cap, readucându-te pe pământ.

Așadar, înainte de proba de patrie propriu-zisă, povestea va survola câteva scene din copilărie, care debutează cu un puști chiorându-se în zare, cu bărbia lipită de o balustradă.

De pe terasa vilei din deal unde stăteau nenea Paul și tanti Mărioara se vedea Oradea cea Mare, în toată splendoarea: turle de biserici, acoperișuri în solzi de țiglă, coșuri de fum și, departe de tot, turnuri industriale. Dar ochii mei fugeau spre cărăruia aidoma unei sfori albe care cobora printre case spre ștrandul meu preferat de pe malul Crișului.

Bazinul cel adânc, cu trambulină și platformă, era pentru mine Mecca tuturor distracțiilor posibile. Spre groaza mamei, puteam sări în cap o zi întreagă, fără pauză de masă, dovadă alura de copil „ca un țâr care, deși nu mănâncă mai nimic, are o energie ceva de speriat”.

Aveam 6 ani și urma să merg la școală abia în anul următor, fiindcă părinții mei, văzându-mă scheletic și necopt, tocmai îmi făcuseră cadou de ziua mea un an în plus de copilărie.

Nenea Paul, prietenul părinților, a devenit oficial eroul meu când, într-o bună zi din acea vară magică, nu doar că a prins un crap de un kil pe un lac pierdut în ceva stufăriș, ci, în drum spre casă, a mai și lovit un cocoș falnic cu Fiatul lui 850.

Pe bietul cocoș aveam să-l mâncăm integral a doua zi, gătit ca în Ardeal, după rețeta imperială clasică: supă dulce cu găluște de gris, garnitură de piure și sos de roșii, alături de carne fiartă și morcovi.

Nenea Paul era predestinat să devină eroul meu, fiindcă numele lui de familie era Pele, aidoma fotbalistului meu favorit. Era înalt, bronzat, avea o chelie lucioasă și plină de demnitate, ochi rotunzi și expresivi, plus graiul tipic de Bihor unde fiecare afirmație se termină ascendent, ca un fel de întrebare lăsată în aer.

Era un povestitor-interpret desăvârșit. Orice atingea, transforma în scene de teatru, deoarece putea juca rolurile diferitelor personaje, cu imitații, intonații și nuanțe.

Deși n-a avut niciodată, nenea Paul se pricepea foarte bine la copii, băieți în speță, și, dacă se poate, nu din specia celor sfinți. Nu doar că mă lăsa să conduc în garaj cât pofteam, dar mă mai și învăța, pe furiș, prostii clasice: mă invita să tai pepenele singur, cu un cuțit mare și ascuțit, îmi dădea spuma din halba lui de bere, plus vreo două sorbituri clandestine, râdea tare când mă înecam cu țuică din păhărelul pasat pe sub masă și, oftând din toți rărunchii, mă cotea atrăgându-mi atenția când apărea câte o fată frumoasă pe străzile din centru.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Era eroul perfect, mai ales că nu mă certa niciodată și nu părea să dea doi bani pe educație.

Ultima dată când l-am văzut încerca să dea jos, cu o mătură, un motan gras și încăpățânat care se suise pe dulapul cu bibelouri din camera mare. La fel ca tanti Mărioara, nenea Paul era slăbit și fragil. Se plângea de dureri de stomac și de bătrânețe în general.

Vila lui cochetă, acum mică de tot, fusese înghițită de o mare de vile megalomanice. De pe terasă nu se mai vedeau decât pomi, iar cărăruia timidă ducând spre bazinul de chihlimbar al copilăriei mele, acum demolat, devenise un drum asfaltat, cu două benzi.

Problema cu amintirile copilăriei ține în mare parte de proporții. Totul se dă peste cap când revizitezi locuri magice, eroi uitați și întâmplări care ți-au modelat destinul. Din mari și glorioase devin mărunte și insignifiante.

Acestea toate ar trebui să rămână neatinse, exact cum au fost, ferecate în niște vitrine pentru bibelouri, păzite de un motan gras și foarte feroce, care nu poate fi dat jos de acolo nici cu mătura.

8.35. La ghișeul de bilete din gara Cluj nu e nimeni. Pe peron îmi atrage atenția un tren vișiniu cu două vagoane, pe care scrie mare: Vrei să mergi cu nașul? Alege TFC. Cum trenul acesta nu face decât curse Cluj-Oradea și înapoi, destinul mi se revelează mai limpede decât bălțile dintre traverse.

Așezat comod în compartiment – ca întotdeauna, cu spatele în direcția de mers, ca să pot studia mai bine figurile călătorilor -, mă gândesc în ce fel de întreprindere prostească m-am aventurat din nou.

Chiar, oare, poți să spui ceva relevant despre un oraș după ce îl străbați năuc, pe ploaie, timp de două zile, sortând disperat idei și subiecte, stresând oamenii cu întrebări?

Bineînțeles că nu, dar tocmai aici se ascunde frumusețea jocului: nu alegi, ci te lași ales, nu controlezi povestea, ci o lași să se însăileze după cum vrea ea. Totul e să crezi și să-ți urmezi instinctele.

Ești un martor activ al propriei tale vieți, rătăcind într-un spațiu despre care nu știi mai nimic, sperând că tocmai acest raid haotic va da naștere unei povești unice și personale.

Ca și cucii din vechile orologii de perete, impiegații cu chipiuri roșii ies din cuiburile lor călduțe și zgribulesc în ploaie prin gări cenușii precum Ciucea, Bratca, Șuncuiuș sau Vadu Crișului.

Ca să răscumpăr vremea, le scriu mesaje tuturor celor care îmi pot furniza informații despre Oradea. Primesc răspunsuri dezamăgitoare: „n-am pic de inspirație”, „sunt la job”, „nu știu să fie ceva deosebit” sau „sunt la Suceava”.

În afară de Ștrandul Municipal, tot ce îmi amintesc despre Oradea, ca loc de trecere spre Vama Borș, e un vechi magazin din anii ’90 al cărui proprietar ținuse cu orice preț să fie corect politic, așa că îl numise Fekete Butic Negru (fekete însemnând „negru” în maghiară). Poți descrie un oraș pornind de aici?

12.30. La coborârea din tren, ca orice țăran descins la oraș, o iau pe jos spre centru, cu clopul dat pe spate. Fac slalom printre picamere în fața marelui dinozaur universal Crișul și, sub indicatoarele străzilor, citesc din mers reclame uitate ale fraților Micula la apa lor chioară „de legendă”, supranumită Izvorul Minciunilor.

Plouă mărunt și nu doar că e frig, dar s-a pornit și un vânt subțire. Podul cel mare de peste Criș, chiar lângă primărie, e blocat de un mare șantier. Nu departe se află Teatrul de Stat, renovat, și clasica grădină de vară „Butoiul cu bere”, evident goală. Pe malul Crișului, un pescar tras într-o pelerină galbenă ca în țiplă pare o statuie a îndelungii răbdări.

Totul pare lipsit de promisiuni până când trec râul, în Piața Unirii. Acolo dau peste o altă lume: deschisă, luminoasă și, pe alocuri, de-a dreptul spectaculoasă. Oriunde întorc capul văd ceva semnificativ, care merită atenție.

În curtea sinagogii Zion, proaspăt refăcută din fonduri europene, muncitorii cară roabe cu nisip. Peste drum, într-un fel de bucătărie cu vedere la stradă, două doamne fac plăcinte la parterul unei clădiri cafenii, presărată cu teracotă verde și galbenă.

Pasajul Vulturul Negru are una dintre cele mai impresionante arhitecturi secession cu care m-am întâlnit vreodată. Mai că mă apucă plânsul la gândul stării jalnice în care se află clădirea Urania din Cluj, un alt model de secession, aflată la doar două străzi de unde locuiesc.

Pe dinafară, Pasajul e proaspăt refăcut, iar în interiorul acoperit cu vitralii și sticlă se lucrează intens. Nu contează că muncitorii îmi mătură în cap praful de pe schele. Cu clopul tot mai dat pe spate și gura tot mai căscată de uimire încerc să-mi imaginez cât de spectaculos va arăta când va fi gata. Din păcate, singurele promisiuni culturale, în evident contrast cu această minune de arhitectură, sunt viitoare cârciumioare, baruri și cafenele.

Nu departe, cum traversezi piața, câteva străzi aparent banale formează perimetrul fostului ghetto evreiesc, de unde, în mai-iunie 1944, regimul lui Horthy a deportat 26.260 de oameni, dintr-un total de 161.639, câți au părăsit Transilvania de Nord.

Marea majoritate nu aveau să mai revadă acele străzi. Printre aceștia se afla și o fetiță de 13 ani pe nume Eva Heyman.

Plimbându-mă pe străzile goale îmi amintesc de povestea ei tragică, de jurnalul ei și de admirabilii mei prieteni cicliști, cam 30 cu toții, majoritatea din Oradea, care, în august 2014, au pedalat 500 kilometri până la Auschwitz pentru a aduce un omagiu acestei tinere, pe nedrept uitată. Iată un subiect care merită sondat în adâncime.

14.10. Un pic mai încolo, peste drum de spectaculosul Palat episcopal greco-catolic construit în stil renascentist, descopăr un alt reper al orașului: Biserica cu Lună.

Clădirea e o clasică biserică ortodoxă de secol XVIII, dar ce o face unică este sfera de deasupra intrării, jumătate neagră, jumătate aurie, arătând zilnic fazele lunii. Mecanismul e opera unui maestru orologier pe nume Georg Rueppe.

În Biserica cu Lună, două surori, Cipriana și Simina, repetau cântece liturgice.

Urmează, în serie, câteva mici eșecuri: un produs hibrid numit covri-cheese înghițit din mers și greu precum un fir cu plumb, o gașcă de oameni fără adăpost care își fereacă buzele când dăm să ne împrietenim și, în fine, tonul sec al portarului de la Primărie, care mă trimite la plimbare: „Domnu’ primar e la București”.

Mi-am propus să stau de vorbă cu primarul Ilie Bolojan, un tip dinamic și extrem de hotărât, care comunică pe un blog personal, e admirat și invidiat de mulți, dar și contestat vehement de unii dintre locuitori, așa cum e și normal. Dar și mâine e o zi.

Unul dintre cele mai simpatice lucruri pe care vreau să le verific despre orădeni e modul în care se laudă ei cât de rar merg pe la Băile Felix, care se află la doar câțiva kilometri de oraș.

Taximetristul Viorel, nihilist peste poate, lovește puternic:

„Ioi, din ’90 n-am mai fost la băi și din ’94 la vot. De ce să mă duc? Nu știu io cum e apa caldă? La vot nu mă mai duc că m-am săturat să tot văd rotația cadrelor. Pe vremuri mergeam la Poienița: jucam un fotbal, băgam niște mici, niște beri, făceam o baie și veneam acasă. Ăsta era programul. Dar de când au venit libertatea și democrația, ne-a halit goana după bani, adio. Prin Băi ajung numai cu mașina, cu clienți. Nici nu mă dau jos. La ce să mă dau?”

Astfel, din vorbă în vorbă și mai ales din pricina vremii deprimante, mi se strecoară în inimă dorința de a revedea Băile Felix.

(Ultima dată am fost acolo într-o iarnă, în urmă cu vreo 8 ani, la ceva hotel șmecher care avea bazin termal. Stațiunea avea atunci un aer de dulap neaerisit, plus că era înghesuială. Cu vremea, ca niște trădători de neam, ne-am reorientat spre țara vecină și prietenă.)

Acum mă duc țintă la Apollo, termalul clasic de Felix, renovat și dichisit. Nu au schimbat sigla: un fel de salată cu ochi, imitând un nufăr. Tot cam vetust arată, deși, la intrare, un afiș țipă la tine că „De dragul sănătății, încearcă Pedichiura cu Pești de lângă Barul de zi”.

Arhitectura e ceva de vis: o combinație de rustic austriac cu iz nobiliar cu niște cubisme îndrăznețe de pe vremea comuniștilor, înecate în termopan alb post-revoluționar. O gheretă de nișă se laudă cu „Minuturi”. Când „ați servit” ultima dată minuturi?

Altfel, la Apollo e drăguț, curățel, lume puțină și, mai ales, apă caldă. Bazinul principal, bun pentru bălăceală și înot, e acceptabil ca temperatură, însă cel din spate, undeva între 35-38 de grade, în funcție de cât de departe ești de sursa izvorului, mai trage a termal.

16.40. Imersat în studiul termalelor și în psihologia masselor de reumatici, zac vreo două ceasuri, ca un ciolan într-o ciorbă, căscând urechile la subiectele unor categorii sociale bine delimitate.

Cum atrage magnetul pilitura de fier, tot așa atrage și Proful de înot auditoriul feminin, povestind cu patos despre starea dezastruoasă a agriculturii din Ungaria: „Iarba e de un metru și n-are cine s-o cosească. La noi, măcar îi mai constrâng cu subvențiile”…

Cu casca lui de firmă, asortată cu slipul, Proful de înot cucerește nu doar mijlocul bazinului, ci și câteva suflete înmuiate termic.

Un alt grup de la Apollo e format din români întorși vremelnic la vatră, de sărbători. Identific românul german, românul spaniol și românul irlandez. Tema favorită e prețul apartamentelor și al chiriilor de prin Europa, care, pentru ei, nu mai prezintă nici un secret.

Un fermier cu radicale vederi de stânga, probabil fost șef de CAP, tot încearcă să se bage în discuția lor. Domnul Musca-n zăr pretinde, cum altfel, că nu s-a schimbat nimic: „Ce, pe vremea lui Ceaușescu nu erau de toate, n-aveau toți servici? Azi cel mai asuprit om e țăranul, talpa țării, ascultați la mine”.

Intervențiile lui, privite cu un dispreț suveran, sunt măturate din discuție cum dai firmiturile de pâine de pe fața de masă, cu dosul palmei.

Mai încolo, chiar la sursa jetului termal, unde sunt aburii cei mai groși, stă Regina izvorului, în cap cu o pungă de Kaufland. Reumatică și cu pietre la rinichi, gâlgâie periodic dintr-o sticlă de 2 litri niște lichid vindecător conținând apă, lămâie, ghimbir, usturoi și miere – o rețetă garantată de Formula AS (probabil cu „binecuvântarea” părintelui Arsenie Boca, prezent în Felix mai peste tot: stâlpi, vitrine de magazin, oferte de pelerinaje etc).

Ca un dop gata să astupe izvorul, Regina domină grupul și explică grupului de enoriași, cu vorba ei molcomă, detalii despre ceaiuri și boli, combinând remedii naturiste, formule homeopate și leacuri băbești.

19.15. Când simt că încep să mă apuce toate bolile pomenite de Regina cu punga pe cap, părăsesc scăldătoarea.

Ghidat de niște indicatoare confuze, încerc să vizitez un lac cu nuferi, însă nimeresc într-o parcare, unde un cetățean tocmai bagă la loc în gheretă articolele de plajă, printre care o gamă largă de prosoape cu tinere senzuale. La întrebarea unde se mănâncă cel mai bine în Felix, îmi răspunde fără ezitare: la Casa Românească.

De cum intru, e cât pe ce să mă dărâme un chelner în costum național care duce un platou obscen de cărnuri, în vădit dezacord cu Postul Mare: cârnați, mușchiuleț, slănină friptă, mititei și vânat.

Localul e aproape plin, iar specificul românesc are o singură temă – carnea, ca poezia Moartea căprioarei, de Labiș. Oriunde întorci capul, cad pe tine grămezi de obiecte românești dispuse alandala: furci de lemn, țesale de cai, pieptene de cânepă, fiare de călcat cu jăratec, blănuri de oaie sau te miri ce alte rusticării, a căror monotonie e spartă de câteva plasme.

Ies destul de șifonat, în burtă cu o pizza quatro formaggi într-o variantă românească: pită cu brânză caldă și bulion.

Afară se înnoptează, iar vechile hoteluri comuniste, cu nume de legendă precum Crișana, Someș, Mureș sau Unirea, par bântuite. Ici colo, câte o lumină la ferestre și un prosop alb în vreun balcon, aidoma unui steag alb al păcii.

Mai încolo, la hotelurile de bogați, sunt mașini scumpe în parcare, însă la fel de puține lumini la ferestre. Între ele, pensiuni colorate îndoielnic, cu balustrade de inox la balcoane, construite parcă de repetenții de la arhitectură.

Peste toate, același aer vetust, de dulap închis, ca în urmă cu 8 ani. Îmi amintesc de Las Vegas și de moda imploziilor: să arunci în aer construcțiile care nu te mai reprezintă.

20.25. La casieria de bilete de tramvai din capătul orașului, un afiș: Mâncatul interzis. Alături, altul: Păstrați liniștea. Mâncatul ar fi asigurat cumva liniștea, îmi zic.

Iau tramvaiul 3 Negru până la Primărie. Există și 3 Roșu. Înăuntru, un alt afiș: Pentru siguranța dvs. țineți-vă de curele sau de bare. În afară de cea de la nădragi, nu e nici picior de curea. Oradea din tramvai e distractivă.

După ce dau o tură făcând fotografii de noapte în piața centrală, mă retrag la garaj, o clădire de apartamente aleasă după un nume din legenda cavalerului Arthur: Avalon Rooms.

Reușesc să intru datorită unui cod primit pe sms, să dorm într-un pat elegant, să primesc chiar o factură și, a doua zi dimineață, să plec lăsând banii pe minibar, fără să dau ochii cu nimeni. Am un sentiment tonic și plin de încredere în rasa umană.

8.40. Ziua e însorită, tonică și promite multe. Traversez parcul central în drum spre Cetatea Oradea, proaspăt refăcută și redată publicului.

Parcul e, săracul, din altă epocă. În mijlocul lui tronează o Casă de Cultură decrepită, cu spații de închiriat și oferte de emigrare în Canada. Deprimată, o echipă de la firma Justin’s Design adună dezastrul lăsat de „bețivii ăștia drogați ieșiți azi noapte din club”.

„Bețivii” au distrus frumusețe de decor de Paști, cu căsuțe, ouă, copăcei și un Tweety trist, mare cât un școlar gras, de-a șasea.

„Dom’le, și parcul ăsta cică e păzit. Păi se poate așa ceva? Nesimțire curată. Și nu ia nimeni nici o măsură. Cine ne plătește paguba? Am vrut să facem ceva deosebit. Nu mai pupă orădenii așa ceva, că nu merită. Mergeți în cetate să vedeți instalația noastră, că p-aia încă n-au distrus-o. Da’ și de-l prind pe paznicu’ ăsta…”

Cetatea arată minunat, dar, în afară de instalația (intactă) cu iepuri de la Justin’s, care se potrivește în peisaj ca nuca de perete, e goală. Reședință a Episcopatului Romano-Catolic vreme de aproape 400 de ani și reședință militară încă vreo 300, cetatea, asediată pe rând de tătari, turci, răsculați transilvăneni și austriaci, a fost un mare centru umanist și renascentist din marginea de est a lumii civilizate, adăpostind lucrări de artă și o importantă bibliotecă.

E straniu cum, dincolo de zidurile de piatră vechi de 900 de ani, se înșiră ca pe ață blocurile comuniste.

Micul dejun al campionilor de la Tapta, cu ouă de prepeliță, salată de roșii cu ulei de măsline și latte macchiato impecabil, se combină cu sfaturile a doi prieteni, orădeni get-beget, oameni deștepți, pasionați, implicați și, mai ales, cunoscători de locuri și subiecte.

Mă aleg cu o listă lungă din care, dacă nu tai drastic, ar trebui să rămân încă vreo trei zile. Peste toate, o veste neașteptată – la 11 fix voi fi primit de primarul Ilie Bolojan.

11.00. Întâlnirea durează 40 de minute și e intensă. Debutează ca un meci de box, în care adversarii țin să-și declare intențiile, nefăcând economie de pumni. După care, se mai și odihnesc, mimând îmbrățișări tandre.

Primarul Ilie Bolojan nu e un interlocutor comod, dar nici șovăielnic nu e. Rar am întâlnit un om atât de ferm pe pozițiile lui. Iar dialogul, deși capătă deseori accente de monolog, exact cum mă așteptam, e plin de miez.

Subiectele atinse sunt multe: problema parcărilor, reabilitarea fațadelor, noua centrală termică, îngroparea cablurilor, spațiile pietonale, destinul sinagogilor, noul aquapark construit pe vechiul ștrand sau alipirea comunei Sânmartin (unde se află Băile 1 Mai și Băile Felix) de municipiu.

Redau, selectiv, ideile care mi-au plăcut cel mai mult.

„Când am candidat prima dată, încă era o onoare să fii primar. Acum nu mai e. Când, din 47 de primari, 25 au diverse acuzații de corupție, avem cu toții o problemă. Azi, majoritatea oamenilor politici fug de răspundere și se concentrează pe imagine.

Aceasta este o boală generală a politrucilor români. Să dăm comunicate, să ne punem mutrele pe Facebook, dar să nu facem de fapt nimic, că e riscant: ne pierdem popularitatea, voturile, putem fi anchetați.

Mai bine lucrăm la imagine: ne batem cu perne în piață, luminăm clădirile roz-bombon că ieri a murit un rockstar și stingem becurile de Ziua Pământului, dar nu ne aplecăm să tundem buruienile de pe marginea drumului. Toate sunt forme fără fond.

Există o maximă a lui Napoleon Bonaparte, care sună cam așa: ‘Dacă vrei să faci ceva, fii convins că vei deranja. Dacă nu vrei să deranjezi pe nimeni, la final nu vei face nimic și o să ajungi să-i deranjezi pe toți’.

Eu mă ghidez după acest principiu. Când sunt convins de justețea unui proiect, merg până la capăt. Un proiect curajos, cum ar fi un drum nou printr-un cartier de case, presupune exproprieri, demolări. Ești făcut pe rând comunist, dictator, escroc.

Degeaba răscumperi omul corect, la prețul pieței, fiindcă ajungi să ți se spună cum mi-a spus mie o doamnă primită în audiență: Amintirile nu poți să mi le răscumperi, nenorocitule!

Există cei 3D ai dezvoltării: Dimensiune (mărimea unui oraș contează), Distanță (să scurtăm distanțele între noi și marile orașe din România și Europa) și Divizare (aceasta, de natură administrativă, aduce blocaje în dezvoltare, fiindcă e greu să convingi cinci primari și consiliile lor că tu vrei o șosea de centură).

Noi suntem în șantier de 4 ani. Acum trebuie să trecem la un nivel superior de dezvoltare al orașului, bazându-ne pe două idei fundamentale: patrimoniul arhitectural, format din sutele de clădiri istorice, și cel natural, geo-termal. Apoi urmează evenimente culturale, gastronomie etc.

Degeaba ne înfrățim cu orașe din Noua Zeelandă, noi trebuie să ne înfrățim cu Clujul și Timișoara și să vedem ce putem face bun împreună, să împrumutăm unii de la alții energia pozitivă și așa, ca un pachet de înaintare, să concurăm cu marile orașe din Europa. Altfel, singuri, e mult mai greu.”

La final îi propun să privim împreună pe fereastră și să-mi descrie un pic peisajul.

„Vedeți sinagoga, da? Din 15 mai va exista un program de vizitare. Alte două sinagogi vor fi transformate în muzeu și spațiu cultural: avem o trupă klezmer, de muzică evreiască tradițională, care o să țină periodic concerte, pregătim o serie de evenimente culturale.

Vedeți acel calcan de lângă sinagogă, acum e urât. Acolo va fi o cafenea șic, care o să-l acopere. Acolo unde e șantierul va fi o parcare de 400 de locuri. Știți cum se spune: No parking, no business.

Vedeți podul? Periodic îl stresez pe constructorul cu care avem contract și îi spun: Ce faci? Muncitorii tăi stau. Îi văd de pe geam. Pune-i la treabă. Asta e toată ideea: să ne punem pe muncă înainte de a lucra la imagine.”

Unii sunt de părere că primarul nu are nevoie de nici o campanie pentru a câștiga lejer un nou mandat, fiind un om respectat, pragmatic și eficient, care a dinamizat orașul ca nimeni înaintea lui, știind să acceseze fonduri europene întocmai și la timp.

Alții însă spun că Bolojan are un stil de „tătuc” autoritar, că nu e deschis la un dialog real și nu descurajează monopolurile, cum ar fi cel privind salubrizarea orașului.

Dincolo de părerile pro și contra, întâlnirea directă a fost interesantă, cu toate precauțiile pre-electorale de rigoare.

Închei citându-l pe primar: „Sincer, aș fi preferat ca întâlnirea noastră să fi avut loc în 6 iunie. Eu campanie nu îmi fac, pomeni electorale nu dau, prefer să las faptele să vorbească și oamenii să aleagă”.

11.50. Cum ies din Primărie, merg țintă la Sinagoga Zion, având o informație proaspătă. Încă de pe vremea când era aproape o ruină, adică înainte de a fi renovată ca la carte, locul avea doi paznici de nădejde: Sany Kepes și micul său câine, Pici. Dacă te porți frumos, ei îți pot facilita accesul.

Timid, întredeschid ușa. Imediat se dezlănțuie un mic infern: câinele latră, dând să mă agațe de nădragi, stăpânul îi strigă să tacă și ecourile lor se lovesc de albastrul cupolei, apoi cad pe pardoseală.

Pe jos se află o mochetă verde, trasată ca un teren de fotbal, ba chiar și două porți mici. O seamă de jucători din carton mimează o partidă.

Scena e absurdă, în contrast cu tot ce este un spațiu sacru. Dar asta doar până te uiți de mai aproape. Este, de fapt, o expoziție-instalație, un omagiu adus jucătorilor și antrenorilor evrei-maghiari din fotbalul de elită.

Atâta mă plimb printre fotbaliști și casc ochii în sinagogă, până paznicii se retrag în colțul lor și ațipesc. E liniște și cupola azurie e magnetică. Ies la fel de discret cum am intrat.

Peste drum, coadă la plăcinte. Problema trebuie aprofundată. Nimic nu păstrează mai fidel memoria unui loc ca papilele gustative. Vânzătoarea cu păr movuliu și sprâncene dermatografice trasate cu fermitate zică că, dacă ar fi după ea, ar alege un langoș cu brânză și smântână.

Merg pe mâna ei. Oare de ce, când vine vorba despre mâncărurile delicioase de pe lumea asta, trebuie să-ți amintești că sunt nesănătoase?

12.45. În piață, pe o bancă, intru în vorbă cu domnul Tolvai Alexandru. Are 88 de ani și un baston șic, cumpărat de nevastă-sa, de la chinezi. Are chef de povești.

În timp ce fotografiez cu telefonul pagini din jurnalul Evei Heyman, împrumutat de un prieten de la Biblioteca Județeană, îl ascult povestind cu accent: cum era piața pe vremuri, cum a plâns după prietenii lui evrei deportați, cum s-a înrolat ca jandarm maghiar cu pană de cocoș, cum a stat 8 luni în lagăr la ruși sau cum o bombă a aruncat în aer o toaletă din Budapesta, umplându-l de rahat din cap până în picioare.

Concluzia lui: războiul, de orice fel, e o mare mizerie. Acum e instalator pensionar, îl cam dor picioarele de la reumatism, dar încă îi plac mașinile puternice, femeile frumoase și, culmea, muzica lui Sandu Ciorbă.

Deși e un soare timid, ma ia cu frisoane și strâng haina pe mine. Timpul se comprimă brusc și lucrurile se leagă într-un mod straniu. Clipa prezentă și istoria mare se fac cumva una. Lângă mine, pot să-l ating, se află un om care în 1944 a fost jandarm cu pană de cocoș la pălăria neagră.

Or, se știe, aceștia au fost brațul înarmat al regimului maghiar de represiune. Zelul lor a uimit până și conducerea SS. Poate că domnul Tolvai a fost un tânăr jandarm de treabă. Dar mai bine nu insist cu alte întrebări.

Întorc puțin capul și pe linia bastonului său văd strada unde începea ghettoul evreiesc, conceput ca un spațiu de trecere între viața cândva normală a unei comunități pe nedrept demonizate și „soluția finală” concepută de Hitler și de locotenenții săi.

Ghettoul a însemnat anticamera sfârșitului, generând un val de sinucideri cu cianură și de schingiuiri pentru ca lucrurile de preț ale celor care urmau să fie trimiși în lagăre să alimenteze mașinăria de război germană.

Început la 13 februarie 1944, în ziua când fata împlinea 13 ani, jurnalul Evei Heyman e varianta transilvăneană a celebrului jurnal al Annei Frank. Textul surprinde exact acel pasaj-interval în care „se amesteca speranța și deznădejdea, acea stranie îmbinare a aroganței zbirilor cu umilirea victimelor, a presimțirii morții cu dorința de a trăi, toate dominate de frică, de spaimă, de panică”, după cum scrie Oliver Lustig în prefața cărții.

„Micul meu Jurnal, toți spun că vom rămâne în Ungaria, că pe toți evreii din țară îi adună undeva, lângă Balaton, și acolo vom munci, dar eu nu cred. Trebuie să fie groaznic în vagon; și acum nici nu mai zice nimeni că ne duc, toți spun că ne deportează. Acest cuvânt nu l-am mai auzit.”

Destinul prietenei sale Marta – deportată și împușcată în 1941 -, împreună cu care se plimba cu bicicleta și mânca fragi cu frișcă, ajunsese să o obsedeze pe Eva. Pe undeva, simțea că va împărtăși soarta Martei, însă, cu fiecare filă de jurnal, se agăța de dorința de a trăi:

„Eu nu vreau să mor, am trăit atât de puțin! Și ea (Marta) a fost copil, totuși nemții au ucis-o. Dar eu nu vreau, nu vreau să mă ucidă. Eu vreau să devin fotoreporter, iar când voi fi de 24 de ani să mă căsătoresc…”

La deportare, jurnalul a rămas în păstrarea bucătăresei familiei. În lagăr, Eva a făcut tot ce a știut mai bine ca să treacă neobservată. Până în ziua fatală de 17 octombrie, când doctorul Mengele însuși a selectat-o pentru camera de gazare de la Auschwitz.

Marș în dubă!, așa s-a pus capăt speranței, povestește un martor ocular. În 1948, jurnalul a fost publicat în premieră la Budapesta. Imediat după aceea, mama Evei, Agi, care fusese eliberată de aliați din lagărul de la Bergen-Belsen, s-a sinucis.

Micuța carte jerpelită e atât de tulburătoare, încât cu greu îmi revin și îmi amintesc să sar într-un taxi cu destinația Băile 1 Mai. Urmează să verific informația legată de rezervația lacului cu lotuși, distrusă de setea investitorilor de a sifona apa termală pentru piscinele lor.

Din acea clipă însă, totul se va da, grațios, peste cap.

Intrarea în "Craterul din Betfia".

14.10. Există moduri diferite de a pleca, atras ca molia de lampă, spre un loc anume: cineva cu har spune o poveste, miroși un fruct neasemuit sau pur și simplu numele unei localități sună irezistibil, ca o chemare.

Așa am ajuns în locuri ca Son Kul, Puerto Esperanza sau Darjeeling. Acum aveam s-o mușc cu „Craterul din Betfia”, un loc straniu și periculos, se pare, un soi de canal energetic unde, potrivit legendei locului, odată a căzut o căprioară, ca să reapară, la luni de zile și kilometri distanță, într-un lac din Băile Felix.

Cum să reziști la așa o poveste? După ce bălăuresc aiurea în 1 Mai pe un lac cu stufăriș, fără urmă de lotuși, lătrat de câini și admonestat de paznici că de ce fotografiez prin gard, mă rătăcesc cam 2 ore într-o pădure superbă, căutând craterul.

Când, în sfârșit, îl găsesc, constat că e o amărâtă de gură de peșteră care a fost ferecată, că autobuz mai e abia peste 2 ore și că viața e frumoasă, mai ales când, de la o poartă, o fată oacheșă, pe nume Daniela din localitatea Haieu, îți cere prietenia. Asta după ce tocmai ai umblat vreo 8 kilometri pe jos, fără apă.

16.50. Întors în oraș, tot ce îmi doresc e un pic de liniște. Așa că îl vizitez pe Marius Sabău, florist. Are un pavilion șic, din lemn, tocmai pe malul Crișului, unde, pe vremuri, a fost prima pietonală a orașului.

Acolo vinde flori și, împreună cu soția lui, creează aranjamente pe fundal de muzică clasică. Marius e ceea ce se cheamă un om normal. Iar după turul de forță cu „craterul”, întâlnirea cu el e o oază.

Povestim despre flori, copii, pasiune și pisica gravidă care a rămas orfană după ce tanti Maricica de peste drum a murit în ianuarie. E un om împăcat cu ceea ce face, își iubește orașul și, mai ales, îi știe istoria și povestea.

Dar cum periplul meu e pe cale de se termina, trebuie să mai bifez câteva obiective din listă. Un prieten mă însoțește cu mașina la Ciuperca – locul standard de plimbare pentru tinerii îndrăgostiți, acum complet refăcut.

Terasat și dichisit, dealul arată destul de avangardist, cu bănci de lemn, puncte de belvedere și un restaurant chiar în vârf, unde salata de vinete e chiar bună.

Spre ieșirea din țară dinspre Vama Borș, zona industrială cândva intens poluantă se pregătește acum să devină o paragină demnă, iar noua pistă de biciclete se va conecta cu o alta din țara vecină, deschizând astfel drum spre rețelele europene care duc la Viena și mai departe.

Palatul Baroc, o clădire superbă de secol XVIII, care a văzut vremuri mai bune și despre care se spune că are fix 365 de camere, deși nu le-a numărat nimeni de frică să nu se prăbușească mitul, e ultimul loc pe care îl vizitez – pe dinafară doar – înainte de a sări în tren.

21.20. Când, la vreo 5 stații de Oradea, aproape epuizat, dau să ațipesc cu o carte pe piept, răsare de nicăieri, ca în basme, o băbuță simpatică înarmată cu o Biblie: „Uite-aici, în Ioan 17, scrie ceva important: ‘Și viața veșnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat’…”

Fotografiile îi aparțin autorului.

*

Le mulțumesc frumos prietenilor mei orădeni care m-au sprijinit prin diverse moduri în această acțiune de comando: Teo Stanciu, Rodica Bogdan, Adi Dreană, Marius Cruceru, Nadia Pal, Cristi Pușcaș, Marius Sabău și Dani Simionaș.

Câțiva dintre ei au intrat în jocul meu, răspunzând provocării Știi că ești din Oradea dacă:

1. Ai aflat ce înseamnă dragostea plimbându-te de mână la Ciuperca.

2. Știi cum arăta și pe unde circula Tramvaiul 2.

3. Ești fanul singurei echipe care a fost campioană în două campionate naționale diferite: FC Bihor.

4. Iei avionul spre oriunde numai din Budapesta.

5. La Festivalul Berii bei pălincă sau vin.

6. Știi cel puțin o anecdotă despre frații Micula, cum ar fi aceea cu unul dintre fii care a venit cu elicopterul să-și dea Bac-ul.

7. Știi că a existat trupa Metropol.

8. Poți folosi „ioi” și „no” ca semne de punctuație, dar și ca expresii a numeroase categorii de sentimente, în funcție de intonație.

9. Mergi cel mult o dată pe an la Felix și/sau când îți vin neamurile din alt oraș.

10. Vorbești despre „craterul” din Betfia, deși știi că e un simplu aven.

11. Știi că aerul din cartierul Ioșia este, nepermis de des, infestat de la o fermă de porci.

12. Ai internet de mare viteză, dar nu ai apă caldă câteva săptămâni în fiecare vară. Și multe altele.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€