Printre blocuri, o comoară. Cât de frumos poate fi un oraș urât?

Când l-am cunoscut pe Lucian Vasile, tocmai trecusem de filtrul de control de la închisoarea Jilava și fumam într-un colț de curte. Mi-amintesc că eram într-un fel de transă, pe când pășeam către Fortul 13, ca și când toate mărturiile pe care le citisem vreodată despre acea închisoare de tranzit, prin care au trecut mai toți deținuții politici din România comunistă, ar fi prins viață și s-ar fi mișcat în jurul meu. 

Lucian era un tip cu ochelari și cu părul lung, un rockeraș, după toate probabilitățile, și părea extrem de sigur pe el. Mi-a rămas cu deosebire în minte o remarcă legată de felul în care se făceau intrările la Jilava, pe atunci când totul era protejat de o secretomanie paranoidă. Când venea câte un lot nou de deținuți, cei vechi trebuiau să se întoarcă cu fața la cel mai apropiat perete, atunci când auzeau comanda „Atenție!”. Nu era permis ca deținuții să se recunoască între ei și așa, prin cine știe ce mijloace, să ducă vorba, din celulă în celulă despre identitatea celor închiși. 

Pe când Lucian ne povestea aceste lucruri, am palmat o floare de iris, care creștea sălbăticită la intrarea în Fortul 13. Am adus-o acasă și am presat-o într-o carte despre Fenomenul Pitești. 

Lucian Vasile are, încerc să spun, acel dar de a aduce la viață lucruri care au fost, care s-au petrecut în alte epoci și care în mână unui istoric profesionist sfârșesc, cel mai adesea, gata îngropate, numai bune de uitat. Lucian Vasile e omul împotriva amneziei. Omul care te face să ții minte. 

Marea pasiune a lui, aveam să aflu mai târziu – atunci când l-am și chestionat despre asta – e Ploieștiul. Ploieștiul, frate! Un oraș spulberat de bombardamentele din 1943, urâțit pe urmă de blocuri în perioada comunistă. Un oraș neturistic, pierdut pe undeva prin burta țării și care, pentru noi cei din Transilvania este, fără supărare, interșanjabil cu Piteștiul. Ploiești, Pitești, tot un drac îi. 

Numai că nu este așa. Și aici ajung la subiect: din 2009, de când era student în anul doi de facultate, Lucian Vasile a început să scrie despre Ploiești. Despre istoria acestui loc, în care s-a născut. Întâi a făcut-o pe un site local, un blog oarecare. Și în timp ce scria, descoperea o istorie care i-a fost străină și care, așa cum se întâmplă cu orice lucru interesant, nu e predată la școală. În 2012 a început să își folosească proaspăt dobânditele cunoștințe despre Ploiești și offline: a conceput niște tururi ghidate ale orașului, în care vorbea despre o lume pe care nici măcar n-ai fi bănuit-o. „Bineînțeles, printre alte lucruri, reacția lumii era, ce ai? Ai ce arăta în Ploiești? Și eu ca un tânăr entuziasmat, naiv și mega idealist, le răspundeam cu convingere, da, da, da!”, își amintește el. 

De la hobby la profesie

Din una în alta a fondat la finalul masteratului Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană (AEDU), un ONG local care reușește nu numai să înfrumusețeze un oraș urât, dar și să îl scoată din anonimat. Să îl înnobileze cu povești. 

AEDU este formată din Lucian Vasile și, acum, din soția sa. Membri fondatori au fost „mama, tata și o pisică”. 

„Viața a vrut să am această șansă, de a lucra în domeniu, așa că AEDU a rămas refugiul acela în care pot să fac ceea ce îmi place, liber. 

Mama, tata sunt acuma filiala din Ploiești, că eu locuiesc la București, mda. Tata tot timpul zice că el e prim-vicepreședinte și că la viitoarele alegeri se gândește dacă o să candideze sau nu. Lumea crede că suntem așa, o armată de oameni, că suntem vreo 10-15, dar suntem eu, părinții mei, pisica și acum și soția mea, care se ocupă de anumite părți.”

AEDU aduce la lumină Ploieștiul așa cum ar fi putut să fie. 

„Cred că orice oraș are ceva de povestit, chiar dacă e plin de blocuri astăzi. Că înainte de blocuri, au fost lucruri mai interesante și, probabil, mai frumoase și eu despre asta povestesc, nu neapărat despre ce e acuma, ci despre ce a fost. E și mai amuzant. 

La Ploiești, nu prea se lua lumea în serios. Când le povestesc oamenilor că în 1940 o piață din oraș s-a numit Petrică Alunaru, nimeni nu a auzit ceva de el, nici măcar contemporanii lui nu cred că știau prea multe. Tipul era în viață, un dolofan, gen baron local, singurul importator de bere Bragadiru în tot județul Prahova. Așa că a tras sforile și și-a denumit o piață după el”.

Lucian Vasile este expert la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului din România (IICCMER), iar istoria pe care o practică el în timpul liber la AEDU e una  socială, colorată, cu și despre oamenii de odinioară. 

„Am avut norocul să am niște întâlniri, prin 2006. Eram în clasa a X-a și am vrut să fac un documentar despre clădirea liceului, era o clădire foarte impunătoare, frumoasă, distrusă la bombardament și am început să caut bătrâni care învățaseră în liceu și care să îmi povestească. Și am dat de un bătrânel care era absolut savuros. 

Și el avea și un dar așa, de a povesti, era foarte miștocar, a fost și mare fustangiu, dar și-a și iubit soția până în pânzele albe. Ea murise și el îmi spunea că vrea să mai trăiască șapte ani, ca să poată fi îngropat alături de ea. Un tip care te impresiona. Și m-a captivat. Îmi lăsa așa câte un fir epic, acolo era nu știu ce… și mă lăsa pe mine să descopăr ce a fost și ce s-a întâmplat. Și așa cred că m-am îndrăgostit de istoria locală. A fost și un refugiu pentru mine. Pur și simplu simțeam că sunt singurul care mai poate să ducă povestea asta mai departe.”

„Teoria mea e că noi suntem mult mai cuminți decât bunicii noștri.”

Întâlnirile 

Câteva luni mai târziu și tot din aproape în aproape, l-a întâlnit pe unul dintre colegii lui Miți Dumitrescu, cel care l-a împușcat pe Armand Călinescu în 1939. „A început să îmi povestească tot felul de lucruri, pe care nu aveam cum să le găsesc în vreo carte, nu le mai țin minte acum, că eram fascinat de întâlnirea cu istoria, să îmi povestească cum în liceul meu, la Rebeliune, erau mitraliere puse și trăgeau și făceau, îți dai seama, io cu șapte ani înainte mă jucam cu soldăței și acuma auzeam de povești cu soldați petrecute exact unde mă duceam eu în fiecare zi, a fost WOW!”

Toate aceste povești spuse de cunoștințe sau de mama lui, care copilărise în centrul Ploieștiului, au prins cheag și au început să recreeze o lume. Acum, Lucian se ia peste picior pentru pasiunea lui care poate părea fără miză. Dar tocmai aceste pasiuni sunt cele care dau naștere unor neașteptate izvoare care adapă comunități. 

Se compară amuzat cu personajul unui film suedez (ecranizarea cărții cu același nume), „Un om pe nume Ove”, despre un bătrân mizantrop, care trăiește mai mult în trecut. „Am și io un fond de Ove, dacă te-ai uitat la film, asta vreau să fiu, Ove. Nu știe președinta de pe scara mea că vreau să îi iau locul la pensie!”

După aproape 10 ani, AEDU face cinci tururi ghidate prin Ploiești, pe teme din cele mai diferite, de la perioada interbelică, la război, la plăcerile vieții sau represiunea comunistă. „Turul pe care l-am inaugurat anul trecut se numește Plăcerile Ploieștiului și alte povești. Și despre asta vorbesc, despre prostituție, despre primul caz de travestiți din oraș, unde se bea, unde se fura, unde se… făceau altele că, na, teoria mea e că noi suntem mult mai cuminți decât bunicii noștri. 

Câți dintre prietenii noștri se mai bat astăzi? Noi stăm cuminți, mergem la sală, nici măcar pe stadion nu mai mergem, înjurăm doar în fața ecranului, pe când bunicii noștri nu pierdeau timpul la calculator, ci ieșeau pe stradă. Unde mai furau ceva, mai se băteau, se mai duceau la… mai ales că atunci prostituția era legală, în interbelic.”

Chiar dacă pe alocuri poveștile spuse de Lucian Vasile au un aer de film de comedie dulce-amară, tot ceea ce le spune el oamenilor stă pe un suport teoretic solid și pe o muncă adevărată de cercetător în tot soiul de arhive și presă locală de epocă. 

„Ce spun eu e într-o formă foarte accesibilă, dar fondul este documentar. Vreau să fiu riguros, ca un istoric, dar să nu vorbesc ca unul.”

Cum vindeci o comunitate

Și AEDU mai face ceva absolut remarcabil: publică carți pe care le plătește, cel mai adesea, din buzunarul propriu. Fiecare carte vândută generează mijloacele financiare pentru următoarea și tot așa. Au un magazin online și au deschidere în librăriile ploieștene și pe elefant.ro. 

„Am reușit să ajungem în unele locuri, pe unde am avut prieteni, ca să o spun pe aia dreaptă, fiindcă e foarte greu să ai acces pe piața de carte, dacă ești o entitate mică. 

Am publicat și cărți, cărți ale mele în afara colecțiilor, dar sunt colecția Memento, unde e un call public, iar oamenii trimit povești sau amintiri și le selectăm pe cele mai bune, Oana, soția mea, le redactează și așa apar cărțile. Acum lucrăm la volumul 5. Mai este o colecție, Restitutio, cu texte vechi, ieșite din drepturi, pe care le reeditez, si mai avem și o serie cu albume, până acum am scos două, Istoria Ploieștiului, în imagini, Primul și Al Doilea Război Mondial.” 

„Cred că ăsta e paradoxul istoriei, că o epocă a extremismelor, că în fond secolul XX cam asta a fost, te învață moderația și prudența. Asta am descoperit citind.”

Două din albumele apărute la AEDU sunt despre război. Pentru lansarea lor, Lucian Vasile și-a invitat niște prieteni, care se ocupă cu re-enactmentul (reproduceri la scară a unor evenimente istorice, n.red). „La primul album, au venit îmbrăcați în uniforme din Primul Război Mondial și în al doilea, au venit cu uniforme din Al Doilea. Veneau copiii pe scenă, voiau să vadă, să învețe cum era cu aruncătorul de grenade, pe urmă veneau tații lor, le luau căștile din cap și și le puneau ei, a fost foarte interactiv.”

Colecționar pătimaș de orice mărturie legată de Ploiești („Colecționez orice mă mai lasă soția să mai aduc acasă. Am de toate, de la pălării, sticle de sifon, tablouri, poze, dosare, afișe. Le țin acasă, am niște dulapuri unde le țin inventariate”), Lucian își impresionează mereu audiența. 

„La început veneau oamenii la un tur așa 5-6, de curiozitate, Cu timpul s-a dus vestea și au recomandat de la unul la altul și acum făceam tururi cam cu 20 de persoane în grup, nu mai mult. Eu și aduc poze, documente, să le vadă, să le țină în mână. Uite, aici era asta. Uite fotografia originală, să o vezi. La unul dintre tururi duc o poză cu un soldat german, care s-a pozat în fața unei biserici. Le arăt poza. Da, e o poză. Ia, uitați-vă pe spate! Păi, scrie 1 august 1943. Ia, gândiți-vă, ce a fost atunci? Păi, n-a fost bombardamentul ăla, când au coborât la 40 de metri și… Ba da! Și, ia, uitați-vă la umbra omului. Era pe la prânz. Bombardamentul a început pe la ora 1 p.m. Deci, fotografia e făcută cam cu o oră înainte de bombardament. Poate că e ultima imagine a acestui loc. Și atunci îi ia așa un frison. Îi las pe ei să descopere și atunci sunt impresionați. 

Tendința unui istoric este să fie plictisitor. Încerc să ies din zona asta, dar fără să duc în derizoriu ceea ce spun. Combin și povești tragice, cu unele mai amuzante.

Înainte de pandemie am avut chiar tururi cu turiști străini din America, Franța, Bulgaria, Egipt. Începuse să se dezvolte… Acum așteptăm să treacă totul”. 

„Cei pe care i-am uitat”

Ultima carte publicată de Lucian Vasile se numește „Cei pe care i-am uitat” și e o oglindă a represiunii comuniste împotriva unor locuitori ai Ploieștiului în perioada 1948-1964. E scrisă cu o undă de suspans, romanesc, de ajungi să ai eroi preferați și monștri. 

De aici am aflat, de pildă, despre fascinanta viață a unui industriaș olandez stabilit în România, Jacob Koppes, care făcea afaceri cu petrol și care a finanțat aproape 40 de ani prima echipă locală de fotbal, Atletic Club United. Copiii lui, cu destine care de care mai spectaculoase, spun povestea unui spațiu care avea la începutul secolului trecut același magnetism pe care îl exercită asupra străinilor astăzi zona saxonă din Ardeal. Era doldora de expați, care își căutau norocul pe câmpurile petrolifere de la marginea Europei sau care se învârteau și investeau în afaceri cu petrol și în industrie.  

Comunismul, cu Securitatea lui omniprezentă, cu compromisurile sale rușinoase și cu intimitatea oamenilor răvășită și expusă în sute și sute de file de dosare la CNSAS, e o zonă aproape inaccesibilă istoricilor locali. Cu greu poate fi cartată și de un istoric profesionist, fiindcă tentația de a dezvălui mai mult decât necesarul sau de a credita mojiciile securiștilor este acolo aproape. Și cheamă, ca o sirenă. 

Ca să se protejeze și pe el și pe cititorii săi, dar și pe familiile rămase în viață ale celor care au devenit personaje în cartea sa, Lucian Vasile spune că practică un soi de exercițiu de empatie și încearcă să se pună în papucii fiecăruia, fiindcă „e foarte ușor să pui etichete”. 

„Eu am oarecum o imunitate la chestii din astea violente, dacă tot am citit atâtea dosare și grozăvii. În schimb, am avut un soi de mental breakdown (șoc, cădere nervoasă, n.red) când am citit în dosarul unui fost deținut politic, care începuse să colaboreze cu Securitatea apoi, că a primit dar de nuntă din partea Securității. Exact așa scrie: să recompensăm informatorul, pentru informațiile date despre Ticu Dumitrescu și gruparea lui (că pe baza notelor sale, grupul lui Ticu Dumitrescu a fost condamnat la 25 de ani de închisoare în 1958) și pentru că are o situație materială proastă și urmează să se căsătorească în lunile următoare. Ăsta a fost momentul în care am închis dosarul și am ieșit afară să mă plimb. Mi s-a părut mai grețoasă și mai greu de digerat decât bătăile și tortura. 

Modul în care au intrat în viața omului. Până atunci mă gândeam, uite, are un băiat și poate reușesc să intru în contact cu urmașul și să-l întreb mai multe, pe urmă mi-am zis… ce să îi spun? Părinții tăi au primit și darul de nuntă de la Securitate! Nu pot! Nu pot! Plus, nici nu aș fi vrut să știu asta. Am mai întâlnit astfel de detalii intime, care nu ar fi trebuit știute de altcineva decât de oamenii respectivi. 

De asta am încercat tot timpul să am empatie față de ei, că până la urmă eu stau bine mersi într-un scaun, liniștit, la căldură, într-o epocă nu perfectă, dar oricum mai liniștită decât a lor… că dacă eram în locul lor… tare mi-e teamă că aș fi avut niște reacții de care nu sunt conștient.”

„Eu iubesc Ploieștiul care a fost, nu neapărat cel care este. E fascinant. Și e uman.”

Bombele 

Prudența e necesară, mai ales când se vorbește despre cel de-Al Doilea Război Mondial, spune Vasile. În Ploiești e încă o discuție la ordinea zilei legată de bombardarea orașului de către americani, iar sentimentele anti-americane sunt prezente, din această pricină. 

„Bunica mea, fix înainte de primul bombardament, a fost trimisă de străbunicul să cumpere țigări. Și ea nu s-a uitat pe unde a trecut și a fost lovită de o mașină nemțească. Nemții au dus-o la spital și a fost imobilizată la pat. Și așa a trăit primele bombardamente, n-a putut să se refugieze. A așteptat în pat, cade bomba, nu cade bomba, copil de 11 ani. Și ea până la sfârșitul vieții a avut trauma asta, când auzea avion, avea atac de panică. Eu, copil mic, râdeam, mamaie, da ce te sperii, că e acolo sus! Și am înțeles asta mult mai târziu, când am citit minuta unui atac aerian: un val de avioane a trecut pe la Dunăre, un val de avioane pe la Severin, trage antiaeriana de la Craiova, trage antiaeriana de la Pitești, și la un moment dat, scris cu caps lock: toate avioanele sunt pe Ploiești. Trecuseră 70 de ani și m-a trecut și pe mine un fior pe șira spinării. Bunica mea ce-o fi simțit, că ea a fost acolo?”

Ploieștiul a fost cel mai bombardat oraș din România. 

„Păi… și americanii erau niște băieți de 18-20 de ani, care brusc dădeau nas în nas cu moartea, să îți bubuie antiaeriana aia, care era una din cele mai puternice de pe continent, tot ce voiai era să arunci bombele alea și să fugi, să rămâi în viață. Păi, da, dar au aruncat bombe pe case! Păi, n-au vrut, n-au putut, s-au pierdut cu firea, sunt și ei oameni. Și ei aveau mame acasă și cei de jos aveau mame care îi așteptau. Asta mi se pare o traumă pe care comunitatea locală nu a putut să o înțeleagă și nici n-a făcut pace cu ea nici în ziua de astăzi. Când e vorba de bombardamente și de război, sentimentul antiamerican e încă acolo, nu poți să explici că ăsta a fost războiul. E ca și când ai juca fotbal și te-ai aștepta ca ceilalți să nu îți dea gol. Trebuie văzut dincolo de prima perspectivă. Și eu, înainte să pornesc cercetarea asta, eram la fel, oarecum pe poziții revanșarde”, spune istoricul.  

Fiecare weekend liber, Lucian Vasile și-l petrece pe teren, la Ploiești, dezgropând, dintre blocuri, o comoară. Spune că are planuri ambițioase. Deocamdată a reușit, cu investiții personale, ceva ce o strategie publică de promovare, asumată de o autoritate publică locală nici măcar nu și-a pus problema: să îi ajute pe ploieșteni să își vadă cu alți ochi orașul. 

„Ce m-a învățat istoria e să mă bucur de viață, când e atât de efemer totul. Chiar dacă sună a truism. Dar dacă am înțeles asta, nu mă mai stresez, iar dacă nu mă mai stresez, nu-mi cade părul, ceea ce e țelul meu în viață”, glumește istoricul Lucian Vasile.