Pregătirile militare pe care Statele Unite le fac pentru o confruntare cu China

Noul război rece dintre SUA și China, spre care cele două superputeri se îndreaptă, are și o componentă militară substanțială. După ce China și-a modernizat rapid forțele armate în ultimele două decenii, Statele Unite se văd nevoite să își recalibreze propriile forțe în încercarea de a ține în frâu ambițiile rivalilor.

În confruntarea dintre cele două superputeri, Statele Unite dispun de mai multe arme economice devastatoare decât rivalii asiatici. SUA poate restrânge importurile de produse chinezești, ceea ce a și început să facă.

China depinde de accesul mărfurilor sale pe piețele internaționale pentru a-și continua ascensiunea, în concluzie poate, la nevoie, să pună tarife restrictive pe mărfurile americane în contrapartidă, însă dependența sa de exporturi o face mult mai vulnerabilă în cazul unui război comercial.

Accesul Chinei pe piețele internaționale depinde de legăturile maritime cu restul lumii, de aici obsesia pentru controlul Mării Chinei de Sud.

Tot ce trebuie să facă SUA, împreună cu aliați tradiționali precum Japonia, Coreea de Sud și Taiwan, pentru a-și paraliza economic rivalul asiatic este să taie legăturile maritime ale Chinei.

De cealaltă parte, China a reușit doar să își ostilizeze vecinii și, astfel, să își restrângă propriile opțiuni în caz de conflict cu SUA, care controlează pentru moment întregul Pacific împreună cu aliații săi și, printr-o recalibrare a forțelor armate, vrea să se asigure că își poate menține supremația în această parte a lumii.

Strategia greșită a Chinei

Principalul teatru de operații militare prevăzut pentru viitorul apropiat în Asia este Marea Chinei de Sud, acolo unde China și-a întărit substanțial pozițiile și a transformat, prin extinderea lor și construirea de instalații militare, o serie de insule nelocuite în adevărate portavioane ce nu pot fi scufundate.

China a mers până acum pe o strategie menită să își extindă zona de influență a propriilor forțe navale și aeriene cu ajutorul insulelor din Marea Chinei de Sud. Insulele din arhipelagurile Paracel și Spratly sunt de asemenea folosite și ca mijloc de presiune geopolitică asupra vecinilor Chinei.

Faimoasa Nine-dash-line delimitează în mod vag pretențiile teritoriale ale Chinei în zonă și este folosită, în funcție de interes, pentru a presa state precum Vietnam, Filipine, Malaysia și Taiwan să accepte pretențiile Chinei și să le aducă pe orbita Beijingului.

Până acum, strategia a avut efecte contrare și a împins statele vecine către o cooperare mai strânsă cu Washingtonul și doar inabilitatea administrației Trump a făcut până acum imposibilă coagularea unei alianțe regionale care să includă toate țările care au avut de-a face cu agresiunile Chinei, inclusiv India sau Vietnam.

De altfel, Vietnamul, fostul adversar, a repus în funcțiune baza navală din golful Cam Ranh, considerată a fi cea mai bună bază de acest tip din Asia de Sud-Est în ceea ce privește geografia zonei. În urma redeschiderii bazei din golful Cam Ranh, folosită în trecut de francezi, americani și ruși, autoritățile vietnameze au permis inclusiv navelor altor state să acosteze pentru reaprovizionare. În 2016, două nave americane au acostat acolo, pentru prima oară din 1975.

Există inclusiv zvonuri că SUA ar fi interesate să stabilească o prezență navală permanentă la Cam Ranh, pentru a descuraja acțiunile Chinei în Pacificul de Vest și pentru o mai bună coordonare cu Vietnamul, în ciuda faptului că cele două state au dus un război devastator timp de mai mult de un deceniu.

Jocuri de război

În fața amenințării militare chineze, SUA se văd nevoite să schimbe din temelii propriile forțe pentru a face față unui război.

O serie de simulări efectuate de Pentagon au arătat că SUA ar pierde un război cu China desfășurat în special în Pacificul de Vest. Practic, toate bazele militare americane din zonă sunt vulnerabile la atacuri cu rachete balistice. O apărare a Taiwanului în cazul unei invazii chineze ar fi imposibil de realizat de către Marina americană în condițiile în care propriile nave, mai ales portavioanele, sunt vulnerabile la atacurile cu rachete avansate tehnologic concepute special să distrugă nave de suprafață. Iar China dispune în număr mare de asemenea rachete.

Astfel, strategia adoptată de Pentagon este să aibă la dispoziție o forță mobilă rapidă, capabilă să evite atacurile cu rachete și să lupte într-un teatru dominat de inamic. În plus, retragerea SUA din tratatul INF, ce prevedea interzicerea rachetelor sol-sol cu rază scurtă și medie de acțiune, oferă părții americane mai multă flexibilitate.

De altfel, retragerea din tratatul INF semnat cu defuncta URSS în 1987 trebuie interpretată mai mult ca un avertisment la adresa Chinei, care a dezvoltat o gamă întreagă gamă de astfel de arme, pe care plănuiește să le folosească în zona Pacificului de Vest. SUA și-au recâștigat libertatea de a dezvolta o nouă generație de rachete balistice și de croazieră cu rază scurtă și medie capabile să ofere un răspuns pe măsură la efortul de înarmare al Chinei.

Revenirea la misiunea inițială

Pentagonul pare să fi înțeles însă pericolul pe care îl reprezintă forțele chineze în zona Pacificului de Vest și va pune în practică cea mai importantă reorganizare a Infanteriei Marine (United States Marine Corps – USMC) de după cel de-al Doilea Război Mondial cu scopul explicit de a contracara expansiunea Chinei și de a face din USMC o forță mobilă, rapidă, capabilă să lupte în campanii de apărare și cucerire a insulelor.

Originile Infanteriei Marine pot fi găsite în timpul Războiului de Independență american, însă ea a fost înființată ca ramură a forțelor militare în 1834, făcând parte din Departamentul Marinei. Rolul său a crescut substanțial în Primul Război Mondial, când elemente ale Infanteriei Marine au luptat în campania din Europa.

Momentul definitoriu al USMC a fost însă campania din Pacific din timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Astfel, misiunea sa cea mai importantă a devenit cucerirea și apărarea insulelor. Bătăii precum Guadalcanal, Tarawa, Guam, Saipan, Iwo Jima și Okinawa au făcut ca Infanteria Marină să se bucure de respect din partea oricărui adversar până în ziua de astăzi.

Cu timpul însă, misiunea centrală a fost abandonată și Marine Corps a devenit o clonă a Armatei (Forțele Terestre), având, la o scară mai mică, aceleași capabilități.

Odată cu ascensiunea Chinei, Statele Unite s-au văzut în fața unei provocări similare cu aceea a ascensiunii Japoniei în anii ’30. O mare putere asiatică este din nou capabilă să pună la îndoială supremația SUA în zona Pacificului, ba chiar poate, la nevoie, să interzică accesul forțelor americane în Pacificul de Vest și să amenințe securitatea aliaților săi tradiționali din regiune.

În anticiparea unui posibil conflict cu China, Statele Unite au nevoie de o forță militară capabilă să lupte pentru a cuceri și apăra lanțuri de insule chiar și în condițiile în care inamicul obține supremație aeriană sau navală.

Pentru asta, acea forță trebuie să fie mult mai mobilă, adaptabilă și să se bazeze mai mult pe inteligență artificială decât pe forța blindatelor. Cel puțin așa sună teoria care stă la baza reformei prezentate în raportul Force Design 2030, semnat de generalul David H. Berger, comandantul Marine Corps.

Infanteria Marină va fi regândită ca armă astfel încât să poată funcționa ca o forță expediționară pregătită să opereze în zone contestate și să susțină operațiunile forțelor navale. Infanteria Marină va fi, astfel, o extensie a Flotei, capabilă să ajungă prima într-o zonă de conflict și prima forță capabilă să intre în luptă.

După cel De-al Doilea Război Mondial, odată ce SUA au câștigat supremația navală, rolurile s-au inversat. Marina a ajuns să susțină operațiunile terestre ale Infanteriei Marine la sol, însă această stare de fapt este văzută ca o anomalie de către generalul Berger. Într-o epocă în care inamicul (China, mai exact) dispune de un întreg arsenal de rachete foarte precise cu rază scurtă și medie, de drone și de aeronave cu pilot de ultimă generație, chiar dacă acea supremație navală se menține, orice flotă, oricât ar fi de puternică, este vulnerabilă în fața atacurilor susținute.

Amenințările de tip A2AD (anti-access/area denial – interdicție a accesului într-o zonă) sunt cele mai importante amenințări cu care se confruntă în acest moment forțele americane în zona Pacificului de Vest.

Pentru a răspunde acestui tip de amenințări, strategia înaintată de generalul Berger prevede adoptarea unei distribuirea forțelor în unități mici, autonome, capabile să lupte cu un inamic ce are la rândul său forțele distribuite într-un areal extins, dominat de amenințări precum artilerie cu rază mare, rachete balistice și de croazieră, mine navale și terestre și alte tipuri de arme inteligente.

Cele mai dezbătute și combătute aspecte ale Force Design 2030 țin în special de eliminarea completă a companiilor de tancuri și de reducerea numărului de avioane de luptă de generația a V-a, F-35B.

Criticii strategiei de recalibrare a forțelor spun că Infanteria Marină va pierde astfel mult din puterea de foc necesară în lupta cu un inamic bine echipat și puternic. Berger consideră însă că este nevoie de reduceri de costuri pentru a putea crește numărul de baterii de rachete și de escadrile de drone.

Prin punerea în practică a reducerilor cerute de generalul american se vor realiza economii de 12 miliarde de dolari, bani suficienți pentru a crește de 3 ori numărul de baterii de rachete și o dublare a numărului de escadrile de aeronave fără pilot.

Strategia expusă de către comandatul Marine Corps va trebui și testată într-o serie de simulări de conflicte pentru a vedea dacă își atinge obiectivele.

Pentru Statele Unite, schimbarea misiunii Infanteriei Marine nu este însă suficientă. Fără o cooperare mai strânsă cu aliații tradiționali din regiunea Asiei și cu cei noi, de conjunctură, precum India sau Vietnam, ținerea în frâu a ambițiilor Chinei nu va fi posibilă.