Portocala

Ne-am întors din vacanța de iarnă, suntem iar la cămin, la Trușești. Am venit mai devreme cu o zi și ne-am luat în primire ținuta, ghiozdanul, rechizitele pentru trimestrul doi din clasa a treia. Apoi a venit frizerul, nenea Vicol, și ne-a tuns zero pe toți. La plecare a luat părul nostru într-o față de pernă. Noi am măturat bine în urma lui, ne-am pregătit ghiozdanele pentru mâine și acum stăm în bănci și așteptăm darurile de la Moș Gerilă.

Moș Gerilă a venit cu daruri de Anul Nou, când noi eram în vacanță. Orfanii care nu mai au pe nimeni pe lume au rămas la cămin și au făcut serbarea pomului de iarnă. Lor le-a dat Moș Gerilă darurile atunci, la pom. Noi, ceilalți, abia acum le primim.

Cică a fost serbare mare în sala de mese, cu un pom frumos, încărcat cu beteală și cu beculețe. Băieții au spus poezii despre iarnă și au cântat cântece patriotice. Moș Gerilă a împărțit daruri la copiii din sală, iar pe ale noastre le-a pus deoparte.

Noi știm că nu există Moș Gerilă, dar nu avem voie să spunem asta. La serbare, Moș Gerilă a fost domn’ Horodenciuc, îmbrăcat așa. Toți băieții l-au recunoscut. N-a venit ca Moș Crăciun, cu sania, a venit cu Dacia lui Horodenciuc. Și vorbea ca el. Și avea exact dinții lui stricați.

Moș Gerilă nu e adevărat. Dar Moș Crăciun e chiar Moș Crăciun, nu e un educator cu barbă de vată. Pe el nu-l vezi când vine.

Eram acasă în noaptea de Ajun. Moșul a intrat pe hogeag și mi-a lăsat darurile sub pernă, că mama nu mi-a făcut brăduț. La mine în sat îi zicem brad de Crăciun, nu pom de iarnă sau de Anul Nou, cum îi zicem la cămin. Că dacă e pom, trebuie să facă fructe. Bradul nu e pom, e brad. La cămin trebuie să învățăm să spunem în două feluri la același lucru.

Mama, dacă n-a făcut brad, a pus doar o lumânare în geam. Ca să vadă Moșul unde să vină. Pe ulița noastră, când te uitai în lung, pâlpâia câte o lumânare la fiecare casă. Peste omătul mare cât gardul luna zvârlea beteală de lumină pentru toți oamenii care n-aveau nici lumânare de pus în geam, ca să vadă Moșul să meargă la toți.

Moș Crăciun mi-a lăsat sub pernă bomboane, biscuiți, un colac și o carte de povești. Colacul cred că l-a halit Moșul din coș, de după sobă, că prea seamănă cu ceilalți, copți de mama. Iar biscuiții, de la aprozar, de la Țațana. Ce contează de unde a luat Moșul darurile? Bine că le-a adus.

Dar nu la daruri m-am gândit eu prima oară când m-am trezit. Pe mama am căutat-o cu ochii încă somnoroși. Și când am văzut-o, a fost ca toate darurile de pe lume la un loc. Pentru că pe ea o văd așa de puțin, numai în vacanțe.

A scos de sub pernă punguța de la Moș Crăciun, cu ce-a avut și el, și mi-a dat-o. M-a strâns în brațe, m-a pupat tare pe obraji, pe frunte, pe urechi, și a șoptit: „Căposul mamii căpos, dragul mamii…”. Nici nu-mi mai trebuie să-mi aducă Moș Crăciun alt dar, vreau doar să vină mai des, că avem liber de la școală când vine el și merg acasă, la mama. Cu bilet de voie.

Acum trebuie să stăm cuminți în bancă, ne spune doamna Amariei, educatoarea noastră, să pregătească darurile. Ea zice că e mama noastră, dar ce fel de mamă e? Că mereu ne bate. E rea. Îi spunem Zmeoaica. Toți ne temem de ea. Dar nici de frică n-ai cum să stai cuminte, adică țeapăn, când Zmeoaica tot mută dintr-un sac în altul tot felul de daruri. Întoarcem capul, când unul, când altul. Mirosul de portocale vine peste noi, ne face să fremătăm. Ne trage de nas. Ne gâdilă pe limbă. Ne dă bobârnace.

Doar portocalele ne interesează din tot ce e în sacii ăia. E singura dată din an când mâncăm o portocală. Moș Crăciun nu ne aduce așa ceva acasă, iar mamele noastre nu ne cumpără pentru că n-au cu ce – și am auzit că și dacă ar avea niște bani, că ar vinde o găină sau ceva, tot degeaba, că de unde să cumpere portocale? Nu se găsesc. La cămin avem portocale de Crăciun, câte una de fiecare. Deci aproape 300. Un munte de portocale! Avem pentru că Moș Gerilă e mult mai bogat decât Moș Crăciun. Chiar Tovarășul Nicolae Ceaușescu îi pune portocalele în sac. Tot ce avem la cămin e de la partidul și de la statul nostru în frunte cu Tovarășul Nicolae Ceaușescu.

Începe trimestrul doi. Dar pentru noi se și termină tot azi, când ne primim portocala. Restul nici nu mai contează, sunt doar zile.

Portocalele au în ele ceva fermecat. Le ții în palme și ți se pare că ai căușul plin, dar în același timp simți și un gol. Așa ține Dumnezeu pământul în mâini când li-l dă oamenilor. Așa am văzut în icoane. La biserica din sat am văzut, că la biserica din Trușești nu avem voie. Luăm bătaie și dacă se aude că am umblat cu colinda prin satele noastre, în vacanță. Iar Marcel Ciobanu a luat bătaie numai pentru că s-a închinat la culcare. Doamne-ferește să zici de Doamne-Doamne!

Portocala are pielea ca de om. E moale și are pori prin care iese mirosul ei. Mirosul de portocală nu se duce pe nas ca toate mirosurile, ci se împrăștie în tot capul, îl simți și cu tâmplele, cu maxilarele, cu pomeții. Îți împinge ochii în sus. Se înfige la rădăcina urechilor. Tragi mirosul în piept și simți până în stomac, parcă ai și mâncat portocala, dar ea e tot neatinsă și continuă să te ațâțe și să te sature pe nemâncate.

Nenea Luca, supraveghetorul, e un nene bun, nu ne bate. Are o cheliuță în vârful capului. Pentru că e un nene bun, noi îi spunem nea Portocală. Mai sunt îngrijitori și educatori cu cheliuță, dar ei sunt răi și nu le spunem Portocală, le dăm porecle de rău. Portocala e pentru cei buni.

Portocala e mai bună decât merele. Merele le culegem noi din livadă de la Buhăceni, toamna, și pe urmă tot anul mâncăm din beci. Furăm și de pe la oameni, din grădină. Dar portocalele nu le găsești pe toate drumurile. De una singură pe an ai parte, atât. De aceea e așa de bună. Și pentru că în mirosul ei, în gustul ei simți și altceva, nu doar miros și zeamă… nu știu cum să spun… simți depărtarea de la care vine, tocmai din Portocalia, de la capătul lumii… simți vântul din țara aceea, și iarba, și soarele, lumina strânsă ca mierea în coajă, simți și marea fără capăt, simți ploaia caldă peste livezile de portocali… Și nu cu limba simți, ca la mere, ci simți cu inima, cu tot trupul… Când mănânci o portocală simți depărtarea. Simți că fugi de la casa de copii. Departe, departe. De asta e așa bună portocala.

A terminat doamna de numărat. Dar nu începe să împartă portocalele. Se așază la catedră și se apucă de scris ceva. Trage linii cu rigla. Hâșc, hâșc! Pe urmă umblă cu tabelul de la bancă la bancă și ne pune să semnăm că am primit darurile. Semnez plin de nerăbdare în dreptul meu. Mi-e gura apă. Stiloul doamnei scrie gros, cu multă cerneală, parcă ar saliva și el.

Zmeoaica ne dă întâi darurile mici, adică pixul, creionul, carnețelul. O cutie de creioane colorate la doi. O cutie de acuarele la doi, o cutie de guașe la trei. Sunt și câteva jocuri în niște cutii de carton. „Dacii și romanii”, „Nu te supăra, frate”, „Să țesem frumos”, cuburi, șah. Astea sunt pentru toată clasa. Ar trebui să ni le dea când terminăm lecțiile, să ne jucăm în timpul liber, dar nu prea punem noi mâna pe jocurile alea. Sunt pe inventar și doamna se teme că le stricăm. Așa e aici. Acasă era altfel. Când îmi aducea tata o jucărie, dacă n-o stricam în câteva zile, zicea că nu-mi place.

Zmeoaica vine cu un săculeț de portocale din fundul clasei și-l pune pe catedră. Când trăgeam cu ochiul în spate, păreau mai multe. Acum parcă nici nu ar ajunge la toți. Număr zece prin sacul de celofan. Iar noi suntem douăzeci. Când privim drept în față, la tablă, lustruită ca o oglindă, parcă am fi patruzeci. Soarele șterge de pe tablă douăzeci de copii, cu o simplă aplecare spre apus, dar tot rămânem mulți, atât de mulți la atât de puține portocale. Ne uităm speriați unii la alții. Cine va rămâne fără?

Zmeoaica ne ia după tabel. Când ne auzim numele, venim în față, la catedră, luăm portocala și o zbughim în bancă. Unsprezece portocale. Câte una pentru cei care n-au fost la serbarea pomului de iarnă. Ceilalți și-au primit portocala chiar de la Moș Gerilă, adică de la Horodenciuc.

În fața mea, Atodiresei și-a înfipt degetele în portocală și a tras coaja de pe ea cu nerăbdare, cu furie. Flămângiosul! A mâncat-o pe loc, hap! hap! Ca pe un măr!!! Păi așa se mănâncă portocala?

Eu o țin pe a mea cu amândouă mâinile între picioare. E rece. E plină de mister și de depărtare. E rotundă, plină, parfumată. E și grea, și ușoară. Parcă aș mângâia un obraz.

– Ia fiți atenți la Atodiresei! A făcut foarte urât că a mâncat portocala de unul singur, strigă Zmeoaica în timp ce umblă prin clasă, pe la fomiști, și adună cojile de portocale într-o punguță. Le ia acasă și le usucă, pune la prăjituri, la ceai. El a dovedit că nu este un bun coleg. Tu să împarți cu Sergiu, că și lui îi este poftă, zice ea oprindu-se în dreptul meu.

Las capul în jos, mă cocoșez, mă fac o carapace cât mine de mare în jurul portocalei.

– Dar Sergiu a mâncat portocala lui la serbare. Asta e portocala mea, mârâi eu, cu capul lipit de bancă, strângând fructul la piept pe sub flanea, mai-mai să-l storc.

Trag cu coada ochiului la colegul meu de bancă. Mă privește cu ochii aprinși de poftă. Buzele i s-au umezit. Stă întors jumătate spre mine, așteaptă să-i dau și lui. E prietenul meu cel mai bun, dar acum simt că îl urăsc. Aș împărți orice cu el, dar nu și portocala.

– Hai, dă-i, insistă Zmeoaica. Dă-i și lui. Hai, toți care aveți portocală împărțiți cu cei ce n-au.

Se aud mârâieli din clasă. Parcă nimeni n-ar vrea să renunțe la vreo feliuță din portocala lui.

– Nu-i dau, mă aud zicând printre lacrimi.
– Dar e prietenul tău.

Într-adevăr, Sergiu e prietenul meu. Împărțim mereu tot ce avem. El nu are pe nimeni acasă, că nu are acasă, așa că n-are unde se duce. Nu pleacă niciodată de la cămin. Nu-i aduce nimeni nimic. Dar e șmecher și face rost de orice, îmi dă și mie. Iar eu, când vin de acasă și aduc ceva bun, sau când vine mama la mine și îmi aduce, îi dau și lui. Nuci, mere, turte, scovergi, cozonac, friptură, ouă fierte, de toate. Când i-a furat cineva ghetele, i-am dat o gheată de-a mea și am mers amândoi într-un picior, prin zăpadă, până la școală. Am sărit să-l apăr când l-a încolțit Ungureanu ca să-i ia suplimentul cu forța. I-am dat să copieze la aritmetică. Împart cu el și binele și răul. Împart totul. Dar portocala nu se împarte. Asta o știe și el.

Zmeoaica mă împunge cu degetul în scobitura cefei, zice:

– Hai, zgârciobule, dă-i și lui! Dă-i! Nu face prietenia ta cât o jumătate de portocală?

Mă uit pieziș la Sergiu, dar el a întors capul, îi văd numai bărbia tremurând, parcă s-ar porni să plângă. Zmeoaica mă tot trage de mână, vrea să-mi smulgă portocala. Eu o mut în cealaltă mână și i-o întind pe toată lui Sergiu, pe sub masă, adică ia-o, bă, pe toată, fir-ai al naibii, dar el îmi împinge mâna înapoi și se întoarce de tot cu spatele la mine.

Zmeoaica mă prinde de mână și reușește să-mi smulgă portocala. Se duce la catedră și o taie în două cu un cuțitaș pe care îl poartă tot timpul în geantă.

Iat-o, vine spre banca noastră, a mea și a lui Sergiu, cu câte o jumătate de portocală în mâini. Nici nu le-a cojit. Ne dă fiecăruia câte una.

Amândoi punem capul în piept și începem să mâncăm, spate în spate.

Privesc jumătatea de portocală pe sub bancă, în ultima lumină a zilei, și mi se pare că un ochi mare și umed se uită la mine cu o privire galbenă, stinsă, de animal bolnav. Un fior necunoscut mă umple. Mănânc feliuță după feliuță, încet, în două cu lacrimi, și de data asta nu mai simt nimic fermecat. E doar un fruct. Ațos și fără gust. Nu simt decât gustul amar al rușinii. Mi-e rușine că am început să-l urăsc pe Sergiu. Îl urăsc fiindcă există și pentru că trebuie să împart portocala cu el.

Mănânc orbește, cu mâinile pe sub bancă, înghițind cu noduri. Degetele mi-s lipicioase. Parcă ar fi năclăite de sânge.

Seara, în dormitor, Sergiu se face nevăzut. S-a schimbat în pijamale și a dispărut pe undeva, nu-l mai văd. Dormim în paturi alăturate și parcă mai bine așa, că s-a cărat. Mi-e rușine să-l văd. Mi-e și ciudă pe el că mi-a mâncat o jumătate de portocală.

Trag pătura peste cap și dau drumul plânsului. Plânsul mut, de căminar, să nu-l știe nimeni. Mă cert în mintea mea cu toată lumea. „Nu știu dacă mâine vom mai fi prieteni”, îi zic lui Sergiu în gând, pe jumătate adormit.

Și acum îl aud culcușindu-se în pat, alături. Vesel, de parcă nici portocală n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Bagă capul sub pătura mea și-mi lipește ceva rece de obraz:

– Pst, uite-aici jumatea ta de portocală. M-am prefăcut că o mănânc și ți-am păstrat-o. Cum să mănânc eu din portocala ta? Doar sunt prietenul tău.

Mănânc bucata de portocală în pat, pe întuneric. Jumătatea de la Sergiu e fermecată. Are acel gust. Mănânc încet, spărgând cu vârful dinților celulă cu celulă, ca și cum aș face câte un pas către o țară însorită, departe de cămin, la capătul lumii. Iar la sfârșit mănânc și coaja. O împart frățește cu Sergiu, așa cum fac doi buni prieteni.

P-S: Mulți ani de la această întâmplare, în 2014, am primit de ziua mea un mic pachet de la un necunoscut din Italia. Era un telefon mobil Samsung. Primul meu smartphone. Expeditorul anonim m-a sunat după câteva zile. Era chiar fostul meu coleg și prieten de la cămin, Sergiu Sârbu. Ne regăseam după mai bine de 30 de ani. O portocală din copilărie poate să țină o viață! Astea de azi una-două se strică.