Poeta Ofelia Prodan a trecut prin moarte: "Unii iau pastile, dar ieșirea nu e acolo"

Codruţa Simina

Redactor

„Nu doar că mă dezic de familia mea, dar am ales ca formă de protest sinuciderea. Acum sunt împăcată. Nu cred că protestul meu va schimba ceva, dar abia aștept să văd ce e dincolo: nimicul sau infernul”.

E un fragment din mesajul pe care poeta Ofelia Prodan (39 de ani), care trăiește în orășelul italian Sassari, l-a postat pe Facebook luna trecută, în 19 septembrie.

O zi mai târziu, prietenii aveau să afle că ea înghițise, într-adevăr, un pumn de medicamente, dar, din fericire, fusese transportată la spital și era salvată.

Apoi au apărut și primele explicații:

„Am ajuns târziu la spital, până la urma unica persoană din acest oraș care mă putea găsi a văzut postările de pe facebook și m-a căutat. Pastilele nu m-au ajutat să renunț la lumea aceasta. Protestul meu nu a fost nici el înțeles. Cum nici cel din cartea mea No exit, de altfel. Dar acum nu mai vreau să mor.”

După ce și-a revenit, Ofelia Prodan a refuzat să vorbească cu presa.

„Din păcate, eu sunt o victimă, eu, având în vedere ce am făcut, trebuia deja să fiu moartă. Nu cred că mai am drept (sau forță) la un astfel de cuvânt. Eu sunt poetă, mă exprim prin poezie. În limbaj normal, cotidian, sunt ca un nou născut sau ca un mut. Prin urmare, sunt cumva predestinată să nu pot comunica (iar când comunic să o fac prost), e ca atunci când ai vorbi limba latină și toți din jur ar vorbi engleza”, a scris ea, tot într-o postare pe Facebook.

I-am scris Ofeliei Prodan și i-am propus să vorbească despre fragilitatea noastră, a oamenilor. I-am mai spus că, dacă vrea, dacă îi e mai ușor așa, poate să răspundă în versuri atunci când simte nevoia. Și a răspuns.

Acesta nu poate să fie un interviu.

*

– Aș vrea să refacem filmul senzațiilor și gândurilor, după ce v-ați trezit la spital.

– M-am trezit ca acasă. Casa mea din Urziceni, care e, de fapt, a părinților, și apoi aceea din București, care e, de fapt, a băncii de la care am împrumutat bani, sunt doar drumuri care nu au dus nicăieri.

Poate că mă voi simți acasă undeva, dar, acum, cel mai mult ți-aș răspunde tot din poezie, singurul loc din care nu am mari confuzii când mă uit la mine, la spital sau la orice om care mă privește.

Drumul spre casă

Luminile otrăvite ale orașului îmi mușcă
mâinile, picioarele inerte,
își înfig colții în obrajii aprinși de febra extincției.

My Fair Ioji. Cum a ajuns un cățel al străzii din Sighișoara într-o fermă de vis din Cornwall 

Câinii din România, care au fost salvați de pe stradă și trăiesc în adăposturi publice sau private, sunt adoptați sistematic în Marea Britanie, prin intermediul unor asociații de caritate. 

Binele nu se face în liniște. Trei femei povestesc ce înseamnă să donezi recurent pentru o organizație în care crezi 

Unul din doi români din mediul urban a făcut o donație în 2023, arată un raport al Asociației pentru Relații Comunitare (ARC). Donația medie a fost de 25,16 lei pe lună, iar, în general donatorul are între 35 și 49 de ani. Din 2012, peste 88 de milioane de euro au fost donați prin intermediul a peste 38 de milioane de SMS-uri, potrivit platformei picdebine.ro, coordonată de ARC.

Mă întorc singură pe drumul care duce spre casă,
dar drumul se ramifică în mii
de alte drumuri care duc spre locuri unde
speranța se măsoară cu aparate
de specialitate și se conservă în eprubete.
Unde creierul e îmbibat cu forța
de o fericire placidă, cu un zâmbet imens și tâmp.

Lucrurile mici care lucrează în tine și te distrug
lent, dar cu precizia unui lunetist.
Îți spui că poți continua drumul și așa.
Perfect adevărat. Dar drumul
spre casa ta e drumul spre o casă străină
în care zace o păpușă cu chipul tău
și cineva impasibil o plimbă
cu niște sfori invizibile din cameră în cameră,
din pat în pat, din sertar în sertar.

– Ați scris pe Facebook – „Nu știu dacă oamenii vor mai citi vreodată poezie”. De ce e important ca oamenii să citească și să caute poezia?

– Chiar nu știu dacă e important ca oamenii să citească poezie sau să o mai caute. Poate că e important ca ea să ne găsească pe unii dintre noi, din când în când. E mai important ca ea să existe în continuare, chiar dacă nu se mai știe de ea sau se știe puțin.

De ce e important? Pentru că ea ne exprimă, într-un fel, pe fiecare în parte, chiar și când nu ne dăm seama. În ce mă privește, de exemplu, când nu mai știu de mine, e poezia aceea care îmi dă cumva semne că ar ști ea ceva. Și, într-un fel sau altul, mă aduce și pe mine în acel punct, chiar dacă eu, pe moment, poate că nici nu mă prind.

– Teoretic, suntem mai puțin singuri decât oricând. Lumea, toată lumea, e la un „touch” distanță. Și totuși, consumăm mai mult Xanax decât oricând. Aveți ritual împotriva singurătății?

– E o problemă cu lumea, am spus-o, deja, în„No exit” (carte pe care criticul Gabriela Gheorghișor a botezat-o, nu întâmplător, „No exist”). Cred că nu doar eu nu am o ieșire, dar nici alți (mulți) oameni.

Unii iau Xanax, dar ieșirea nu se află acolo. Alții se iluzionează că, dacă sunt cu alții, nu sunt singuri. Eu m-am săturat de singurătatea în 5 sau în 10, o mai tolerez, când reușesc, doar pe aceea cu mine însămi sau cu un băiat care e ca mine de singur.

Și așa suntem singuri împreună și uneori ne uităm la noi înșine și suntem uimiți că ne stă bine. Încă ne stă teribil de bine.

– Mai scriați: „Sunt în viață doar pentru că așa a vrut corpul”. Trebuie să mai fi fost ceva.

– Asta mi-a spus și băiatul de care aminteam: că nu se poate să fi rezistat corpul, singur. Că e o repunere pe o traiectorie de mult amânată, poate uitată.

Cert e că eu sau, să spunem, „cea pe care o cunosc” n-a mai vrut. Nu a mai vrut ce a fost ani de zile. Poate că simțeam că trebuie să o iau pe un drum nou și nu am găsit puterea. Poate că o voi găsi.

– Cum arată o zi din viața dumneavoastră? Ce citiți, la ce filme vă uitați?

– Arată sau arăta, cel mai adesea, ca în poemul „Blocaj”, din „No exit”. Filmele și cărțile nu le simt deloc în afara oricăreia dintre zilele vieții mele, nu e vorba că simt că le-aș interioriza, ci din contră.

– În general, nu vorbim despre propriile eșecuri. Dar eșecul e cel care ne face să înțelegem propria fragilitate. Aș vrea să-mi vorbiți despre fragilitatea și nevoia de umanitate a oamenilor.

O jucărie de pluș

Să începem: eu cresc un mic animal pe
sub piele, care îmi alunecă prin vene și mușcă.
Se face mare și îmi iese pe gură. Stă cuminte
în fața mea și mă privește. Eu îl mângâi,
el își înfige colții în mâna mea.

Fac un duș rece și sub apă mă simt la adăpost.
Ies de sub adăpost și caut alt adăpost sub pătură.
Mă acopăr până peste cap. Respir
din ce în ce mai lent. Apăs ușor cu palmele
peste globii oculari și văd fractali
de o uimitoare frumusețe.
Galaxii în culori psihedelice. Să începem:
ești un om oarecare. Ai toate atuurile și dezavantajele.
Așa ai intrat în lume. Nu încerca să ieși forțat.

Să începem: nu știu unde mi-e locul aici.
Am căutat zeci de ani și nimic.
Cineva mă ia, mă pune în vitrină
ca pe o jucărie de pluș ce atrage privirile copiilor.
Unul mă va cumpăra, mă va iubi, se va juca bucuros cu mine,
va dormi cu mine la piept, dar într-o bună zi mă va tăia cu foarfeca,
apoi mă va arunca într-un colț lângă celelalte jucării.

– Cum ați depășit cel mai mare eșec?

– Poate că nu este un eșec, poate că este un strigăt de reașezare a lucrurilor. Viața mea poate că a stat, de mult, sub un astfel de strigăt. El se poate să fi stat de la început în poemele mele.

– În Idiotul, Dostoievski scrie acel citat celebru – „frumusețea va mântui lumea”. Dar cine va salva frumusețea?

Frumusețea urletului de disperare

Nimic mai frumos, liniștit și extatic decât secunda
dinaintea urletului de disperare. Când totul încetinește și vezi
lucrurile prin ochii unui gigant inuman. Te miști
în reluare, glasul îți răsună cu ecou amplificat, distorsionat.
Și cât de repede ai ajuns aici, te identifici cu eroul
principal al unei tragedii antice, deși pare un simulacru ieftin.

Disperarea ți se strecoară ca un vierme
în inimă, urli cu toată ființa, disperarea îți curge
precum un sânge putred prin vene. Pulsează în creierul tău
surescitat care se abandonează total urletului.
Urletul calmează, îmblânzește, te mângâie ca un tată iubitor
pe creștet, apoi îți dă un pumn în față.

Vin din urmă coșmarurile. Le vezi derulându-se în mintea ta
chiar în timp ce urli. Urletul e coloana sonoră superbă
a acestui film intim. Totul se petrece cu iuțeala unui străfulgerări
meteorice pe cerul întunecat. Se amestecă într-un năvod
de prins oameni care au fost cândva
cei mai feroce rechini. Și pe ei, ca pe tine, i-a domesticit urletul,
le-a arătat chipul blând al suferinței și au înțeles
și vei înțelege și tu. Atunci, urletul de disperare va fi o amintire dragă,
te vei scufunda în suferință fără nicio măsură de precauție,
cu voluptatea celui care bea otrava cu gustul dulce, înșelător.

Nu aici începe și se termină chinul. Te vei complace
în ritualul acesta absurd, îl vei argumenta
într-un fel divin, mistic, te vei retrage în tine
ca un pustnic în chilia lui din stâncă. Îți vei justifica fiecare acțiune
nebunească, supraomenesc va fi tot ce vei trăi.
Numele tău, cea mai banală amintire.

Trecutul – greșeala, gafa, rușinea supremă. Până ajungi din nou
în același punct. Până urli din nou cu toată ființa,
dar de disperarea că nu te mai poți abandona supliciului
unei noi vieți. Atunci, abia atunci, urletul tău se va revărsa peste lume,
va zgudui întreaga lume care se va opri o secundă,
o singură secundă de o frumusețe inumană, extatică, răvășitoare.

– Care este răspunsul pe care ați vrea să-l știe toată lumea?

suntem niște fleacuri

Lașitatea cu care ne este teamă să ne privim în ochi
umbrele vagi ale unor antieroi conturându-se până la sânge pe retină
nici dacă urlu nici dacă tac sau vorbesc elocvent
nu voi mișca un fir de praf nu voi declanșa nici măcar un protest simulat

lașitatea asta care mă îmbibă odată cu sudoarea
și intră în carne și mușcă precum un câine turbat și eu zâmbesc
cu zâmbetul ăla cretin când renunți la tot și te retragi
în camera ta zâmbind la pereți

îmi spun în singurătate că sunt inutilă
renunț la invențiile de doi bani ale tuturor profeților
mă bucur de inutilitatea mea ce dacă sunt un nimic
ce mai contează că toți suntem niște fleacuri
pentru care nici groapa de gunoi nu este suficient de bună
pentru că undeva eu știu că ăsta e adevărul
adevărul teribil care îmi mai dă dramul de speranță și curajul
celui condamnat la moarte pe scaunul electric
și refuză chiar în ultimul moment să i se acopere fața

*

Cea mai recentă postare de pe Facebook a Ofeliei Prodan este un poem care se încheie așa:

O lume aproape perfectă, o lume
în care nimeni nu știe să plângă, în care niciun copil
nu vrea să învețe să crească și se atașează
total de câte un mic obiect complex sau de un prieten imaginar.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€