Alina Șerban, actriță, regizoare și activistă romă: „Chiar și pentru mine pare ca o poveste a altcuiva”

Vocativ

Autor: Adriana Moscu

În ciuda tuturor obstacolelor, Alina Șerban a devenit prima persoană din familia sa care a absolvit liceul și apoi universitatea. Ambele i-au deschis drumul către o carieră internațională în teatru și film.

Alina Șerban s-a născut în 1987, într-un București sumbru și comunist și a crescut într-un context marcat de sărăcie și discriminare, într-o familie de etnie romă. 

La opt ani, ai ei au pierdut casa în care locuiau și au fost nevoiți să se mute cu toții într-o curte comună, alături de alte rude. La 17 ani, pentru a evita o altă evacuare și pentru a-și continua studiile, Alina a intrat în plasament. A absolvit liceul, apoi facultatea.

După ce a obținut diploma de actorie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie din București, Alina a studiat la Tisch School of the Arts din New York și a finalizat un master la Royal Academy of Dramatic Art din Londra. 

În 2012, a fost recunoscută ca cel mai bun student român din Regatul Unit. 

Cariera ei artistică cuprinde numeroase roluri în piese de Shakespeare, spectacole prezentate la festivaluri europene și colaborări cu actori de renume, printre care Benedict Cumberbatch în serialul BBC „The Last Enemy”.

În paralel, a devenit o voce pionieră a teatrului politic feminist rom, a scris și regizat piese care abordează identitatea și istoria Romilor, inclusiv „Marea Rușine”, prima piesă despre sclavia romilor din România inclusă în repertoriul permanent al unui teatru de stat.

Activitatea Alinei Șerban nu se limitează la scenă sau la ecran. Ea promovează cultura romă prin compania sa, Untold Stories, organizează workshop-uri și conferințe și creează proiecte care aduc în atenția publicului povești rome marginalizate sau uitate. 

Cel mai recent proiect cinematografic în care apare este Gipsy Queen, în regia lui Hüseyin Tabak, unde Alina joacă rolul unei boxerițe rome care încearcă să-și reconstruiască viața și să-și crească copiii într-un context dificil și plin de inegalități. 

Într-un interviu pentru Vocativ, Alina Șerban vorbește despre cum educația i-a fost singura șansă reală într-un parcurs marcat de sărăcie și discriminare și despre oamenii care au susținut-o când nu mai avea nimic. 

Acest material a fost realizat de vocativ.ro, ghidul educațional săptămânal, cu sfaturi și resurse validate științific, pentru părinți și profesori. Te poți abona și tu gratuit AICI! 

Vocativ: Cel mai recent film în care apari se numește Gipsy Queen. Ce putem învăța despre rolul de părinte și mentor din rolul jucat de tine în Gipsy Queen? 

Alina Șerban: Cred că este esențial de înțeles ceea ce deja știm: contextul în care ne naștem și oamenii care sunt alături de noi ne pot schimba viața. Există acea expresie, „It takes a village to raise a child” (n.red. ai nevoie de un întreg sat ca să crești un copil), iar eu o consider adevărată. 

INTERVIU. Eugen Popa, aka „Podcastul de Filosofie” pe TikTok: „Dacă ești bun la șah, asta nu înseamnă automat că ești bun și la tenis”

Într-un interviu pentru Vocativ, Eugen vorbește despre filosofie, educație, gândire critică, politică și tehnologie, dar și despre soluțiile aflate la intersecția dintre toate aceste zone, care ne pot ajuta să construim o societate mai sănătoasă.

Mihaela Cambei, sportiva de 23 de ani care a făcut istorie pentru România la haltere: „Am vrut întotdeauna să văd cât de departe pot ajunge”

Mihaela Valentina Cambei a adus României prima medalie olimpică din istoria halterelor feminine și a devenit unul dintre cele mai importante nume ale sportului românesc. Recent, sportiva de 23 de ani a doborât recordul european la Campionatele Europene de la Batumi.

În cazul meu, au fost extrem de mulți oameni și nu doar din familie, care m-au construit și încă o fac, chiar și în acest moment. Când lucrez la un proiect, feedback-urile pe care le primesc din partea altor artiști mă ajută foarte mult și mă construiesc, ca artist mai bun.

Cum te prezinți publicului, ca artist, ca educator sau în alt fel?

Mă consider un artist care încearcă să aducă schimbare în societate prin teatru și film și să pun în lume povești în care cred. Din nevoia aceasta s-a născut și asociația Untold Stories, prin care îmi creez ideile și desfășor proiecte artistice cu tineri și copii din medii dezavantajate. 

Mi se pare mult spus că sunt un educator. Încerc doar să pun un pic de bine unde pot și cum pot.

Care au fost momentele dificile din viața ta și ce lecții simți că ai învățat din ele?

De la 11 ani mi-am dat seama că doar cu școala pot să mă salvez, iar asta este meritul mamei mele. Acele momente nu au fost ușoare și nici nu vreau să romantizez nimic din ce mi s-a întâmplat. Înțeleg că felul meu de a reacționa la probleme, și anume prin acțiune, m-a ajutat foarte mult.

Alina Șerban Foto: arhivă personală

Faptul că am acționat și am perseverat în multe situații care păreau imposibile cred că m-a adus aici. Desigur, nefiind doar meritul meu. E vorba și de noroc și de contexte, în care am dat uneori peste oameni foarte buni.

Când privești în trecut, la aceste dificultăți pe care le-ai depășit, ce emoții te încearcă? 

Viața mea are un ritm foarte alert și, adesea, îmi lipsesc momentele de reflecție. Nu ajung să privesc înapoi pe cât ar fi de sănătos, poate, să o fac, pentru că tot timpul vine următorul proiect sau următorul drum pe care trebuie să merg. Sunt recunoscătoare, desigur, pentru traseul meu. Chiar și pentru mine, pare like a fairytale, ca o poveste a altcuiva. 

Uneori, trebuie să-mi dau timp ca să simt lucrurile pe care nu am avut ocazia să le simt – nu doar bucuria, ci și durerile din spate, cum au fost obstacolele pe care a trebuit să le depășesc, micro și macroagresiunile prin care am trecut. Ce predomină este bucuria și recunoștința că am trăit ceva care părea imposibil de atins și că am în spate aceste realizări.

Cine sunt oamenii care simți că te-au susținut de-a lungul vieții și care, într-un fel sau altul, ți-au influențat parcursul?

Ca să pot să descriu cât se poate de simplu, acești oameni au apărut pe parcursul meu așa cum apar în viața oricui. Nu e vorba despre un neam mare sau că m-am născut cu o „armată de îngeri” care m-a vegheat. Sunt oameni simpli, care mi-au apărut de multe ori în momente în care nu aveam nimic, momente în care aveam foarte mare nevoie să fiu sprijinită, cum ar fi acelea când am vrut să merg la New York ori la Londra. 

Atunci, oamenii s-au organizat și au strâns bani pentru mine, să pot merge să studiez. Sunt oameni total diferiți, femei, bărbați, din medii diverse. Mi-au influențat foarte mult parcursul și m-au ajutat să ajung cine sunt astăzi. Pentru ei am încercat să dau 100% din mine, din recunoștința că primisem atât de mult ajutor. Fiecare zi pe care o petreceam acolo doream să fie pentru teatru, să fie pentru a-mi îmbunătăți stilul ca artist.

Acest bine încerc să-l dau mai departe tinerilor din medii vulnerabile, prin proiecte și ateliere prin care se descoperă pe ei înșiși. Este o satisfacție enormă să faci bine. Cred că nu există un sentiment mai bun decât acesta, este peste tot ce am realizat. Să poți să ai un impact cât de mic în viața cuiva mi se pare că e cel mai bun lucru pe care pot să-l fac cu viața mea.

Dacă ar fi să le explici adolescenților de astăzi importanța educației și relația acesteia cu identitatea romă, cum ar suna explicația? 

Din păcate, pe vremea mea (și sper că nu mai e la fel și acum, deși asta mi se tot arată în atelierele cu copiii), identitatea romă era legată de respingere. A fi rom însemna și înseamnă adeseori în România să te simți inferior, să ai un complex. 

Educația este un lucru foarte important, care ține însă de toți tinerii, nu doar de tinerii romi. România continuă să se afle printre țările europene cu cele mai ridicate rate ale nașterilor la adolescente, raportat la numărul de nașteri la fete sub 18 ani (și chiar sub 15 ani), la mia de locuitori din aceeași grupă de vârstă. Cred că asta ține tot de educație și de accesul scăzut la resurse pe care le au toți tinerii aici și oamenii, în general.

În acest context, ce le-ai spune celor din comunitatea romă care simt că nu aparțin, că nu au un loc al lor? 

Celor din comunitatea romă le spun același lucru pe care îl transmit și altor tineri, în general: că ei contează, că sunt valoroși în sine, că sunt frumoși, capabili să împlinească absolut orice și că nu ar trebui să renunțe la ceea ce-și doresc și să lupte cu dinții pentru planurile lor. 

Totul depinde de context, dar primul pas este să ai grijă de tine, ca să poți să faci bine și altora. În acest proces, chiar și furia poate fi utilă. Eu am transformat-o în creație și m-a ajutat să mă vindec, așa că are rolul ei pozitiv.

În plus, le spun adolescenților și ce aveam eu nevoie să aud: că a fi rom nu este ceva rău și că mi-aș dori să aibă încredere în ei. Și noi, ca societate, să participăm (sau ar trebui) în  a le insufla încrederea asta.

În ce măsură consideri că poate arta să devină un instrument de schimbare socială pentru tinerii din medii vulnerabile?

Mă adaptez mereu contextului și oamenilor cu care lucrez, copii sau vârstnici. Nu mă concentrez pe diferențe, cred că e mai important să stăm împreună, oameni diverși în aceeași cameră. Experiența mea de 17 ani arată că diversitatea publicului, de la ambasadori la copii din centre, îmbogățește procesul și ajută pe toată lumea.

Mai mult, nu îmi propun ca tinerii să ducă pe umerii lor idei precum incluziunea sau schimbarea socială, mai ales dacă ei sunt deja vulnerabili. Pentru mine, contează să îi încurajez și să le ofer sprijin și experiențe care le fac bine.

Responsabilitatea de a înțelege rolul educației creative și al artei ca instrumente de schimbare ține mai degrabă de adulți, de cei care îi susțin. Copiii au nevoie, în primul rând, de siguranță și de spațiu ca să-și construiască un «eu» cât mai sănătos.

Dar rolul artei și al educației în combaterea stereotipurilor și discriminării care ar putea fi? 

Arta este un pilon esențial, dar trebuie să funcționeze împreună cu alte sisteme sociale și educaționale. Mai avem multe de schimbat și de integrat ca societate. Nu putem cere unui copil care nu este rom să-l înțeleagă pe copilul rom de lângă el fără implicarea părinților și a societății. 

Copilul rom are nevoie de sprijin ca să poată urma școala. Totodată, copilul care nu aparține etniei rome nu are vină pentru contextul în care s-a născut. Amândoi trebuie susținuți să se simtă valoroși. Prin solidaritate, empatie și politici publice, putem reduce aceste discrepanțe, iar arta contribuie la normalizarea poveștilor și la crearea unei lumi mai incluzive.