Pandemia marginalilor - ce mănâncă cei care nu au ce să mănânce

Cristina Foarfă

Știri

12/05/2020

Fotografii de Ioana Epure

„E greu pe stradă, cum să fie? Nu mai e nimeni. Înainte ne mai dădeau oamenii, acum e pustiu”.

Bărbatul face parte dintre cele câteva zeci de oameni care stau la coadă ca să primească mâncare și strictul necesar de la echipa mobilă Carusel. Suntem la Unirii, pe stradă. La marginea societății, virusul aduce și mai multă sărăcie, foame și frică unor oameni pe care societatea nu îi vedea prea bine nici înainte. Și amenzi, dar ele nici nu mai contează.

„De zeci de ori mi-a dat milițienii amendă. Și ce să facă, de unde s-o plătesc?”, zice altcineva. Ba chiar circulă povestea unui om care a fost amendat că a scris „magasin” nu magazin pe declarație. O răzbunare a polițistului care îi purta pică de mult, spunea omul, imposibil de verificat, pentru că nu are proces verbal.

„Covidul a scos la suprafață sărăcia. Oamenii puteau să vadă dacă se uitau. Acum, sare în ochi. Covidul o să treacă. Sărăcia, în cazul lor, se adâncește.”

Marian Ursan zâmbește amar. Este obișnuit cu indiferența oamenilor față de problemele celor mai vulnerabili dintre noi, deși luptă în fiecare moment să schimbe această percepție.

Este directorul Carusel, profesor universitar la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, activist și un om pentru care solidaritatea și empatia sunt valori de neclintit. I se se spune domnu’ Marian și mai mereu îl găsești pe stradă. 

„Pentru o scurtă perioadă, oamenii ăștia au devenit subiecte. Au început să apară în conversații, când te gândești la stai acasă. Oamenii se revoltă, dar unde stau acasă, cu mama, cu soția. Dar oamenii străzii unde să stea acasă?

Devii conștient de locuire. Folosești faptul că unii oameni nu au unde să stea ca argument. Oamenii au un soi de revoltă și se gândesc la excepții. Trece repede însă”. 

„Sigur că e discriminator”, îmi răspunde Marian la întrebarea legată de egalitatea în fața ordonanțelor.

„Așa se fac politicile publice la noi. Oamenii nu au unde să stea, nu știu să scrie declarații, nu au tablete pentru copii. S-a perpetuat o situație discriminatorie, nu e nimic nou. Tot timpul au fost bariere. Nu are legătură doar cu pandemia. Pandemia a venit și a îngropat oameni care erau oricum în groapă. A adus niște diferențe imposibil de recuperat.”

Sărăcia extremă și sănătatea nu sunt compatibile iar acest lucru se vede cu atât mai acut acum. 

„Am hepatita C, am HIV, viața mea e ratată, s-a dus de râpă. Nu mi-e frică de virusul ăsta, ce mai contează unul în plus?” Femeia pare de 35-40 de ani, e foarte slabă, merge ușor încovoiat, are ochii mari și privirea pătrunzătoare.

„Am trecut și printr-o depresie”, spune ea. „Înainte ne era greu să ne descurcăm, acum ne e de cinci ori mai greu”.

E consumatoare de heroină, trăiește de pe o zi pe alta. „Ce să fac? Noi, consumatorii, suntem cam certați cu mâncarea. Dacă am 5 lei, să iau un sandviș sau o doză? Iau o doză. Nu îți poți imagina cum sunt durerile”. 

Nu îmi pot imagina durerile sevrajului, la fel cum nu îmi pot imagina cum e să dormi pe stradă, să fii victima unor abuzuri și umilințe cumplite sau să nu ai ce să mănânci. 

O altă femeie, cu un copil de mână, stă la coadă. Amândoi au mască. Se descurcă greu, au vândut cam tot ce aveau. Mama ei are cancer la plămâni și trebuie îngrijită. Înainte cât de cât se descurca, se prostitua, mai vindea câte ceva, mai făcea un comision.

Singura sursă de venit e acum alocația. E foarte bucuroasă. Îi spune copilului să îmi arate temele de la școală. E în clasa zero și a primit multe mesaje cu felicitări de la învățătoare. Copilul scrie frumos și are zeci pagini de teme fotografiate și la fel de multe laude. 

A venit după seringi. „Eu m-am lăsat de multe ori. Rămâne pe creier. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu am ajuns ca alții. Soțul m-a scuturat. Tramadolul e singurul care-mi ia durerile”. Ca alții, ca cei care consumă legale adică. 

Un bărbat împinge un cărucior cu tot ce are. „Mie nu mi-e frică de virusul ăsta, deși am doar un plămân. De ce ți-e frică nu scapi. Nici la spital nu m-a primit. Aștept să treacă. Mănânc și eu ce găsesc, înainte îmi mai dădea unul-altul. Noroc cu domnu’ Marian și cu oamenii ăștia că se gândește la noi să ne dea o mână de ajutor”, spune el. Iar asta spun toți. 

„Suntem ca triburile alea - dacă prindem ceva, mâncăm, dacă nu, nu”, spune un băiat. Sau o fată, nu știu cum să definesc. „E o viață urâtă ca travestit în România”, zice.

Îmi spune că sunt două personalități în el/ea, o femeie și un bărbat, uneori în conflict. „Îmi venea să plâng când a venit cu mâncare - nu aveam nimic”, spune. „Trăim cu speranța că nu ne vom infecta”. Atâta le mai trebuie, glumește amar. 

Pe stradă, în orașul gol, au rămas oamenii fără adăpost. Acum, li se vede cel mai bine singurătatea. Ascunși, în case ocupate abuziv, în chirii modeste sau temporar la rude, sunt alții, cei a căror muncă era pe stradă. Economia informală. Printre ei, și lucrătoarele sexuale. Le vizităm, pe ele și pe alți oameni rămași fără minime surse de venit, cu pachete cu mâncare. 

Pachetele pentru gătit

Carne, fasole, mazăre, orez, paste, sosuri, morcovi, cartofi, ouă. Pe lângă ele, dezinfectant, detergent, pastă de dinți, absorbante. Strictul necesar. Duba Carusel, una dintre cele două, cea care merge la „familii”, este plină de pungi de rafie, saci de cartofi, cartoane de ouă, lăzi frigorifice. 

„Oamenii nu mai aveau din ce să trăiască. A trebuit să combinăm mai multe formule de pachete. Unii dintre ei pot găti, fie că stau într-o casă abandonată, fie într-o chirie modestă. Pentru ei, am gândit niște pachete săptămânale cu alimente pe care le pot prepara. Ne-am bătut capul să avem câteva formule de gătit, nu am pus ingredientele întâmplător.

Niciodată nu am asigurat 100% din ce ar trebui pentru o rețetă, oamenii trebuiau să mai pună ceva și ei. Noi încercăm să-i facem să aibă grijă ei de ei. Chiar și simplul fapt să facă un schimb cu un vecin pentru o legătură de verdeață e o formă de responsabilizare”, spune Marian. 

La marginea Bucureștiului, ne strecurăm cu greu cu mașina fix pe lângă o linie de tren. O femeie iese dintr-o curte sărăcăcioasă. E sub tratament și îi cade părul. Îi e greu să spună ce are, mai mult decât probleme mari cu ficatul.

„Cine vine la tine? Cine te ajută?”, spune ea aproape cu lacrimi în ochi. „Nu te ajută nici familia ta câteodată”. A încercat să se angajeze de multe ori dar nu a primit-o nimeni. 

Ceva mai încolo, în oraș, printre blocuri, o femeie tânără coboară în halat și papuci. E în depresie, îmi spune. Nu a ieșit de când a început carantina. Sexul comercial era singura ei sursă de venit. Are doi băieți, dintre care unul la școală.

I-a expirat buletinul, nu își poate face altul că nu are cine să o ia în spațiu și nici alocația nu o poate lua. A lăsat telefonul la amanet să plătească chiria. Copilul trebuie să învețe la școală pe telefon, acum nu mai are pe ce. Plânge. Când se relaxează restricțiile, vrea să iasă la muncă. „Mi-e frică de virus, dar eu risc, altfel ajung cu copiii în stradă și tot îl luăm”. Stă și cu nepoata ei, al cărei tată a murit, de care are tot ea grijă. 

Alte zone, alte familii, alte povești. „Sperăm să putem ieși pe stradă să trăim, că altfel ajungem cu toții în stradă”. Sunt zece guri de hrănit acolo, într-o casă ascunsă pe una dintre străduțele Bucureștiului. Pentru mulți, izolarea înseamnă moarte. 

„E amărăciune, mamă”, îmi spune o femeie din Petricani, una dintre cele mai dure zone ale Bucureștiului. Poliția și armata sunt la intrarea pe stradă. Patrulează. Când se îndepărtează, oamenii ies la loc pe stradă. Unde să stea? Femeia stă într-o impropriu spus locuință. Cum o descrie Marian, „sunt niște table”.

Iar înainte… „Pe străzi am crescut. Copiii au crescut pe străzi. Nu mai am soț, mă bătea. Veneam vânătă, tăiată”, își amintește ea. 

„Am stat numai în casă, e greu. Dacă nu erau oamenii ăștia, muream de foame. Nu e bani, nu e nimic. Mai alergam și eu pe stradă, pe la scări de bloc, dar acum nimic”, spune ea necăjită. E bolnavă, are tensiune, hepatită cronică și câte altele. 

„Tot ce face rost, bagă în copii”. Are mare grijă de cei mici povestesc Marian și Ana, coordonatoarea centrului pentru copii de la Obor, unde cei doi băieți ai doamnei veneau să facă temele și să facă diverse activități educative înainte de pandemie.

Au învățat să scrie, să facă lecții, să citească. La fel, și copiii au învățat să aibă grijă de ea. „Cel mai mic știe să o scoată din supradoză. Acum nu mai are probleme așa mari. Sunt foarte uniți”, spune Marian. 

Lângă una dintre piețele bucureștene, intrăm într-o casă dărăpănată, unde două femei în vârstă tocmai făcuseră de mâncare. Chifteluțe. Două dintre ele sunt lucrătoare sexuale, a treia e o prietenă de-a lor, care a venit să le viziteze, bonă la doi copii. Se cunosc de mult cu Marian și cu oamenii de la Carusel, de pe stradă. Au intimități, glume, povești comune. Marian le-a luat inclusiv la facultate să le vorbească studenților. Râdem și povestim. 

Una dintre ele are piciorul amputat recent, de câteva luni, de la diabet și artrită cronică. A aflat târziu că e genetic dar oricum nu ar fi avut de unde să știe, că a crescut la orfelinat. E puternică, stă în singurul picior, glumește și povestește de clienți. Amândouă sunt puternice - două femei trecute de tinerețe, care au grijă una de alta, încercate din greu de viață.

„Dacă nu era Marian, muream de foame”, spune cealaltă, cu un fes negru pe cap.  Pe pandemia asta, le-a adus de toate. Mâncare, betadină, pansamente, șervețele umede, absorbante, aparate de ras, ba chiar și un cadru pentru mers. 

„Mi-e frică să primesc clienți”, spune ea. Mai vine rar câte unul, dintre cei cunoscuți, curați, cu mască. „Fără mască nu intri în casă”, spun fetele. Dar nici așa nu e ușor. Clienții au intrat și ei în șomaj tehnic. „A ajuns scurtul 50 lei. De la un milion, un milion jumate, cât îmi dădea”. 

O recunosc pe femeie - îmi amintesc de ea din alte dăți când am fost cu Carusel pe teren, când dădeau ture nocturne să le ofere oamenilor fără adăpost mâncare, saci de dormit și altele necesare și lucrătoarelor sexuale ceai, prezervative, absorbante și altele.

Atunci, era aranjată provocator, dând impresia de putere, stăpână pe ea, cu opinii ferme și povești colorate, glumind despre biciul de piele pe care-l are. „Ce să mai faci la 60 de ani când asta ai făcut aproape toată viața?”. Acasă, puterea lor e alta - aceea de a supraviețui într-o societate ostilă, ba acum și cu un virus care nu le lasă să iasă pe stradă, unde se află singura lor sursă de venit. 

„Nu mi-aș fi iertat-o niciodată să rămân acasă în perioada asta” - oamenii care se expun pentru alți oameni

Mă uit la oamenii de la Carusel, cu măști, mănuși, unii dintre ei cu viziere, cum stau printre oamenii fără adăpost, cum intră în locuințele modeste ale celor care au totuși un acoperiș sau cum cară pachete în locuri unde și poliția are rețineri să intre. 

Mariane, dar vouă nu vă e teamă să nu vă infectați? „Noi am înțeles ce avem de făcut. Ne-am asumat niște lucruri. Nu mi-aș fi iertat-o niciodată să rămân acasă în perioada asta. Am fost îngrijorați la început pentru că nu aveam echipamente. Ne-am făcut scheme să nu ne expunem toți în același timp. A trebuit să gestionăm relațiile cu familiile. Nici o clipă nu ne-am gândit să tragem obloanele. Sigur că ne-a fost teamă. Cum să stăm acum, când e cea mai mare nevoie? Cum?”

Carusel a apărut în 2011 din nevoia de solidaritate, pentru a oferi servicii sociale și medicale oamenilor aflați în situații de vulnerabilitate extremă. Pot fi ajutați cu donații aici. Intervențiile lor se pliază preponderent pe nevoile imediate ale omului astfel încât lucrul cel mai important să se întâmple – ei să rămână în viață.

Cei pe care îi ajută sunt marginalii, invizibilii, oameni care se confruntă cu vulnerabilități multiple - persoane fără adăpost, consumatorii de droguri, persoanele care practică sexul comercial, persoanele aflate în sărăcie extremă sau la risc de excluziune socială, cei care trăiesc cu HIV, TBC sau cu alte boli infecțioase, victime ale abuzurilor, cei care nu au buletin sau nu beneficiază de asistență medicală și mulți alții. Pentru ei, Covidul e doar una dintre multiplele probleme, care doar le acutizează pe celelalte. 

Fac multe pentru oamenii vulnerabili. Iar acum, fac și mai multe. „În afară de serviciile obișnuite, accentul a fost pus pe alimente. Nu ne-am imaginat că, asigurându-le alimentele, le rezolvăm problema. Îi ajutăm însă să supraviețuiască. Noi le dădeam dinainte mâncare, dar într-o formulă limitată.” În special, le împărțeau oamenilor fără adăpost mâncare când ieșeau nopțile pe teren.

Membrii Carusel sunt împărțiți acum în două echipe. Una care face munca obișnuită de teren, căutând oamenii fără adăpost, iar alta care merge la „familii”, nume generic pentru cei care au totuși un acoperiș deasupra capului. „Oamenii trăiesc la limită”, spune Marian despre beneficiarii lor. 

E nevoie de solidaritate comunitară acum

„Am fost bucuroși și uimiți să vedem că există un sprijin comunitar. Au crescut donațiile, de la oameni pe care îi cunoaștem și oameni pe care nu-i cunoaștem. Au mai fost companii care ne-au ajutat cu bani sau produse.”

Astfel, au putut să ajute peste 300 de persoane pe săptămână cu mâncare. Mai mult, au dat și altor organizații din București și din țară din hrana rămasă surplus, primită ca donație. Ba chiar au donat mâncare și către Direcția de Asistență Socială a Municipiului București. 

Un ONG a ajutat statul? Marian crede că a fost multă presiune pe stat în perioada aceasta și că s-au întâmplat și lucruri bune pentru oamenii vulnerabili.

„E un subiect și pentru autorități. Nu e grija pentru oameni neapărat, ci potențialul risc pe care îl reprezintă. Au făcut ceva bine. După un soi de triaj, i-au pus în spații speciale, în niște hoteluri. E o măsură bună pentru a ajuta oamenii în perioada asta”, povestește el.

Ordonanța militară numărul 3 i-a obligat. „Art. 6. – (1) Autoritățile administrației publice locale au obligația să identifice și să țină evidența persoanelor fără adăpost, precum și să asigure adăpostirea și îngrijirea acestora. Sigur, nu sunt locuri pentru toți și nu toți vor să meargă acolo. Până la urmă, în timpul unei pandemii, situația oamenilor fără adăpost e o problemă de sănătate publică. 

Solidaritatea a născut un nou val de solidaritate din partea lor către ceilalți

Telefonul lui Marian bipăie încontinuu. Sunt mesaje de la oameni, sunt cereri de ajutor, sunt mulțumiri. Unele dintre ele sunt înregistrate pentru că oamenii nu știu să scrie. Alții îl sună direct să îi povestească dificultățile prin care trec. Unii au auzit că i-a ajutat Carusel pe alții și spun câtă nevoie au și ei. 

„Pe noi, ne-a apropiat și mai mult de oameni”, spune el. „E un exercițiu de solidaritate pe care îl ducem până la capăt. Oamenii au înțeles. Ne-au mărturisit cât de bine le-a prins ajutorul în perioada asta.” 

Mai mult decât atât, s-a întâmplat ceva extraordinar, și-a dat seama Marian. Oamenii ajutați au început să ajute la rândul lor. Îmi dă doar două exemple. Un domn care a împărțit cu vecinii hrana primită de la Carusel. O doamnă care le-a dat mesaj să nu îi mai aducă mâncare, că mai are de săptămâna trecută. Și tot așa. În cazul situațiilor grele, oamenii simpli se sprijină unul pe altul. 

Cele două scenarii ale lui Marian Ursan

„Sunt două scenarii în mintea mea. Când va trece perioada asta, o să regăsim orașul diferit de cum l-am lăsat. Unii oameni nu au plecat însă de acolo. Întrebarea e cum îi vedem. În primul scenariu, găsim formule să ne asigurăm că orașul ăsta e bun cu toți oamenii. Ne asigurăm că, dacă va mai fi o situație ca asta, nimeni nu va fi lăsat în urmă. 

Al doilea scenariu e că oamenii nu vor vrea să se uite dincolo de problemele lor, mai ales că va fi criză economică. Pe termen lung, e un risc de dezumanizare aici. Până ne vom reveni, va trece mult timp și mulți vor muri de foame. Eu sper că oamenii își vor găsi tăria să înțeleagă că e nevoie de solidaritate. Cum ne reanalizăm propria condiție? Cum ne gândim la ce consumăm și cum consumăm?”