Ungar Moritz pe patul spitalului din Oradea, 17 decembrie 1872 Ilustrație Lucian Muntean

Pacientul Moritz și memoria

E o dimineață rece de iarnă și trenul care leagă Budapesta de Oradea înaintează agale prin troiene albe și culmi rotunjite, învelite în fum. Un scârțâit prelung și ascuțit taie gerul în două atunci când namila de metal oprește în Gara Mare din Oradea. 

Din forfota călătorilor, un tânăr se desprinde și alunecă pe străzile pietruite, căutând o clădire anume. Îl cheamă Ungar Moritz și are 16 ani. În camera încălzită în care ajunge după drumul istovitor, i se face rău. Este alertat doctorul Berkovits Zsigmond, care sosește de îndată, îl consultă pe tânăr cu îngrijorare și-l internează imediat în spital.

Peste noapte, starea bolnavului se înrăutățește cumplit. A doua zi, dimineața, cu toate eforturile și tratamentele medicilor, moare. 

E 17 decembrie. Anul 1872. Ungar Moritz rămâne în documentele vremii ca fiind pacientul 0, de la care se răspândește mai apoi, în toată Oradea, ultima molimă majoră a secolului al XIX-lea – epidemia de holeră din 1872-1873.*

***

Măsurile de carantinare și izolare pentru comunități întregi, subiectul atâtor discuții pro sau contra astăzi, erau mai degrabă o realitate obișnuită pentru transilvănenii secolelor trecute. Asta spun istoricii. 

Profesorul sălăjean Florin Ioan Chiș a scris o întreagă cercetare de doctorat în care analizează eradicarea epidemiilor în nord-vestul României de astăzi, în secolele XVIII și XIX.

Potrivit lucrării sale, ciuma și holera au făcut ravagii de-a lungul acestor secole, obligându-i pe oameni să trăiască mai mult în carantine decât în libertate.

Pacienți suferinzi de holeră în timpul epidemiei din Jura, 1854. Desen în creion de A. Gautier, 1859.

Singurele metode de a face față acestor molime era să institui carantine și să reformezi sistemul sanitar – ceea ce vedem și astăzi că încearcă să facă autoritățile.

Unul din contemporanii ciumei spunea că singura cale de-a te feri din calea ei e să ai o pereche bună de ciubote. Adică să fugi din fața bolii, să te izolezi. Carantina, ca metodă de izolare, a fost impusă încă din secolul al XIV-lea, de orașele italiene. Au realizat că nu puteau controla boala, dar puteau controla contagiunea”, povestește Florin Ioan Chiș.

„Ceea ce trăim noi acum era o realitate uzuală în secolele anterioare. Nouă ni se pare ceva deosebit, intrăm în panică sau găsim tot felul de explicații. Dar epidemiile și reacțiile acestea există de atunci”

Ioan Florin Chiș

Nici ca mentalitate, la nivelul maselor, nu ne-am schimbat prea mult, crede istoricul.

Și astăzi oamenii își leagă speranțele de divinitate, cei religioși acuză că epidemiile s-au întâmplat datorită unor moravuri îndoielnice, spunem că problema e la noi și noi trebuie să ne schimbăm… au loc procesiuni, ce am văzut zilele acestea prin Moldova și prin Transilvania… reacțiile sunt din același registru și deosebiri substanțiale nu prea observ”.

Amintiri din vremea ultimei holere

La ultima explozie a holerei, cea din 1872-1873, care l-a răpus pe tânărul Ungar Moritz, au murit, în total, peste 50.000 de oameni, la nivelul întregii Transilvanii. În decurs de doar 10 ani, între 1870 și 1880, populația provinciei scade cu 3,4%, adică peste 142.000 de locuitori. 

De la sosirea acestuia la Oradea și până când epidemia ia proporții considerabile, trec câteva luni, timp în care autoritățile iau unele măsuri timide de dezinfecție și supraveghere.

Holera începe să secere vieți masiv în vara anului 1873, registrele parohiale ale localităților atribuind holerei moartea a mii de localnici. 

În pictura lui Pavel Fedotov este redată moartea de holeră la mijlocul secolului al XIX-lea Sursa foto Wikipedia

Prima atitudine pe care o aveau, și oamenii, și autoritățile, era să nu recunoască faptul că problema există, ceea ce am văzut și acum, în prezent. Ne facem că nu există, nu-i pronunțăm numele, poate problema dispare de la sine. De fapt, și în viața noastră, de multe ori, gândim la fel. 

Apoi, dacă totuși mortalitatea și numărul de îmbolnăviri te contrazic și nu mai poți susține acel lucru, autoritățile luau niște măsuri, dar tot pretinzând că problema nu e chiar așa de gravă. Până când realitatea contrazicea discursul ăsta, și atunci se trecea la măsurile dure. 

Asta însemna implicarea armatei, cordoane militare, restricții de circulație, ca în ziua de astăzi. Oamenii, în direcția asta, nu s-au schimbat foarte mult”, se amuză Florin Ioan Chiș.

În plus, măsurile luate în scolul al XIX-lea la epidemiile de holeră mai impuneau mobilizarea riguroasă a medicilor și interzicerea târgurilor. Erau interzise și călătoriile preoților către celelalte provincii românești, granițele cu Moldova și Țara Românească se închideau, iar autoritățile distribuiau medicamente împotriva holerei, pentru ca acestea să ajungă și la pacienții săraci. 

Boala, biserica și jurnaliștii – o veche gâlceavă

Oamenii priveau boala cu o mare teamă. Erau niște manifestări încărcate cu mult dramatism, cu mortalitate. Cu mult necunoscut. Bolile nu erau cunoscute, așa cum nici acum nu știm totul despre acest virus și amploarea manifestărilor sale.

Oamenii obișnuiți priveau bolile ca un fel de pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru păcatele lor. Și acest punct de vedere era exploatat și întreținut de către biserică.

Cumva, statul și structurile statale, sub influența medicilor, au venit și au marșat pe cealaltă parte, pe măsurile sanitare și, mai târziu, de igienă personală. Acești oameni au arătat că există motive reale, științifice,  pentru care boala se transmitea”, mai povestește Forin Ioan Chiș.

Cercetarea sa evocă un episod familiar: în timpul epidemiei din 1872-1873, ziariștii de la Gazeta transilvaniei cer conducerii Bisericilor ortodoxă și greco-catolică să dea dezlegare în timpul postului „măcar la lapte, ouă și brânză, de care nu e lipsit poporul nostru”, pentru a asigura un aport de nutrienți.

Gazeta cere și celorlalte ziare din provincie să-i susțină cererea și critică măsurile antiepidemice luate, declarându-le „insuficiente la oraș și nule la sate”, menționând că în mediul românesc „nici medici, nici medicamente nu se pomenesc și bieții bolnavi mor așa zicând cu zile”. 

Însă măsurile de carantinare sunt dublate încă din secolul al XVIII-lea, de cele de igienă, în Imperiu. Experiența autorităților și reacțiile lor vin din secole întregi aflate sub spectrul unei alte molime, mult mai violente.

Ciuma

Omenirea a fost marcată sute de ani de o boală deosebit de contagioasă, produsă de o bacterie care se transmite la om prin ciupitura de purice.

Debutează ca o gripă, însă lasă mult mai multe victime. Rata de mortalitate pe care o înregistrează este undeva între 30 și 60% – prin comparație, COVID-19 are o rată de mortalitate de 3, 4%, potrivit estimărilor Organizației Mondiale a Sănătății, cu un punct maxim de 5,8% în Wuhan, orașul în care a izbucnit pentru prima dată epidemia. 

Dacă izolarea socială vă dă bătăi de cap, încercați să vă imaginați asta: sute de ani la rând, în Europa, casele cu un singur infectat sau suspect de ciumă erau sigilate pur și simplu cu toți membrii familiei înăuntru și ocolite până când din interior nu mai răzbătea afară niciun semn de viață. 

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Măsurile de sănătate publică pentru limitarea extinderii ciumei s-au dezvoltat în sute de ani.

Frescă din Palazzo Sclafani (Palermo), c. 1446, acum expusă în Galleria Regionale din Sicilia. Italia. Sursa Wikimedia

Primul loc în care sunt consemnate este Veneția, la finalul secolului al XIV-lea. Atunci, administrația bogatului oraș-cetate angajează personal plătit care curăță străzile, însemnează și sigilează casele unde există infectați și păzesc intrarea în orașe.

Cadavrele sunt adunate de pe străzi și îngropate în gropi comune, iar medicii sunt obligați să nu-și abandoneze comunitățile. 

Controlarea spațiului de manifestare a epidemiei prin înființarea de cordoane sanitare, carantine, lazareturi și spitale este una din cele mai mari victorii ale Europei Clasice”, notează istoricul în cercetarea sa.

Ciuma în Transilvania

Izbucnirile epidemice erau catastrofe demografice. Așa că autoritățile Imperiului Habsburgic nu ezită să instituie măsuri de carantinare dure, cu preluarea militară a conducerii orașelor.

Istoricul notează că sănătatea populației era importantă dintr-un motiv foarte practic: cetățenii decedați nu mai puteau fi impozitați. 

„Prea Sfântul Dumnezeu a oprit, pentru care să-i fie binecuvântat sfântu-i nume, cu bunăvoință sfântul său bici în Onorabilul District, precum și urgia infecției, pe care le-a coborât asupra noastră pe bună dreptate”

Fragment din scrisoarea unui nobil din comitatul Ugocea, 30 martie, 1720

Când izbucnesc focare de ciumă, orașele sunt izolate, se interzic deplasările și se suspendă târgurile. Se înființează miliții care patrulează și opresc deplasarea localnicilor din zonele infectate în cele sănătoase. Măsurile de carantinare sunt impuse cu duritate: de multe ori, zonele carantinate erau apoi înconjurate de cordoane militare. 

Pășuș, Comisii pentru ciumă și reforme sanitare

Comisiile pentru ciumă – grupuri de lucru asemănătoare Comandamentului pentru Situații de Urgență actual – aveau grijă ca orașelor închise să nu le lipsească cerealele și medicii. 

Nu exista declarația pe proprie răspundere atunci, însă pentru a părăsi orașul aveai nevoie de pășuș – un document pe care, de cele mai multe ori, îl putea emite un singur om, pentru toată regiunea. „Pășușul atesta locul de proveniență al persoanei, lipsa ciumei din acel spațiu și deci, că poate să circule”, arată lucrarea studiată. 

Un medic din Baia Mare propune, în 1720, ca orașele să participe cu bani la tratarea și ajutorarea săracilor, subliniind că ciuma e o boală a întregii comunități, și nu poate fi eradicată doar tratându-i pe cei bogați.

De altfel, începând din 1740, eradicarea epidemiilor pe teritoriul Imperiului Habsburgic devine politică de stat și generează o amplă reformă sanitară. 

Carantina suna cam așa, potrivit unui document al vremii: „s-a încuiat Oradea Mare pentru ciumă și s-au slobozit în anul 1743, martie, 3 zile”. 

Din cauza numărului ridicat al victimelor, autoritățile angajau ciocli, adică oameni care să adune morții de ciumă și să-i îngroape. Iată cum suna jurământul la intrarea în organizația cioclilor:

„Eu….. , jur pe Dumnezeul viu că în primul rând voi păstra numele lui în laudă, voi înconjura beția, cearta și înjurăturile, voi fi cu supunere față de onorata administrație, consiliul sanitar, apoi față de maestrul breslei mele; cadavrele le voi îngropa cu omenia cuvenită breslei, nu le voi jefui; bune și adânci gropi voi săpa, mă voi mulțumi cu plata dată, pe cei necăjiți cu nimic nu am să-i supăr; în oraș, în afară de necesitatea  de a înmormânta (dacă nu din ordinul superiorului) nu voi intra; semnul ocupației mele am să-l port la loc vizibil; cu nimenea, nici cu familia mea, în afară de tovarășii mei, nu voi fi în atingere. Așa să-mi ajute Dumnezeu”

Ciuma pictată de Arnold Böcklin, 1898. Sursa Wikimedia

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, morții de molime erau îngropați în termen de 24 de ore de la deces, în cimitire depărtate de oraș, pentru a evita contactul cadavrelor cu alți oameni.

Molimele și ecologia

Un proiect interesant de lege este realizat de protomedicul Michael Neustädter, în 1793, în care acesta lansează primele teorii ecologice despre molime – în concepția lui, ele sunt rezultatul poluării apei, aerului și a mediului.

Potrivit proiectului, eradicarea molimelor nu se poate face fără protejarea mediului, asanarea bălților, îngroparea animalelor moarte. Proiectul nu devine lege, dar va fi sursă de inspirație pentru alte Ordonanțe Sanitare. 

Cele mai grave infracțiuni erau considerate a fi: trecerea ilegală a cordonului sanitar, evitarea carantinei, nerespectarea ordinelor și ascunderea unor eventuale cazuri de ciumă.

Dispariția bolii cu 100 de ani mai devreme decât în celelalte provincii românești încadrează spațiul transilvan părții nord-occidentale a Europei, care deși infectată în aceeași perioadă cu cea sud-orientală, prin măsuri profilactice reușește să îndepărteze acest spectru terifiant”, consemnează cercetarea.  

Tratamente, ieri și azi

La fel ca acum, și în secolele trecute medicii se certau pe cele mai bune remedii împotriva molimilor. O rețetă celebră de tratament al ciumei vine de la medicul transilvănean Johann Albrich, care se declara împotriva clasicelor proceduri de lăsare de sânge sau folosirea purgativelor, pentru a opri ciuma. În schimb, Albrich propunea um amestec de plante care să producă transpirație abundentă și, prin aceasta, să provoace eliminarea virusului din corp. 

Iată cum suna rețeta lui:

  • câte o jumătate de pumn de: rădăcini de angelică, mărul lupului, răculeț, scăișor, frăsinel alb, ghințură, anason, siminoc, iarba fiarelor, rădăcină de curcumă
  • două grămăjoare de flori de soc
  • boabe de ienupăr, coji de portocală și lămâie, mac egiptean, camfor dizolvat în spirt, sirop îngroșat de ienupăr și soc, miere de trandafiri

Amestecul acesta se administra la 5-7 ore bolnavului, simplu sau dizolvat în oțet de vin. Nu este chiar argintul coloidal sau apa tonică promovate acum pe rețelele sociale, dar efectele reale împotriva bolii probabil că sunt asemănătoare.

O altă metodă a medicului presupunea afumarea hainelor cu pucioasă – ceea ce s-ar fi putut să funcționeze – fumul alunga puricii, care erau, de fapt, transmițătorii bolii de la șobolani către oameni. 

Schema modernă de tratament a ciumei presupune administrarea de antibiotice.

**

Am folosit în documentarea acestui text lucrarea de doctorat a profesorului de istorie Florin Ioan Chiș, publicată sub formă de volum la Editura Mega, în 2012, cu titlul Eradicarea epidemiilor în Nord-Vestul României (secolele XVIII și XIX), precum și o serie de documente publice consemnate în ea.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...