Pachetul

„Am doi copii. Fiica are 45 de ani și locuiește în Franța, la Toulon. Băiatul are 36 de ani și e în Spania, la Madrid. Îi cheamă Danka și Danko, pentru că primul meu soț era ucrainean. Pe mine mă cheamă Vasilica Sava și am 69 de ani.”

Doamna Vasilica râde ca Rodica Popescu Bitănescu, e primul lucru care atrage atenția. 

Râde după fiecare propoziție. Râde și când povestește că a lucrat o viață în industria textilă, la Pașcani și apoi la Iași, oraș unde a rămas și pe care nu l-ar da „pentru nimic în lume”. I-ar fi plăcut să fie actriță, dar când se uită în spate spune că nu are regrete.

Vasilica Sava e doar una din zecile și sutele de mii de mame și bunici rămase în România, la depărtare de copiii care s-au stabilit în alte țări europene. 

Povestea ei e însă una fericită. Danka și Danko sunt bine, au vieți fericite. Iar finalul de an îi aduce aproape, chiar dacă sunt la distanță. De la Iași vine, în fiecare an de Sărbători, Pachetul cu gusturile de acasă.

Danka, povestită de mama ei, Vasilica 

«Pe fata mea o cheamă Danka, cu „k”. Tatăl lor este ucrainean și m-am despărțit de el când fata avea 11 ani și băiatul 3. Dar am rămas prieteni, e o telenovelă. Danka a terminat Medicina la Iași, dar nu a practicat meseria. Ei i-a plăcut mai mult să fie sportiv profesionist în arte marțiale. În clasa a 9-a, la liceul din Pașcani, unde am locuit 23 de ani, a început qwan ki do. 

Prin 1996, Danka a trecut la lupte pur vietnameze. După ce a terminat Medicina, împreună cu viitorul soț, care era deja maestru în arte marțiale, a stat vreo 4-5 ani în Vietnam, unde și-a luat gradele. Apoi în Singapore, unde el a predat franceză și engleză la Universitate.

Ginerele meu e francez, are centură neagră 6 dani. Fiica are 5 dani. Locuiesc în Toulon. Au club sportiv, se ocupă de arte marțiale. Fiica mea a dat toate examenele, că francezii ăștia sunt altfel decât toată Europa: ei nu prea recunosc diplomele. Acolo trebuie să dai iar examene, ca să te recunoască Ministerul Sportului, Sănătății, ministerul-nu-mai-știu-eu-care. Au dat toate aceste examene, sunt instructori. 

De la ei am un nepoțel, care acum e în clasa a 6-a, după sistemul nostru. Are 12 ani. 

Danka e plecată de acasă din 2002. De atuncea e tot plecată. În România nu a mai venit de exact nouă ani. Copilul e la școală, ei au avut stagii de pregătire în străinătate, în Iran, Rusia, Brazilia, sunt ocupați tot timpul. 

Nu au venit în România, dar m-am dus eu la ei, în fiecare an. I-am ajutat când s-a născut copilul și după. 

În pandemie n-am mai fost. Din februarie 2020, de când mi-am anulat biletele, nu am mai fost la ei. Ne-am văzut electronic, asta e situația. Eu între timp m-am vaccinat. Și cu a treia doză, dar și antigripal. Nu ne luăm noi după alte chestii. 

În 2020 clubul a fost închis. Știți că era criză totală, lockdown, cum zic ăștia. Dar au făcut antrenamente online. Când trebuiau să dea examenul, veneau instructorul și un copil, cu aprobare de la Primărie, cu tot. 

Francezii încearcă să facă ceea ce nu fac românii și mi-e ciudă: încearcă să ajute orice înseamnă sport, în aer liber sau în sală. Iar ei, după trei ani, în 2012, au primit gratuit de la Primăria din Toulon, apă, curent, sală de sport cu program. Între anumite ore, de trei ori pe săptămână. Un lucru, cum să vă spun eu, civilizat.

Iar la școală în fiecare trimestru au o activitate la care dau și examen. Au avut maestru de șah, profesor de dans. Fac înot. Nepotul meu a dat examen azi vară la sărituri de pe trambulină în bazin cu spatele. A trebuit să mai dea o dată, că el nu a știut și a sărit cu fața. 

Măcar o dată pe lună vine un autocar care îi duce să facă ore în aer liber, pe la muzee, parcuri și ce mai au ei pe acolo. 

Ginerele meu, francez de la mama lui, e îndrăgostit de România. La pensie, dacă va fi, pot veni amândoi înapoi în România, de ce nu? Fata mea vorbește numai în românește cu copilul, iar ginerele în franceză. Așa că nepotul vorbește perfect românește, moldovenește mai mult și franceza perfect. 

Copilul nu a mai fost în România de la vârsta de trei ani. În 2022 și-au propus să vină în România și să stea o lună. 

Prietenilor veniți la micul dejun fiica mea le scoate dulceață de cireșe amare, de cireșe albe, căpșuni, zacuscă, sosuri cu gogoșari. O întreabă „mama ta face așa ceva?!”

Ei mănâncă foarte multă friptură la cuptor, au oală din aia specială, paste și, de la ei am învățat și mi-am cumpărat și eu în România, mașinărie de orez. Nu există mâncare pe care să o mănânce ginerele meu la care să nu pună orez făcut la mașinăria aia. Pui acolo orez, legume și apă și nu te mai doare capul. 

Când mă duc eu la Toulon îmi comandă în primul rând sarmale. Pe urmă supă de găină cu găluște și borș. Le-am făcut și borș, numai că nu prea am cu ce acri acolo. 

Chit că trimit eu tot felul de nebuneli, totul este sterilizat și vidat. Nu trimit altceva, nu am cum. N-are niciun sens, oricum face două zile pe drum.» 

Danko, povestit de mama lui, Vasilica

«Băiatul meu e inginer în finisaj textil, are doctorat în chimie, e apicultor profesionist și, ce să vă mai spun? E meșter la toate. Locuiește în Spania de vreo 6-7 ani, dezamăgit de România. Dacă fata mea mai visează poate să vină în țară, el vrea doar să vină, dar să nu mai rămână vreodată definitiv. 

Lui i-au plăcut foarte foarte mult rețelele electrice, știți? Și împreună cu maestrul de la Universitate a lucrat sistemul electric la vile și firme mici, din plăcere. Plăcerea de a munci. Banul pe care l-a câștigat nu l-a cheltuit aiurea. Mă rog, cum l-am educat eu, că nu trebuie să arunci banii aiurea. Banul l-a investit în… truse. Are truse cât n-are un meșter adevărat.  Are truse de  toate neamurile. De la Bosch, haide să spunem așa, dar cred că mai are și de la alții.

Are instrumente. Le mai folosim și noi, că nu le-a luat în Spania pe toate. După care, în timpul masteratului, s-a angajat la o firmă, nici nu-i mai spun numele, care încerca să aducă în România becurile acestea economice. Adică ele au un anumit voltaj, dar consumă mai puțin. Zice că-i de 100, dar consumă cât unul de 20, știți dumneavoastră despre ce vorbesc eu. Așa. La această firmă a intrat cu foarte mare pasiune. A lucrat și era atât de entuziasmat!

Firma respectivă a intrat în sistemul PECO. Unul din lanțurile astea de benzinărie, mă rog, nu mai știu care. Întâi și întâi el făcea calculul la cât se consumă cu tot ce înseamnă sistemul cu becuri de acolo, din stația respectivă, după care calcula cu becurile economice.

Era atât de entuziasmat, mi-o și arătat: avea ca o valiză și o desfăcea ca pe un cufăr. Acolo înăuntru era un tablou în care puneai cât consumă becul ăla. Un tablou de verificări, de măsurători, să-i zicem așa. 

A calculat peste tot, a mers cu o plăcere deosebită. Se vedea, suna seara la zece: „vezi că mâine plecăm cu avionul nu știu unde, nu știu unde, nu știu unde”. Deci i-a plăcut foarte mult să facă treaba asta. El își lua banii în mână.

După vreo 6-7 luni s-a trezit că de fapt el n-avea contract de muncă, n-avea asigurare de sănătate, n-avea nimic. S-a înscris la doctorat și a renunțat, dezamăgit. Foarte dezamăgit. Și a fost prima oară în viața mea de mamă și în viața lui de copil în care mi-a reproșat. 

Copiii mei nu mi-au reproșat niciodată, nimic. I-am crescut singură, am avut o relație și de jandarm și de prieten. El mi-a zis însă așa:„ mamă, ai greșit, m-ai învățat să fiu politicos, cu bun simț. Mare greșeală.” 

După ce a terminat doctoratul a lucrat cu tatăl lui doi ani la apicultură, lângă Siret.

A plecat apoi în Spania, unde era deja prietena lui. La Madrid. Prietena lui e româncă din Iași.

Danko și-a depus CV-ul la aproape 250 de întreprinderi din zona industrială a Madridului. Dar eu l-am învățat, că știam de la fata mea: te duci la Forțele de Muncă și te duci unde te trimit: dacă te trimit la șters strada, te duci la șters strada. Și timp de vreo 3-4 luni a lucrat la strâns smocuri în Agricultură. 

Lucra la o fermă. Când vorbeam la telefonul îi ziceam „măi, dar aud românește”. Și el zicea „da, mamă! dar suntem toți români aici”. La sparanghel. Legau sparanghel în buchete pentru supermarket. Între timp i-a venit un răspuns din cele 250. Unul. Un răspuns și atât la o firmă care face cabine fonoizolante.

 Adică cabine mai mari sau mai mici, pentru:

Deci foarte deștepți, eu am fost în firma aia și știu cum e. Și de acolo a pornit-o, tot ca muncitor necalificat, la lipit mochetă. Lipea mochetă pe straturile alea de lemn, cum fac ei pereții ca să fie fonoizolanți. 

În câteva luni l-au mâncat degetele și i-a automatizat câteva linii de producție la băiatul ăla. Și acum este directorul tehnic de producție. 

Înainte de pandemie, prin 2018, Dario, care este șeful și prietenul lui, a venit în România. A vizitat Maramureșul, a traversat tot Ardealul. A vizitat Sovata, salina Turda, Bran, unde a vrut să-l vadă pe Dracula și a venit apoi la Iași. 

A mâncat numai mâncarea tradițională a zonei respective. Vreau să vă spun că i-a plăcut la nebunie. Așteaptă să treacă pandemia ca să vină din nou în România. E îndrăgostit de România. 

Băiatul meu nu e chiar vegetarian din ăla. Se admit carnea de pasăre, laptele, ouăle. Nu mănâncă numai buruieni. Știți cum e micul dejun la noi. Ei, ce mi-au făcut ei când am fost acolo? Un fel de clătite, seamănă cu alea americane. De fapt au dat la mixer două banane, două ouă și făină de ovăz. Alături mi-au pus un pic de goji, știți? Și două-trei felii de banană și două felii de kaki. Ăsta e micul lor dejun. Au început să facă și pizza, dar cu blat de cartofi sau spanac. Au piața lor, lângă Madrid, de unde își iau produsele. De la micii producători.

Nu mă simt singură, chiar dacă sunt copiii plecați. Ne vedem și ne auzim zilnic, electronic. Skype, telefon, WhatsApp. Eu sunt pensionară de 14 ani. Inginer textilist, am lucrat 23 de ani la Pașcani, după care s-a vândut fabrica și am fost un pic supărată. Acum nu mai sunt supărată. Din 2000 până în 2008 am lucrat la o firmă germană de textile, la Iași.

În pandemie am învățat să fac plăți electronice, unde nu știu întreb copiii. Eu admir tehnica și unde s-a ajuns.» 

Pachetul

«La fiica mea trimit pachetul cu Atlassib. Plătesc biletul dus-întors, că are stație în Toulon, în drum spre Bordeaux. Băiatul de acolo mă întreabă câte bagaje aveți și eu încep să spun: „am cinci, șase, șapte.”

Sunt genți cu roți și acolo pun: zacuscă, dulcețuri de toate felurile, un pic de palincă, de țuică, suc de roșii, vă dați seama cam despre ce e vorba. Copiii mei n-au uitat România, mai ales că mănâncă și românește. 

La Atlassib, când te duci, nu plătești bagaj, până la 400 de kilograme. Numai când vii înapoi n-ai voie mai mult de 40 de kilograme și două genți sau valize. Dacă depășești alea 40 de kg, plătești diferența ca și cum ar fi colet. Pentru că se întorc cu coletărie, știți?  Un euro jumate, cam așa ceva.

Ei, acum în pandemie. la fiica mea din nefericire nu pot să trimit cu Poșta Română. Că la Poștă nu te-ntreabă ce trimiți, dar ajung sparte. Le zvârle ăia de n-ai treabă, deci am terminat-o cu ei.

La Danko  e mai ușor pentru că firma de transport cu sediul în Bistrița are traseu direct, în Madrid fiind o comunitate românească mare.

Îi trimit o geantă mare pe roți, între 15 și de 20 kg, plină cu produse bine ambalate. Depozitul e chiar lângă zona industrială a băiatului meu. Eu îi trimit coletul și în trei, maxim patru zile, are și el pe masă. Își primește și șeful lui, Dario, porția. Sucuri, sosuri, pastă de ardei, zacuscă, dulcețuri de toate felurile, țuiculiță, vișinată, un pic de lichior de nuci făcut de mine și vreau să vă spun că totul e ok.

Cumpăr totul din grădină, de la niște vecini de la țară, din județul Roman. 

Am făcut 120 de kg de suc de roșii, l-am împărțit în trei: Franța, Spania și Iași. Vinete am făcut vreo 60 de kg. Din tot ce fac, doar ciupercile le cumpăr de la magazin. Restul totul este din sat. 

Încep din septembrie. Dulcețurile le fac timp de un an, adică încep din mai-iunie. Lichiorul de nuci cam în iulie. Îl fac din cojile nucilor. Niciodată n-am cumpărat alcool dublu rafinat, fac cu palincă de la Maramureș sau cu țuică făcută de cumnatul meu.

Ca să fac lichiorul de exemplu, durează aproape șase luni. Cojile de la nuci, pe care le folosesc la dulceață, se pun la macerat timp de 4-5 săptămâni, în țuică. În bidoane de apă de 5l. Cojile se pun aproape să umple bidonul, iar țuica să depășească 2cm peste coji.Timp de 5-6 săptămâni trebuie răsturnat și amestecat bidonul, în fiecare zi. După care scot de acolo și conform unui gramaj măsor câți litri scot, fac siropul în care pun în principal cuișoare și amestec cu țuica care a ieșit din macerarea cojilor. 

Mai adaug alcool, după care pun iar în sticle, închid ermetic și se poate consuma după alte trei luni.  

Sucul de roșii îl făceam, până acum, manual. Acum m-am deșteptat și mi-am cumpărat mașină electrică. Fluier, n-am treabă. Pe la prânz mă apuc de tăiat, pe la 11 noaptea termin și le pun în ceaun. Am ceaun mare, așa se face la mine bulionul, ca să înțelegeți și dvs. care-i treaba.

M-am învățat cu o șmecherie de acolo, din sat: las până dimineață, se ridică pulpa deasupra și la fund rămâne zeamă. E păcat să fierbi până se face sucul mai gros sau mai subțire. Și atunci scot zeama aia cu furtunul și rămâne cât trebuie să fierb. La urmă și la urmă pun sare din aia grosieră, nu iodată. Când e fierbinte-fierbinte, pun în sticle și închid ermetic. Cele mai importante sunt sticlele alea de bere care se închid cu un dop ca un arc, cred că știți la ce mă refer. 

Înainte puneam și în sticle de plastic, dar copiii mi-au interzis, așa că am tot felul de sticle de sticlă. Eu le spăl și le păstrez pentru ei.

Când eram la Pașcani făceam zacuscă mai mult cu ciuperci. Dar acum fac zacuscă mexicană, așa îi zic. Am luat și eu rețeta de pe Facebook. Ce credeți, eu nu sunt modernă sau cum?

Zacusca mexicană: se pun șapte ingrediente în mod egal. Ceapă, ardei copt jumulit, ardei gras, capia, gogoșari, vinete coapte și mere date pe răzătoare, dacă ați mai auzit așa ceva. Vă opresc și dumneavoastră un borcan. 

Ei zic să pui un litru de ulei, eu nu știu dacă pun 200ml. Ele fierb în sucul lor. La sfârșit adaug un pic de suc de roșii, foi de dafin, ienibahar, piper, boabe de muștar și sare, după gust. Fără astea nu iese treaba. După care pun în borcane și sterilizez la cuptor. La să bolborosească în borcane 10-15 minute. Deci totul super-extra. 

În sosul de paste pun gogoșari tăiați peștișori. Când sunt aproape fierți, pun ciuperci și iese un sos pe care poți să-l pui pe paste, pe cartofi fierți, orez, pe unde vrei. 

Dulcețurile le fac după rețete de la mama mea și după cartea Sandei Marin, pe care am primit-o în 1954, când aveam un an. Am păstrat-o cu sfințenie și când nu mă pricep mă duc la ea.

Acolo scrie și mămăliga cum s-o faci. În dulcețuri nu pun zahăr mult, le fac din ochi.» 

Fericirea doamnei Vasilica 

«Ce înseamnă să fii fericit? În primul rând să fii vesel. Pe mine veselia cântată și dansul m-au scos din multe supărări, că am avut destule. Am râs, am glumit. Nu trebuie să ții seama de cei din jur. Dar dacă te critică, să bagi la cap. Am fost și sunt sociabilă. Trebuie să fii sociabil. Și știi ce e cel mai important? Să scoți nervii din tine. Te enervezi, scoți vorbele, după care trebuie să fii pozitiv. Să uiți, pentru că tu ai scos ce-a fost rău. Te-ai enervat, ai zis ce-ai zis și apoi trebuie să o iei de la capăt. 

Prima mea zi de pensie a fost în 8 iunie 2008. Și văd la televizor că pe 10 iunie 2008 vine preselecția la Dansez pentru Tine. Așa că m-am dus și m-am înscris. Două zile ăștia ai mei n-au știut unde mă duc. Am fost selectată și pentru ziua a doua. 

Nu m-au luat la emisiune la București, dar am dansat cu Mihai Petre? Am dansat. Au fost două zile minunate, m-am distrat grozav și am fost un om fericit. A fost super-extra. 

În 2019 am participat la Câștigă România, cu domnul Ianțu. Veselie mare, am și cântat, am și dansat acolo. Am câștigat o etapă, am pierdut la faza a doua, că eram obosită. Dar m-am distrat. 

Dacă mă uit în urmă, nu am regrete. Poate că dacă nu aș fi fost inginer textilist, mi-ar fi plăcut să fiu actriță. Dar știți cam de care? Cam cum a fost doamna Tamara Buciuceanu sau Draga Olteanu Matei. De râs, de cântat și de vodevil.»

Peste 4 milioane de români sunt stabiliți în alte țări, potrivit statisticilor, dar există voci care susțin că numărul lor real ar fi cu mult mai mare.