Opinie. Mi-e teamă că în România lui George Simion aș putea să fiu bătută pe stradă

Bianca Felseghi

Senior Editor

E o diferență majoră între felul în care s-a făcut politică până acum și modelul-naționalist de tip AUR. 

„Te omor cu mâna mea, după ce mai întâi îți ofer plăcerea dată de pierderea unicului copil, omorându-ți progenitura sub ochii tăi” (amenințăre primită de jurnaliștii de la Starea Nației)

„Tu nu înțelegi că avem tot despre voi? Tot! Tot, și unde te duci, și ce faci, și ce mănânci, tot!" (amenințare primită de jurnalistul Victor Ilie)

„Sunteți o specie pe cale de dispariție. Abia aștept să vă văd GONE!”  (amenințare la adresa jurnaliștilor rostită de Anamaria Gavrilă, președintă POT)

„Oriunde în lumea asta, te voi găsi, jigodie ordinară și manipulator de doi bani, care nu cunoaște cuvântul „pace” (amenințăre primită de jurnaliștii de la Starea Nației)

„Veți fi omorîți. Urmează apoi toată organizația voastră” (amenințare primită de redacție PressOne)

Nu demult astfel de amenințări erau rostite, probabil, cum omenește ne putem imagina și înțelege, în spații închise, în propria sufragerie sau bucătărie, ventilate la nervi printre prieteni și cunoscuți. Câte nu spunem la supărare? Câte nu se revarsă pe sfânta gură când simțim frustrare sau nedreptate? Amenințări de acest fel nu erau spuse în public. Nu erau scrise pe vreun perete de social media ca niște graffiti-uri digitale pentru a fi recitite și distribuite în cascadă. Nu erau filmate și postate online pe Tik Tok. 

Convenția legală și morală conform căreia este greșit și condamnabil să ameninți cu voce tare în spațiul public integritatea fizică a cuiva sau chiar să îi ameninți viața nu mai există. S-a rupt pecetea urii. DeNeSpusul a devenit status, stare. 

Cam asta este recolta de amenințări primite în ultimele 6 luni de colegii mei, ziariștii diverselor publicații românești care au încercat să facă lumină în harababura generată de anularea alegerilor prezidențiale în decembrie 2024 și apoi reluarea lor în luna mai 2025. Sunt doar cuvinte? O să rămână numai cuvinte? 

Uite ceva pentru care aș vrea să primesc asigurări de la prezidențiabilul George Simion, azi reprezentantul în politica mare al celor care au făcut dintr-o poziție sau alta aceste amenințări. 

Fiindcă ce au ele în comun este că au fost rostite de susținătorii partidelor AUR, POT, de liderii acestor partide, de Anamaria Gavrilă, de consilierii lor politici angajați de partid, uneori chiar de la un pupitru în Parlamentul României. „Fiți cuminți, mergeți pe vârfuri!”, s-a filmat râzând Makaveli, un clovn sinistru al Dianei Șoșoacă. „Ascundeți-vă soțiile c-a intrat Makaveli în Parlament!” spunea în decembrie, chiar din Palatul Parlamentului. 

Eu nu mă tem de postările lui Elon Musk. Nici de declarațiile lui J.D. Vance și cu atât mai mult de ochii tulburi ai lui Steve Bannon. Cred că o țară cu vocație liberală va găsi în orice condiții, sub orice regim, oricât de autoritar, resursele să nască o Opoziție sănătoasă, care să se întoarcă la valorile alea creștine de bun simț, care încep cu protejarea celor vulnerabili, a diferiților. Cred că țesătura diafană a ceea ce numim contractul social dintre semeni este despre conviețuire, nu despre a lua doar pentru că poți, conviețuire nu supraviețuire. 

Nu mă tem de doctrina MAGA, cred că absurditatea ei îi va fi și propriul gropar. Cred că se va prăbuși de la sine odată ce-și va epuiza toate inepțiile răsuflate cu care defilează. Nu mă tem de retorica naționalistă, fiindcă e atât de transparentă și ușor de recunoscut încât va fi ușor de ignorat. Nu mă tem de preoții care ne amenință cu cruci în fruntea unor oameni necăjiți, nici de familia tradițională, nici de interzicerea avorturilor, nici de ideile retrograde despre economie, societate, siguranță alimentară, nici de planurile izolaționiste, nici de manifestările publice în ie. 

Nu mi-e frică de violența de limbaj, că nu sunt o panseluță și am crescut 20 de ani în presă. Sunt puține lucruri care mă supără cu adevărat atunci când vorbim despre cuvinte. Dar mi-e frică de violența pe care, de această dată, o intuiesc în spatele lor. 

Cu cine să votezi când nu știi cu cine să votezi

Zilele astea iei parte, cu adevărat, la un vot istoric. Orice votezi, asumă-ți consecințele: dacă România prosperă sau intră în colaps, e inclusiv răspunderea ta.

Alegeri sub semnul fricii și al farselor: Ce ne-au spus și ce ne-au tăcut candidații la Președinție

Suntem încă sub șocul provocat de pandemia de Covid-19 care începea, în urmă cu cinci ani, la numai două luni de la confirmarea unui nou mandat pentru președintele anterior, Klaus Iohannis. Suntem încă nedeșteptați de pe urma excepționalului decembrie 2024, când România-victimă a ceea ce s-a dovedit a fi un atac hibrid asupra mijloacelor tehnice de promovare a unui candidat-manciurian, a anulat alegerile și a decretat un re-run, repetarea scrutinului de la zero. Aceste premise factuale au fost rostite, desenate, astfel încât dezbaterea electorală a început respectând aceste adevăruri.

Foto: Codrin Unici

Și mi-e frică, în schimb, de bătăuși, de avantajul celui mai mare și mai puternic, a celui cu mușchi în fața celui pentru care forța fizică nu e nici scop, nici limbaj, nici armă. Mi-e frică de apostolii fraților Tate. 

Mi-e frică de interlopi ca timișeanul Alin Borcan, numit de presă influencer pe Tik Tok, care în martie, după ce i-a fost percheziționată locuința a ieșit în fața casei cu o armă. Era o armă de airsoft, am înțeles că a jucat un teatru care i-o fi crescut cota de vizibilitate, dar el a spus: „Am venit să-i omor pe ăștia care mai devreme au plecat”. 

Mi-e frică de Eugen Sechila. De privirea lui rece și calculată, de certitudinile pe care le vântură pe post de adevăruri definitive. Și de cei 16 ani ai lui petrecuți în Legiunea Străină. 

Mi-e frică de Horațiu Potra fiindcă nu are niciun scrupul. Mi-e frică fiindcă a adus plase de bani din Africa și cu ele a plătit sute de oameni instruiți în zone de război, deci cu antrenamentele mai la zi decât soldații noștri din Armată. 

Mi-e frică de ce reprezintă bodyguarzii aceia din Legiunea Străină care îl însoțesc permanent pe Călin Georgescu. Mi-e frică de prelungirile astea în rândul forțelor de ordine legitime. Mi-e frică de cei care ar trebui să ne apere și care n-ar putea înjosi. Mi-e frică de incapacitatea Poliției Române și a procurorilor de a instrumenta un dosar pentru amenințare. 

Mi-e frică de justiția asta care a lăsat într-un sertar la fezandat un dosar de viol săvârșit asupra unei fete de 17 ani într-o tabără organizată de partidul AUR. Mi-e frică de jandarmii care au lucrat pentru Horațiu Potra și apoi s-au întors la unitățile lor. Nu știm cine sunt și câți. Mi-e frică de militarii fără niciun respect pentru ierarhie și jurământ, care ar fi vrut și ei să-și părăsească posturile și să plece în Congo, profitând de un climat favorabil din partea șefilor lor de regimente și care sunt mai mulți decât cei câțiva identificați de ancheta MApN-ului, care au reușit să plece și să revină la post. 

Mi-e frică de ultrașii din galerii. Cultura ultras despre care George Simion a declarat că are „principii sănătoase care pot fi aplicate în viața de zi cu zi” e aia în care niște huligani de la Cluj-Napoca, nu mai departe de începutul lunii aprilie 2025 au băgat un copil minor în spital după ce i-au dat cu o bâtă în cap pentru că vorbea în limba maghiară. 

Îmi dau o senzație de nesiguranță permanentă declarațiile de susținere pentru Călin Georgescu și pentru ceea ce reprezintă el și care vin din partea liderului clanului Duduienii, George Pian, a lui Bamba, Mircea Nebunu, din partea celor din Clanul Cordunenilor. Mi-e frică așa cum orice om normal simte frica față de violența gratuită, aleatorie și discreționară. Care își alege victimele pentru că „n-au bască”. 

Mi-e frică, cu alte cuvinte, că într-o țară a lui George Simion, aș putea să fiu bătută pe stradă. Care va fi scara violențelor la care se pretează cei mai vocali susținători ai lui George Simion pentru Cotroceni? N-avem de unde ști. Dar n-avem nici cine să ne protejeze. Cu atât mai mult cu cât violența odată dezlănțuită nu ocolește pe nimeni, nici pe cei mai aprigi susținători ai acestui model.

E o diferență majoră între felul în care s-a făcut politică până acum și modelul-naționalist de tip AUR: interlopii care și-au susținut preferații au făcut-o din umbră, poate cotizând la partid pe ușa din dos, dar nu încurajându-și urmăritorii - de multe ori oameni cumsecade - cu ruperea ordinii sociale. N-a fost nimic pe față. A fi interlop a devenit în 2025 o ocupație ca oricare alta. Un interlop este un reprezentant al societății cu opinii validate. Credibile. Îi spunem șmecher. Sau influencer. Și cumva ștergem marginea aia fină care delimita legea de fărădelege. 

Nu mai departe de iunie 1990, când minerii scăpați din șut au fost lăsați să-și facă de cap prin București, curățând orașul de globaliștii acelor vremuri, trecătorii cu opinii politice diferite decât cei care protestau în Piața Universității îi încurajau pe bătăușuși: „Așa! Bate-o! Trage-i!”

Apoi exultau când vedeau urmele de sânge, echimozele, tăieturile, bandajele: „Aha! Te-au bătut! Bine ți-au făcut!”

Senatoarea Diana Șoșoacă a îndemnat la „Revoluție”, în fața guvernuilui

Povestește aceste reacții atroce celebra „Femeie în Rochie albastră” de care a scris Iulia Marin. Citiți în cheia celor scrise mai sus câteva din mărturiile bucureștenilor care au fost prinși de mineri pe stradă și faceți un exercițiu de imaginație despre cum ar arăta o Românie dezlănțuită din nou, dar după coordonatele amenințărilor proferate deja. 

„Le-am dat aparatul foto şi buletinul de identitate. Când am scos buletinul de identitate, acesta s-a pătat de sângele care îmi curgea din degete, încât nu se mai putea citi numele şi prenumele. Au continuat să mă lovească până au obosit”

„Am fost lovit peste tot, mi-am putut proteja doar capul”.

„Unul mi-a luat portofelul, altul mi-a smuls lanţul de la gât, iar ceilalţi au început să mă lovească cu furtunuri cu piuliţe la capăt”

„Am trecut pe lângă ei, dar am fost lovită din spate cu ranga. Am căzut şi au început să mă lovească cu picioarele şi nişte robineţi. Aceştia spuneau, în timp ce loveau, că suntem „studenţi nenorociţi”.”

„Într-o după amiază am plecat de la liceu (…) Când am ajuns în zona rondului de la Universitate s-au năpustit asupra noastră, toţi cei care coborâserăm din autobuz. Au început să ne bată, să ne lovească cu obiectele pe care le aveau asupra lor. Am căzut, mi-am pierdut cunoştinţa.” 

„Am fost târât pe trotuar, la o distanță de aproximativ 20 metri, unde m-au prezentat unui domn, îmbrăcat în costum maro, civil, de aproximativ 50 ani, afirmând despre mine că sunt un golan. Acea persoană mi-a aplicat o lovitură cu pumnul în stomac. Doresc să precizez că în timp ce eram bătut, minerii mă întrebau insistent de unde am îmbrăcămintea (pantaloni și cămașa jeans, ochelarii de soare și parfumul, eu fiind dat cu parfum”. 

Nu vă faceți iluzii. Ce vedem astăzi e începutul unui tipar de violență tolerat de statul român și în 1990 și mai înainte, în anii ‘50. Violența organizată, care în trecut purta uniforme de penitenciar, apoi salopete de mineri poartă acum trening de sală, mască de TikTok și vântură sloganuri conspiraționiste, iar logica acțiunilor lor e aceeași de „curățare” a țării de „dușmanii interni”, de slugile lui Soroș, de globaliști. De la Securitatea care bătea în beciuri, la minerii care loveau în Piață, la interlopii și gărzile private care intimidează azi la vedere, traseul e clar.

„Îi băteam din orice. Ăștia s-au distrat prin baruri pe la Barcelona, ăștia sunt filfizonii României”, spune Franz Țandără, torționarul-comunistul care chinuia oameni pentru Securitate în anii 1950-1960, în interviul lui maraton cu scriitoarea Doina Jela. „Eu eram înrăit nu că mi se cerea. I-aș fi omorît pe toți, dar aveam frică să nu se schimbe regimul.”

Violența are nevoie de stabilitate într-un regim care o susține ca fiind fundamentală pentru ordinea socială. „Am învățat mai multe în peluză decât în toate școlile prin care am trecut”, a mai spus George Simion. Regimul peluzei. Și nu e vorba de peluza de la Cotroceni.  

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€