Opinie. Feminismul sezonier: Ce pierde mișcarea atunci când cauza devine capital de imagine

Renata Mogîldea

Abuzatorii nu au dispărut niciodată. Întrebarea reală este: de ce vorbim despre ei abia acum? De ce avem nevoie de o tragedie publică, viralizată, pentru a declanșa un moment colectiv de conștientizare? Și, mai ales, ce se pierde atunci când cauze profunde, precum lupta împotriva violenței de gen, devin „valuri” pe care unii încearcă să se urce?

Recent, o influenceriță cunoscută pentru vulnerabilitatea cu care își împărtășește viața personală a postat un clip de două ore în care povestește despre abuzurile suferite din partea fostului partener. Clipul a devenit viral, a provocat o undă de șoc în social media și a fost urmat de sute de mărturii similare. Inițial, solidaritatea victimelor a fost una emoționantă și autentică. Dar, pe lângă valul de empatie, s-a strecurat și altceva: branding pe seama suferinței, exploatare emoțională și o oarecare competiție pentru vizibilitate.

Valul de conștientizare pe care l-a generat a fost, într-adevăr, unul autentic și solidar (inițial). S-a creat un spațiu sigur (care lipsea în online) în care victimele care nu au avut curajul să vorbească în trecut și abia acum s-au simțit în siguranță să o facă. 

Apoi a urmat tragedia crimei din Cosmopolis, unde Teodora Marcu, o tânără de 23 de ani, a fost împușcată în plină stradă, în fața copilului ei de doar trei ani. Un gest revoltător, care a provocat indignare generală. Imaginile cu momentul crimei au fost mediatizate imediat, deși, probabil, nu era necesar.

Subiectul a generat atât conștientizare, cât și mobilizare concretă, prin protestul organizat marți în fața Guvernului. Un protest ce reprezintă o reacție directă la femicid și abuzurile de gen, și o acuză la adresa incompetenței statului de a preveni și combate astfel de acte. Autoritățile au răspuns rapid, înscriindu-se într-o competiție grăbită de „cine propune cea mai protectivă lege?”. Dintr-un anumit punct de vedere, e totuși un progres.

Pentru că, dacă legea se va concretiza și va veni (în sfârșit) în ajutorul victimelor, dacă măcar o persoană a găsit curajul să vorbească despre abuzul suferit, dacă o singură relație toxică a fost întreruptă ca urmare a acestei vizibilizări colective, este un câștig.

Când cauzele sociale devin monedă de schimb în campanii de imagine

Totuși, când o mișcare socială devine „trend”, riscă să-și piardă sensul. Spre deosebire de #MeToo, care a crescut organic din activism grassroots și a fost construită pe solidaritate și asumare colectivă, ecoul său în România s-a propagat printr-un mecanism mult mai fragil: senzaționalismul. O explozie de conținut centrat pe șoc, virale și performativitate emoțională, nu pe prevenție, educație sau reformă.

Apoi, au apărut așa-zișii „intruși”, cei care au folosit valul de emoție colectivă pentru a transforma propria traumă în conținut „cu impact”.

Și aici apare problema: când suferința devine capital de imagine, cauza se diluează.

Aceeași logică o regăsim și în „susținerea” comunității LGBT în luna Pride. Branduri mari își colorează logo-urile, lansează campanii cu filtre curcubeu, dar uită complet de comunitate în restul anului. Nu e sprijin. Nu e solidaritate. E marketing. E toleranță pasivă, ambalată festiv, fără implicare reală și fără efort constant.

PR pe spatele suferinței

În același moment colectiv de emoție și conștientizare, am observat un tipar: persoane publice care își lansează produse sau inițiative „de impact”, justificându-le prin fraza: „ideea exista de dinainte”.

Poate că da. Dar alegerea de a o face publică exact acum, când spațiul public este saturat emoțional, nu e întâmplătoare. E calculată. E o decizie strategică de a atrage atenția și simpatie din partea unui public deja sensibilizat.

Dacă acea idee chiar exista, putea aștepta. Putea fi lansată într-un moment în care să completeze o cauză, nu să o paraziteze. Uneori, excesul de „voce” nu amplifică mesajul, ci îl bruiază.

„Avem fete în dubă, mergem la mare?”. Jandarmii au săltat și s-au lăudat cu trei tinere reținute la București pentru că dețineau spray de autoapărare la un eveniment public. Printre ele, o reporteriță PressOne

În loc să ne apere de prădători și agresori, jandarmii fac glume cu tentă sexuală cu tinere „săltate” în dubă pentru că poartă la ele spray care să le apere de agresori.

„Marcel Ciolacu, sexy și ud la mare”. Sunt urâtă, dar am farmecul meu

Câte titluri în presă ați văzut cu „Nicușor Dan, într-o ținută curajoasă la Summitul NATO de la Haga?” Și dacă ați vedea un astfel de titlu, așa că vi l-ați imagina îmbrăcat în hamburger sau într-un costum cu sclipici? Că ar trebui să fie ceva cu adevărat remarcabil ca să facă subiectul unui astfel de titlu. Sau „Marcel Ciolacu, sexy și ud la mare?

Zgomotul mobilizează, dar avem nevoie de conștientizări autentice, nu doar de impulsuri de moment

Supra-saturarea informațională nu e productivă. Pentru cei deja sceptici față de realitatea violenței împotriva femeilor, avalanșa de reacții poate întări prejudecăți periculoase: „încă o feministă care se victimizează” sau „și-a meritat-o”. O viziune profund greșită, pe care o condamn ferm. Dar tocmai de aceea întreb: nu ar trebui ca aceste mișcări să genereze sprijin și în afara bulei noastre, nu doar revoltă în interiorul ei? Altfel, riscăm să devenim prizonierii unei polarizări autoalimentate.

Da, presiunea publică creată forțează autoritățile (altfel pasive) să reacționeze. Însă reacțiile lor sunt, adesea, incoerente. Asistăm din nou la o cursă grotescă între politicieni care propun legi nu din convingere, ci din oportunism. Competiția pentru „cine propune cea mai protectivă lege” riscă să genereze un haos legislativ: multă viteză, puțină aplicabilitate.

Protest impotriva violentei asupra femeilor, organizat de Centrul Filia cu sprijinul mai multor ONG-uri in Piata Victoriei, Bucuresti, 3 Iunie 2025. foto: Inquam Photos / Adriana Neagoe

Curajul autentic vs. oportunism mediatic

Este esențial să facem distincția între cei care profită de valul de vizibilitate și cei care, în sfârșit, găsesc curajul să-și spună povestea. A te alătura unei mișcări pentru că, pentru prima dată, te simți auzit(ă), este un gest autentic. În ultimele zile, am auzit mărturii de la persoane apropiate care, până acum, nu și-au putut rosti traumele. Vizibilizarea colectivă le-a dat puterea de a ieși din tăcere. Aici este miza reală. Aici este victoria.

Restul, campanii, produse, legi pompieristice, riscă să dilueze mesajul real prin zgomot.

Cine pierde, de fapt?

Mișcarea feministă are cel mai mult de pierdut atunci când este confiscată de oportunism. Pentru că feminismul nu înseamnă doar susținere ocazională când „e trending”. Înseamnă muncă continuă, nevăzută, grea, care cere răbdare și consecvență.

Întrebarea esențială nu este „de ce vorbim azi despre violență?”, ci „de ce nu vorbim și nu acționăm constant?”. Poate că moartea tragică a Teodorei n-ar fi stârnit atâta indignare dacă nu era o persoană cunoscută și dacă imaginile nu ar fi fost publice. Reacționăm emoțional, nu informațional.

Responsabilitatea noastră

Și noi, publicul, avem o parte din responsabilitate. De ce consumăm acest gen de conținut? De ce reacționăm doar la senzațional? Poate că moartea Teodorei n-ar fi atras atâta atenție dacă nu era filmată și difuzată la doar câteva minute după tragedie.

Educația media implică și capacitatea de a distinge între conținutul informativ și cel menit să provoace reacții. Pentru că, odată provocați, nu ne mai rămâne decât reacția „la cald” - iar tocmai pe asta mizează manipulatorii. Fie că sunt în presă, publicitate, branding sau chiar lângă noi.

Manipularea este, în esență, o formă de abuz. Și nu vine doar de la agresori individuali, ci și din partea unui sistem care transformă traumele în spectacol.

Dacă vrem ca feminismul să nu fie redus la un val trecător, trebuie să începem cu noi. Să ne educăm în privința conținutului pe care îl consumăm și amplificăm. Să învățăm să nu mai reacționăm „la cald”. Să susținem cauzele reale și în afara momentelor de criză. Să refuzăm superficialitatea companiilor care doar bifează „inclusivitatea”.

Pentru că simpla toleranță nu aduce drepturi. Iar susținerea oportunistă nu este solidaritate.

Dacă vrem schimbare, trebuie să fim acolo și când camerele sunt oprite.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€