Fotografii de Voicu Bojan

Odă pentru DN75, drumul neasfaltat de 30 de ani al moților

E lung Pământul, ba e accidentat!

Dar ca Săgeată de bogat

Nici astăzi drum pe lume nu-i

Și-avea o groapă, groapa lui

Icoană-n dicționar s-o pui

La „asfaltat”

NU. 

***

Se poate scrie despre DN75 în multe feluri. 

Geografic vorbind, e liniuța șerpuitoare care unește un guguloi maroniu de pe hartă, Clujul – această capitală PR a culturii românești recente –  de o bucată splendidă și profundă din Ardeal, un guguloi încă verde – Parcul Natural Apuseni și Țara Moților. 

Emoțional, dacă spui DN75 și Valea Arieșului, nu poți să nu spui „cursă” și „merg cu Bradul”. Pentru că DN75 e drumul care leagă copiii din Țara Moților – unii dintre cei mai speciali și lenți ardeleni – de liceele și facultățile de la oraș. Orașul e Cluj. 

Mulți moți mici au traversat ani la rând Valea Arieșului, dinspre Câmpeni, Roșia Montană și Abrud către liceele și facultățile din Cluj – respectiv vreo 80 de km – în mai mult de 4 ore cu autobuzul. Pentru că și acum 25 de ani DN75 era la fel de măcinat și plin de gropi ca azi. 

ONG-istic vorbind, după 25 de ani de gropi nesfârșite, cugetări și deliberări, iată, moții au decis, în sfârșit, în primăvara lui 2021, să facă o petiție să li se repare drumul. Mai târziu, au organizat chiar și un protest! S-a trezit societatea civilă din Ardeal!

Se spune despre moți că sunt oameni „cumpeniți” – cu alte cuvinte, cumpătați. DN75 e dovada și epitoma acestei cumpătări care coboară din banc. Abia după 30 de ani au început să facă petiții pentru a li se repara drumul. Dar moții sunt ca bătrânii din poemele lui Coșbuc – se pornesc greu, după aceea, să te ții.

Strict personal, DN75 e unul din drumurile pe care mi-am trăit o mare parte din adolescență, balansând între liceul și facultatea din Cluj – și Abrud, orașul imposibil, un fel de Medgidia din romanul lui Cristian Teodorescu, dar la munte.

Într-o zi însorită de mai, am refăcut traseul Cluj – Câmpeni, pe DN75, în căutarea gropii perfecte. Gropile sunt încă acolo. Adolescența s-a mutat, în mare parte, în amintiri.  

La capătul unui an de izolare, Valea Arieșului te izbește în urechi cam ca un vinil original cu Don McLean după un an de Lil Pump pe YouTube. 

Un șuvoi de triluri sălbatice și duioase umple văile verzi și senine. Prin sunetul ăsta înnebunitor trec mașini cărora le bat și le troncăne planetarele. Idee de brand: DN75, drumul pe care toate mașinile, indiferent de marcă sau de numărul de kilometri la bord, bat și troncăne. N-au ce altceva să facă.

Pe aproape toate porțiunile, șoseaua mai poate fi definită ca locul geometric al drumurilor care se resimt în bucșe și rotule. E o lege a Ardealului, veche de 30 de ani.

De la ieșirea din județul Cluj și până adânc, în Țara Moților, drumul e o salbă de gropi mari și mici, crăpături și margini surpate în care, anual, autoritățile mai toarnă umplutură: uneori bitum, alteori doar pietriș. 

Din mașină, sub burta de lumină a soarelui, DN75 arată ca un ciurigău în care s-au amestecat prea multe aluaturi.

După ce intri adânc pe Valea Arieșului, vârfurile firelor de iarbă zvâcnesc scurt în aerul cald, la fiecare mașină care trece. 

Peturile sunt mai dese decât Isușii răstigniți exemplar pe marginile drumurilor. I se spune Ținutul din inima Apusenilor. Pe măsură ce avansezi, poți să-ți imaginezi că aici trăiește o vacă fantastică – în loc de lapte, ea dă peturi. 

Aerul e un amestec de lămâiță, cimbrișor și urzici crude. Omul, după ce a stat în casă un an, e un sălbatic ale cărui nări s-au obișnuit să fremete doar la parfumul care iese din cutia frigorifică Glovo. 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

La Izvorul lui Cenan – loc de alimentat cu apă de izvor, un Isus vegheat de flori de plastic și candele pe stil anime ia asupra lui toate păcatele lumii, înconjurat de urzici prin care sclipesc flori de rostopască. Din coastă, picuri de vopsea roșie cad spre pământ și se întorc înapoi la cer sub forma unor roiuri de fluturași arămii și albi, care se ridică din iarbă. 

Până la izvor, alunecând printre serpentine, ai impresia că, mergând înainte, te întorci în trecut: asfaltul găurit se multiplică la infinit și bucățele din șosea au făcut deja „burtică” de la petecele de bitum turnate unele peste altele, vară de vară, în cariile drumului.

Dacă administrațiile ar fi niște oameni, drumurile naționale ar fi danturile lor.

Peste drum de izvor, Arieșul sâsâie și foșnește: o panglică de smoală verde, păzită de țepușe de iulișcă. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, iulișca va conduce lumea. Sau cel puțin Valea Arieșului. 

Cercetătorii spun că e o specie invazivă, care se răspândește masiv, chiar dacă nu e cultivată. Niște cercetători britanici de la Universitatea Swansea au descoperit chiar că e imposibil de eradicat.

Pe Vale se lucrează la restaurarea traseului Mocăniței – un tren preistoric: pentru atunci când DN75 chiar nu va mai putea fi trecut cu o mașină. 

Cu vreo doi kilometri înainte de Sălciua, izvoarele din păduri se adună într-o împletitură spumoasă: cascada Șipotele. Aici se mai găsesc: un urs pătrățos din lemn în mărime naturală, care servește și drept hartă a zonei, o inimă de lemn cât un stat de om, panseluțe vesele în ghiveciuri, încă două troițe și mese la care turistul obosit poate să-și tragă sufletul. De la condus pe DN75.

Poți să stai aici să fumezi, să asculți cascada și să te gândești unde vrei să ajungi peste 5 ani. Toate multinaționalele greșesc: adevăratele locuri în care începi să chestionezi viitorul și realitatea nu sunt birourile de HR, ci locurile acestea împodobite tradițional. 

Colegul Voicu e în delir, fotografiază în toate direcțiile, parcă am fi pe covorul roșu de la TIFF. Doar că suntem pe covorul asfaltic lipsit de asfalt al unei bucățele de țară de o frumusețe răpitoare, la care poți să ajungi doar dacă ești dispus să-ți lași radiatorul printr-o groapă. Dacă nu vor fi asfaltate nici după acest protest, moții mai au o șansă: pot trece și gropile în lista de minuni naturale ale Parcului Apuseni, măcar să fie protejate prin lege, dacă astupate nu pot fi.

Undeva, la mijlocul Văii, am găsit și groapa perfectă, pe o porțiune unde drumul s-a surpat de mai bine de 15 ani. Și așa a rămas. Prin spărtura din marginea drumului, poți să te uiți la Arieșul care trece impasibil. Ai putea și să pescuiești la copcă, dacă ar exista pești în râu. Dar nu există.

De fapt, singurele care mai înoată acum în Arieș sunt pungile de plastic, peturile și, uneori, obiectele de care moții nu mai au nevoie prin gospodării. Toamna târziu și primăvara devreme, DN75 e un fel de fury road din Mad Max, dar cu gunoaie în loc de nisip.

DN75 mai e adânc gravat în memoria a sute de foști liceeni și studenți. La începutul anilor 2000 ne înghesuiam cu zecile în autobuzul de Brad. Am călătorit de la Cluj la Abrud sau de la Abrud la Cluj în picioare, cu loc pe o sacoșă sau pur și simplu sprijinindu-ne de aer. Am prins inundații masive pe drumul acesta sau autobuze atât de vechi și scorojite, în care fumul din țeava de eșapament ieșea direct prin tăblărie, în interior. Și nu puteam deschide geamurile, de frică să nu se facă curent. 

Când nu mergeam acasă, venea casa la noi – tot cu autobuzul de Brad. 

Nu există date științifice care să ateste frăgezirea șnițelului prin gropile de pe Valea Arieșului, dar Bradul a fost ani la rând sursa de pachete, pe care părinții le trimiteau copiilor duși pe la școlile din Cluj. Cert e că nu am mai găsit niciodată acel gust unic al cărnii de găină pudrate cu făină și prăjite în ou, care traversa Țara Moților în hurducături și troscote. 

***

Am trei amintiri pregnante, și toate se desfășoară la capătul unui lung drum pe DN75 – boala de inimă a tatei, un bunic costeliv care citea din Biblie și nenea Nicu. 

Nenea Nicu era scund, lat și rotund și a fost cel mai celebru povestitor al copilăriei mele. Mai bun decât Cartoon Network. În casa lui de acum locuiesc alți oameni, dar în memoria mea, la capătul călătoriei pe DN75 cu Bradul, și peste drum de casă, locuia Nicu. 

N-o să uit niciodată cum ne-a povestit el că a furat pește, copil fiind. Și, prins în fapt, a fost obligat de adulți să înghită peștele furat, așa crud. În plus, când povestea partea asta, mai adăuga și că drept pedeapsă, a luat o palmă peste față ca și cum ăla, autorul palmei, ar fi „rătălit piul”. 

Nu pot să descriu în cuvinte pentru oameni cum am râs, copii fiind, frate-meu și cu mine, la expresia asta, nopți la rând. Uneori râdem și acum. E genul de râs pur, eliberat de orice constrângere estetică sau ideologică, e râsul copilăriei. Ca atunci când ești mic și râzi pentru că cineva a zis „chiciură”. 

Nenea Nicu avea episoade de tristețe și alcoolism, care se întindeau uneori pe săptămâni întregi, când ne trimiteau mamele să îi lăsăm la ușă cratițe cu mâncare, dar niciodată pește. Vecinii le ziceau acestor zile,  „festival”. 

Înainte de Untold și Electric, a fost festivalul Nicu.

Piul e un joc care seamănă cu oina care seamănă cu baseballul. Ideea principală e să lovești cu o bâtă mare un bețișor mic, sprijinit pe un alt băț înfipt în pământ. Asta înseamnă să „rătălești piul”. Într-un univers paralel, Nenea Nicu e acest Babe Ruth ardelean, care dă rever umorului mondial.

Boala de inimă a tatei nu a fost drăguță nici după trei operații pe cord deschis. Bunicul s-a dus de silicoză.

Istoria a tranșat lucrurile. Acum sunt morți toți trei, a rămas în urma lor parfum de flori de primăvară, tămâie și un râs universal, la unul din capetele lui DN75, drumul spart și niciodată reparat temeinic al moților. 


Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...