O zi din viața lui Alin Ulhmann Ușeriu

Alin este prietenul meu de mulți ani. Am umblat împreună sute de kilometri pe jos, începând din nordul țării până în sud. Și un pic în lateral. Și în munți. Am descoperit locuri neștiute, iar pe cele deja cunoscute le-am bătut doar de drag, căutând mereu o nouă cale, o perspectivă diferită.

Am rupt multă pâine în aceeași trupă de patru oameni și ne-am spus cam tot ce era important de spus. Iar când n-am mai avut ce povesti, doar am mers, fiecare respectând tăcerile celuilalt.

Alin e un partener de drum ideal – știe să găsească apă și acolo unde nu pare a fi. Știe să facă un foc și dacă plouă. Dacă trebuie, poate dormi sub cerul liber și în general, în orice condiții. Are pasul întins și o rezistență fizică de fost ghid montan. Iar uneori, nu e tocmai simplu să te ții după el.

De câțiva ani însă, proiectul Via Transilvanica l-a absorbit total, încât ne regăsim mai rar, mai punctual. Nu mai avem timp să batem drumuri cu săptămânile, parcă rupți de lume. A devenit un om atât de conectat și de ocupat, încât greu se poate dezlipi de telefon de dimineața până seara. Privindu-l din afară, am uneori senzația că este un om schimbat. Aș zice chiar că, parcă uneori, nu-l mai recunosc.

Proiectul acesta, oricât de încântător pare pentru mulți, e unul de anvergură și de anduranță. Prin urmare, povestea l-a uzat, l-a transformat, l-a făcut parcă alt om. Noroc că are o echipă puternică în spate și alături un frate echilibrat care, din când în când, îl coboară pe pământ, reamintindu-i cine este și de unde vine.

Câteodată, Alin poate fi mai abil decât cel mai versat politician, uneori mai din topor decât un sătean oarecare de pe Bârgaie, iar alteori, pita lui Dumnezeu, pur și simplu. Este clar un vizionar și un idealist, rulând mereu în minte planuri mărețe. Nu renunță nici mort la ceva început, chiar dacă ducerea la capăt a obiectivelor presupune compromisuri, riscuri majore, neuroni prăjiți, relații frânte și, pe alocuri, situații aproape fără ieșire.

Periodic, simt nevoia să mă reconectez cu el, în tentativa de-a regăsi acel duh al prieteniei simple dintre doi oameni care umblă alături pe drum, la fel ca cei doi ucenici tulburați, înspre Emaus, în căutarea unui sens sau poate, în așteptarea unei revelații.

Cu toate acestea, uneori simt că vremea noastră a apus. Pe nesimțite, au dat peste noi anii și viața de pe urmă, cu toate spaimele și provocările aferente. Iar maturitatea are un preț. Lucrurile adevărate se fac în timp și în singurătate.

Simt în sinea mea că nimic nu va mai fi la fel, așa cum știu că nu voi mai crede vreodată că există moș Crăciun și că, oricât m-aș zbate la sport, n-o să mai am niciodată abdomenul plat la fel ca acum 20 de ani. Dar asta nu ne împiedică să suflăm din când în când praful peste vechile noastre povești și amintiri, celebrând reîntâlnirea și clipa ce ni s-a dat.

Acest reportaj observațional este un exercițiu de sinceritate, dar este și mărturia unei vechi prietenii. El prezintă nefardat o zi din viața lui Alin Uhlmann Ușeriu, președinte al Asociației Tășuleasa Social, dar și inițiator, coordonator și suflet al acestui drum de lungă distanță numit Via Transilvanica.

Am încercat să las părerile personale deoparte și să prezint cât mai detașat și precis faptele acestei zile oarecare, în tentativa de a invita cititorul să privească puțin în bucătăria interioară a unui proiect complex și pe alocuri, cu totul nebunesc.

De patru ani încheiați, lupta se desfășoară pe mai multe fronturi. Unele zile sunt teribile, altele ceva mai ușoare. Însă presiunea pe coordonatorul întregii viziuni este constantă și, cu vremea, ea lasă urme. Mai ales dacă te încăpățânezi să nu-ți vinzi sufletul și să faci totul corect și transparent, cu sponsori la vedere, refuzând sistematic să primești bani de la stat sau de la diverse partide politice.

Prin urmare, Alin este un om evident obosit, dar care nu e deloc dispus să lase garda jos, mai ales acum, în apropierea liniei de finish. Mai sunt vreo 300 de kilometri de amenajat în ultimele două județe (Alba și Hunedoara) până în data de 10 septembrie 2022, sfânta zi a lansării Via Transilvanica la Alba Iulia, lângă Sala Unirii, exact acolo de unde în 12 iunie 2018 a început cu entuziasm acest “drum care unește”.

Așadar, cum de a obosit prietenul meu și de ce face acum eforturi imense să încheie drumul?

Fiindcă volumul de muncă a fost covârșitor. Vorbim despre un total de aproximativ 1330 de kilometri, de 10 județe și nu mai puțin de 107 unități administrativ teritoriale, cu 107 primari și consilii locale, deci oameni cu suspiciuni, temeri și așteptări diferite. Iar acești oameni, fără de care nu se poate mișca mai nimic în această țară, trebuie să decidă, să aprobe și să se implice efectiv în construcția acestui traseu.

Cu fiecare în parte trebuie să știi să negociezi, să asculți, să ai răbdare, să înțelegi când e cazul să presezi sau doar să te eschivezi, devenind un receptacol al intereselor, rezervelor și mofturilor aleșilor locali. Ei bine, după o vreme, această luptă de gherilă se lasă cu gastrită, riduri și fire albe în păr.

Peste toate, mai vorbim și despre coordonarea a zeci de voluntari, a unor tabere de sculptură și drept consecință, de luni întregi de zgomote de ciocane și de flexuri, praf și stres, totul desfășurat în campusul Tășuleasa. Mai vorbim și despre război, despre un centru de primire și distribuire a ajutoarelor, despre famili de refugiați găzduiți și hrăniți, plus despre o grămadă de alte mărunțișuri conexe, neștiute, cum ar fi drumeți în tranzit și zeci de vizitatori inopinați curioși, cu care trebuie să te porți frumos.

Ora 6.30 dimineața – Cugir

Acum ne aflăm la o pensiune dichisită, pe poarta căreia scrie CASA La Vasile, Cazare nr. 38. Din camere diferite, ceasurile ne sună aproape simultan înainte de ora 7. Ca de obicei, Alin își face toaleta de dimineață pe muzică ambientală. Gândurile sunt vraiște și te întrebi cu îngrijorare, oare ce se va alege de această zi de 19 mai 2022?

Ziua e crudă, răcoroasă, iar sunetele se amestecă, sugerând graba împachetării și ieșirii. În spatele clădirii curge un râu, iar afară miroase a fum și a verde. Proprietarii pensiunii sunt deja la post și ne pun pe masă de toate, inclusiv celebri virșli făcuți de Nea Vasile, fost carmangier de meserie, după o rețetă proprie și bineînțeles, secretă.

Se anunță o zi complicată. Alin deja vorbește la telefon, organizând lucruri legate de ziua în curs. Răspunde la mesaje, mestecând grăbit deși, la ora asta devreme a dimineții, mâncarea intră mai greu în om. Bem cafele și o tăiem spre mașină, cu arme și bagaje. Nu avem habar că următoarea masă va avea loc doar peste mai bine de 12 ore. Dacă știam, mai înghesuiam forțat măcar un virșli călduț, să fie acolo.

Ora 7.40 – Comuna Romos

Acum avem întâlnire în Romoșel cu două tiruri încărcate cu borne și fundații de ciment gata turnate, venite din Bistrița, plus cu doamna primar și domnul vice. Ziua începe în forță, în fum de diesel și zgomote de macarale, cu Tibi și Ștefan cocoțați pe remorcă, descărcând pietre de hotar din andezit, gata ambalate pe box paleți.

Fiecare localitate s-a angajat să planteze în teren numărul cuvenit de astfel de borne, iar acum li se dau ultimele indicații, se stabilesc termene de execuție. În județul Hunedoara sunt exact 8 localități, un total de 146 de kilometri, respectiv 146 de opere de artă sculptate, care așteaptă să treacă de la orizontală la verticală. Iar asta, pentru câteva sute de ani de acum încolo.

Echipa se mută așadar dintr-un loc într-altul și unde nu poate ajunge Alin, compensează Tibi, deși pare limpede că el preferă să alerge prin pustiu, să înghețe pe la maratoane arctice, în loc să facă frumos prin birouri de primar, unde stema României stă lipită de perete, mereu vast încadrată de un steag tricolor.

Deocamdată, Alin încearcă să-i convingă pe cei doi administratori locali, folosind gesturi ample și cuvinte mari cum ar fi Magistrala, Grand Finale, Proiect de anvergură națională, PNRR etc, de importanța faptului că această cale trece și prin localitatea lor. Le detaliază modul în care trebuie montate bornele și împreună revizuiesc traseul, la fel locurile potențiale de poposire pentru turiști. Nu uită să le reamintească de faptul că lansarea județului Hunedoara are loc în data de 2 iulie. Presiunea e așadar, maximă, nimic nu suferă amânări.

“Și până atunci totul trebuie să fie gata, vă rog eu frumos, doamna primar. Haideți, că nu e chiar așa de greu. Au făcut-o zeci de primari înaintea dumneavoastră. Este un parteneriat de onoare, doar n-o să ne facem de mândră minune acum, pe final. Și grijă mare cu manipularea pentru că fiecare bornă e o adevărată operă de artă. Doamne ferește, să se ciobească dintr-o greșeală, da?”

Ne-am despărțit de băieți și de tiruri, urmând să ne revedem în altă localitate. Avem un moment de răgaz doar noi doi. Povestim ca mai demult, reluând parcă dialogul de unde l-am lăsat cândva.

Peisajul de aici, din Țara Hațegului e superb, munții Retezat din fundal sunt încă înzăpeziți, iar traseul urcă și coboară mereu pe dealuri blânde, cu deschideri largi, spre un tablou tipic transilvan, de un verde crud, încă primăvăratec. Am găsit pe parcurs chiar și o herghelie numită (cum altfel decât?) Dacic Horses. Nu departe de o pepinieră care vinde tuia și bonsai. Mica Japonie dacică…

Problema este că, dacă vrei să ajungi la Sarmizegetusa Regia, dar și la Ulpia Traiana, nu prea ai multe variante. Trebuie să treci peste munți și dealuri și să urmărești o anumită cale.

Cumva, Via Transilvanica e strâmtorată aici, în zona numită și Porțile de fier ale Transilvaniei. Organizatorii ar vrea să evite cât se poate șoseaua, pentru ca drumețul să ajungă în siguranță în județul Caraș Severin, la Bucova, acolo unde bornele sunt deja montate. Una din misiunile zilei este să găsim această piatră de hotar tăcută, ascunsă într-o pădure undeva spre Caransebeș.

Coșmarul zilei pentru Alin este un terasament dezafectat de cale ferată, cale desființată în ’92 și jefuită integral în ’96 cu șine cu tot, cremalieră, inclusiv vagoane, plus terasament de lemn. Peste această movilă de pământ se pare că s-au mai și împroprietărit ilegal diverși cetățeni.

Acest terasament a fost concesionat proiectului, dar încă nu știm pe unde merge, cât de isterici sunt falșii proprietari și cât de dificil va fi de defrișat jungla de vegetație crescută peste el pentru a crea o potecă de aproximativ 11 kilometri, care să meargă pe sub pădure, în paralel cu șoseaua.

Încă de ieri, Alin tot vorbește cu Tibi despre acest subiect. Pe chipul lui se citește o certă îngrijorare. Va trebui să ajungem azi cândva la Sarmizegetusa, să discutăm cu primarul și să mergem în teren să vedem dacă planul cu fostul tersament CFR este viabil sau nu.

Deocamdată însă, sunt alte lucruri pe rol, cum ar fi “metafora povilei”. Iată povestea spusă de Alin, în timp ce conduce:

“La voi i se zice magiun. În alte locuri i se mai spune silvoiz sau în sud, pecmez. No, la noi i se zice povilă. E gemul ăla unic, dens, de prune, fără adaos de zahăr, care e delicios uns pe pită și mâncat cu lapte rece, mai ales dimineața. Când eram copii, nănașa Anuca ne chema să amestecăm la povila ei, din care urma să ne dea și nouă.

Gândește-te la Via Transilvanica exact ca la mestecatul ăsta în povilă. Ia-o ca pe-o metaforă.

Practic, se vărsa un sac de prune bistrițene fără sâmburi într-un cazan mare, sub care se puneau surcele. Ca să nu se prindă și să se afume, existau două palete de lemn acționate de un braț, care frecau permanent fundul vasului. La început era ușor, ca o joacă. Entuziasmul era mare. Nănașa Anuca ne lăuda hărnicia, în timp ce tot punea pe foc.

Problema cu mestecatul în povilă erau două: ritmul și anduranța. Munca ținea toată noaptea. Spre dimineața, când dulceața aia devenea o pastă tot mai consistentă și mai neagră, nănașa Anuca devenea un zbir isteric. Stătea cu ochii și cu gura pe noi, ca nu cumva să ne oprim vreo clipă din mestecat. Pericolul afumării creștea odată cu îngroșarea povilei. Amestecam mai departe, morți de oboseală, așteptând să se termine odată tot coșmarul.

La fel e și acum. Povila e groasă. De fapt, toată treaba e groasă. Iar acum, pe final, e cel mai ușor ca, din neatenție, să strici toată munca făcută până acum. Acum dacă ne oprim sau avem momente de ezitare, se compromite totul. Toată energia, aia puțină care ne-a mai rămas, se duce spre inaugurare, pe care îmi place să o numesc Grand Finale, pentru că sper să fie grandioasă.

După acest eveniment, drumul n-o să ne mai aparțină, el va deveni al tuturor călătorilor, iar noi vom face un pas în spate, lăsând părinții de drum, cei care adoptă bucăți de traseu, să aibă grijă de el.

Doar două lucruri îmi mai doresc după data de 10 septembrie 2022. Să redevin un pelerin oarecare și să parcurg integral traseul singur, pe jos, de la cap la coadă. Doar eu și gândurile mele.

Pe deasupra, m-aș bucura ca Tibi să-l alerge, împreună cu prietenii lui ultramaratoniști. Apoi jur, punem pușca jos și eu unul dispar din peisaj, îmi iau câmpii o vreme, umblând aiurea prin lume. Te rog să mă crezi, m-a făcut praf povestea asta. Praf m-a făcut, nu glumesc.”

Ora 9.15 – Comuna Beriu

Cu același zel de misionar, Alin își reia discursul de preamărire a localității și legat de importanța domnului primar pentru reușita proiectului. Omul nostru e chiar de treabă și foarte deschis să ajute. Se dezbate din nou traseul. E chemat topograful. Se stă cu ochii pe Google Earth. Problema e că există un segment de drum destul de mare fără mai nimic pe el, doar cu pustietate. Și bine ar fi să se găsească un refugiu, o pensiune cât de mică, o cetate de scăpare pentru drumeț. Se caută soluții.

Dezbaterea durează vreun ceas. Apoi plecăm, fiindcă Alin are un video call legat de lansarea de la Alba Iulia. Vrea să delege evenimentul unei echipe profesioniste. Pentru această întâlnire musai trebuie găsit 4G că 3G nu ajunge.

Doar că nu mai avem motorină, suntem pe galben de ceva vreme. Ne întoarcem la Orăștie. Pe drum lingem înghețată ca doi copii și povestim aiurea. Discutăm despre cât de diferit pot înțelege oamenii lucrurile, în general. Adică, exact aceleași lucruri.

Să luăm utilajul galben CAT de la marginea drumului. Pentru mine e un coșmar vizual, o bucată brută de metal, care strică armonia locului. Pentru Alin e neprețuit și folositor, fiindcă știe cum se manevrează. De fapt, el (și Tibi) poate fi fericit o zi întreagă lucrând pe un excavator. Eu aș da să fug. E clar, oamenii văd același lucru în mod diferit, vorbesc în paralel, ba chiar uneori, înțeleg anapoda fix același mesaj. De aici și multe probleme legate de comunicare. Dar e foarte important să pricepi din start cât de diferiți pot fi oamenii.

Ora 11 – Comuna Orăștioara de Sus

Atmosfera din localitate pare patriarhală de-a dreptul. Remorci încărcate cu lemne uriașe de stejar pufăie gros pe drum. Un cocoș defazat cântă entuziast, de parcă ar fi zorii zilei. Un localnic nevăzut crapă ritmic lemne într-o curte, după gard. Iar pe o schelă, un om slab ca un țâr bea cu sârg bere, petecind casa cu material izolator. După o vreme, se întoarce la magazin cu două sticle goale și iese voios, cu ele pline. Pe o bicicletă cu coșuleț în spate, un cetățean încruntat duce un topor și trei pungi de pufuleți. Mi-ar plăcea să văd continuarea.

Găsim 4G într-o stație prăfuită de autobuz, chiar peste drum de magazin. Acum tonul, tema de discuție, limbajul, toate se schimbă imediat ce Alin se conectează pe zoom. Există un contrast semnificativ între poveștile cu șoferii de tir sau cu primarii cu ce se întâmplă aici. Alin îmi dă o cască și devin martor invizibil al conversației cu echipa de creativi, ședință care durează mai bine de un ceas.

Deși se discută treburi foarte serioase și pe alocuri abstracte, eu mă distrez de minune în sinea mea. Cel mai mult mă amuză limbajul, surprinzător pentru mine, probabil uzual pentru ei. Am făcut cunoștință cu un soi de nouă limbă de lemn folosită în agențiile de publicitate, un amestec savuros de română cu engleză, în care se contopesc idei și concepte mai rău ca-n povila lui nănașa Anuca. Iată ce mi-am notat în carnețel:

“Propunerea e să facem acum un creative brief, cu scopul de-a fi cu toții aliniați. Scopul e să creăm awareness și consideration. Avem nevoie de o campanie de comunicare coerentă, care să facă saltul de la un target de cunoscători către mass public. Să ținem un neuron ocupat și asupra forței ambasadorilor, care este absolut priceless. Să ne înțelegem – creația e una, ingineria e alta, așa că să fim atenți la timing și implementare. Dar înainte de asta trebuie să shake hands on a concept… ”

După ce a ascultat atent dialogul complex al creativilor, mai întrebând pe ici pe colo, Alin se dă bătut:

“Bă băieți, pe mine cognitiv vorbind, nu mă duce capul la cum trebuie să arate tot evenimentul ăsta, așa că facem cum gândiți voi, numai să iasă bine. Miza e foarte mare. Nu-l complicați. Zic să vorbiți între voi și să ne reauzim cu toții pe zoom săptămâna viitoare. Doar să fim atenți cu ora, fiindcă eu voi fi undeva prin Statele Unite, deci o să fie cam 10 ore diferență între noi.”

La 12.15 ne prezentăm la Primăria Orăștioara de Sus. Suntem așteptați. Primarul de aici, fost silvicultor, e simpatic foc, pus pe bancuri și mai ales, e plin de bunăvoință. Cică de săptămâna viitoare pune de o echipă și se apucă de treabă. Conversația cu el ne readuce cumva pe pământ după toată ședința abstractă de creative brief.

Discută cu Alin despre faptul că Județul Hunedoara are trei monumente UNESCO, despre legătura cu satul Boșorod, plus multe alte detalii legate de traseu, borne, drum. Sunt lucruri legate de glie, de săpat, parcă ceva mai pământene.

Ora 14.10 – Comuna Pui

Nu plecăm bine de acolo și pe Alin îl sună vechiul său partener de la Die Johanniter, Lorand. Vorbesc o vreme în germană. Limba asta îmi face o foame nebună, jur. Apoi vine o altă lungă conversație cu Ulrich, legată de așa numitul Humanitarian Hub, locul unde vin ajutoare și alimente. Acestea se încarcă în camioane și se duc mai departe în Moldova și Ucraina. Un camion tocmai trebuie să ajungă cumva la Kiev.

Nu se termină bine povestea asta și îl sună sculptorul Maxim Dumitraș din Sângeorz-Băi. Are un ton jovial și un accent ardelenesc inconfundabil. Alin conduce, face glume și conversează cu plăcere. Dialogul e acum pe un alt ton, cu alt accent și alte idei. Se pregătește o tabără de sculptură la Tășuleasa, iar povestea este un ghem întreg de detalii legate de plan, cazare, mâncare și toate cele.

Comuna Pui pare tot mai îndepărtată. La fel, cina. În cele din urmă, ajungem. Primăria Pui e profi, la fel ca numele magazinului proaspăt deschis un pic mai încolo. Sincer, aș da o mică raită prin galantare. Aici parcă totul se reia în buclă, urmând modelul întâlnirilor cu ceilalți primari ai zilei. Doar că, spre deosebire de restul, omul nostru e un veteran, adică primar cu state vechi, aflat la al cincilea mandat.

Stăm așadar vreo 45 de minute povestind. E și domnul vice prezent. Se pun toate detaliile la punct. Cu o răbdare de fier, Alin face același demers de PR, preamărind importanța proiectului și beneficiile sale pentru comunitate, neuitând să preseze pentru angajamente ferme. Oamenii cooperează, promit, par determinați. Doar că discuțiile nu se mai termină.

La un moment dat, eu nu mai rezist. Mă cer afară. Ies la loc larg. Umblu aiurea pe ulițe. Fac poze. Mă conversez cu o localnică de treabă. Ține să-mi povestească despre un Alin, copilul de 13 ani care, pe bicicletă fiind, a fost lovit de o mașină exact în curba asta, unde părinții au pus un monument de marmură, pentru aducere aminte. Pe soclu este o poză color a băiatului lângă care scrie așa:

„Tinere, te cheamă Domnul, să te-apleci la crucea Lui. Lasă lumea trecătoare, vino-n slujba Domnului.” Curios, accidentul avusese loc cu 7 ani în urmă, la diferență de o singură zi.

Ora 15.30 – Comuna Sarmizegetusa

Domnul primar, împreună cu Sergiu, tânărul său asistent de la cadastru, poartă o lungă și așezată conversație cu Alin despre tot planul. Apoi cere cheile de la Dusterul alb. Printre picături, domnul primar se plânge ba de una, ba de alta, inclusiv despre cum merg treburile în politică. Cică trebuie să cumpere o mașină electrică pentru elevi, dar care costă imens. Și mai spune că a ajuns să salute el tinerii pe stradă, doar că aceștia nu-și mai ridică ochii din telefon să-i răspundă înapoi. Zice că trăim într-o lume pe care el, unul, nu o mai înțelege. Dar se bucură de acest proiect, care e legat de pământ, de oameni, de drum. E un om blând și binevoitor, care se deschide încet și pe parcurs îți dai seama că, de fapt, este extrem de atent la toate detaliile.

Așa că, vreme de cam două ceasuri ne plimbă pe toate coclaurile posibile, acum pe post de șofer și ghid, pentru a lua seama, din teren, de întreaga situație, în speță de povestea cu terasamentul de fostă cale ferată, marea îngrijorare a lui Alin.

După o grămadă de descinderi din mașină și plimbări prin bălării și pâraie, constatăm că respectiva proprietate a CFR a fost în prealabil călcată de o firmă furnizoare de internet. S-au tras pe ea cabluri ilegal, s-au montat chiar și stâlpi.

Apoi, pe câțiva kilometri, o firmă de exploatări forestiere a operat și ea în zonă, rupând stâlpii concurenței și cocoțând în batjocură cablurile prin pomi. În aparenta pustietate se întâmplă lucruri obscure, care vor trebui lămurite. Și uite-așa, un nou buchețel de neuroni ai coordonatorului de proiect se vor duce neștiut pe apa Sâmbetei.

Dar, dincolo de aceste detalii, în jungla fostei șine de cale ferată, Alin descifrează un potențial de mare angajament. Va fi mult de muncă. Vor trebui utilaje. Și oameni. Cazări, masă, combustibil plus niscaiva timp. Dar el crede că va fi bine. Mi se pare incredibil cât de pozitiv gândește cu doar o lună și un pic înainte de lansarea tronsonului.

Îi mulțumim frumos domnului primar, coborâm pentru ultima oară din Dusterul alb și ne întoarcem printre ai noștri, care tocmai au ingerat niște langoșe anoste, cu brânză puțină, dar îmbibate în ulei mult. Ne-au luat și nouă. De disperare, le înghițim imediat.

Când mă gândesc că, gata, am încheiat ziua și mergem la o masă ca oamenii, totul se reia în buclă, exasperant. Tibi și Ștefan vor și ei să vadă traseul. Mircică, venit și el de dimineață de la Timișoara vrea să filmeze. Astfel că batem aceleași cărări, pâraie și bălării a doua oară în câteva ceasuri, ocazie cu care îmi exersez îndelunga răbdare, privind cu oarecare speranță spre cea a Sfinților Așteaptă.

Ora 6.45 – Sălașu de Sus

Finalmente, după o zi infernală, pe la ceasul înserării, tragem la pensiunea Ancăi, îngerul purtător de șnițele din articolul cu aventura fetelor. De fapt, oficial, organizația unde operează ea se cheamă “Destinația de Ecoturism Țara Hațegului Retezat”.

Practic, inaugurăm noul ei loc de cazare. Suntem primii clienți. Doar că, înainte de cină, Alin mai trebuie să înregistreze un video de promovare a traseului, cu ajutorul lui Ștefan, care îl filmează. Eu cu Mircică ne foim în fundal, ne prostim și-l facem să râdă. Filmarea se reia, iar noi sfârșim dați afară din peisaj.

“Ce bă, voi credeți că io-s George Clooney la Hollywood să tot trag duble, după o zi ca asta? Hai, cărați-vă de-aici, că mă stresați! Mergeți și voi la o bere. Lăsați-mă să termin cu chestia asta, că și io mor de foame, la fel ca voi.”

Rupt de muncă și umblătură după o zi infernală, Tibi se decide brusc să o taie pe dealuri, la alergat. Noi ne oblojim rănile cu o ciorbă de fasole verde în care plutesc, ardelenește, niște bucățele de slană friptă. Primim șnițele cu cartofi. Și clătite. E trai pe vătrai, frate! Așteptarea s-a terminat. Ai zice că ne-am liniștit cu toții, în sfârșit.

Doar că seara nu e gata când vrem noi. Alin mai are două mini ședințe organizatorice. Una cu Anca, cea care știe totul în zonă, inclusiv fiecare primar pe nume, iar alta cu Mircică legată de discuția cu creativii și cu un montaj nou de film pentru marea lansare. Mâine Alin pleacă în Statele Unite să lanseze filmul cu “Oamenii Drumului. Terra Banatica” în zece localități diferite, începând de pe coasta de est și terminând cu cea de vest.

Seara se lungește și se întinde în noapte ca o mâță neagră. În semn de relaxare după o zi foarte intensă, Alin își aprinde ceremonios o țigară cubaneză de foi – Romeo y Julieta. De adevăratul fumat s-a lăsat, după 32 de ani. Asta e doar pufăială de aducere aminte. Bine că măcar nu trebuie să ne trezim devreme dimineața. Încet, simt cum ochii îmi cad în pahar.

Peste o oră, apare și Tibi tot transpirat. Din șapcă îi curg stropi mari, pe podea. Bea multă apă și culmea, decide că el sare peste cină. Nici măcar de clătite nu se atinge. La plecare ne dă o veste proastă. Alin a încurcat orele de zbor de mâine. Noroc că s-a mai uitat, într-o doară, pe biletul de avion. Zborul de la Cluj spre Istanbul este la 9 dimineața, nu la 2 după masa, așa cum credeam. Drept urmare, la ora 5 cel târziu trebuie să plecăm. Noaptea se face deodată, nedrept de scurtă.

Ora 5.30 dimineața – Orașul Călan

Suntem pe mașină. Cu ochii cârpiți de somn, ne uităm cum răsare soarele roșiatic peste ochiuri de apă învăluite poetic în ceața dimineții, pe undeva lângă Călan, nu departe de autostradă. Tibi conduce cu șapca trasă pe ochi. Alin e pe locul din dreapta, vag anesteziat. Mă găsesc deștept să întreb și eu așa, într-o doară, doar de dragul conversației:

“Auzi, măi Alin, da tu chiar ai impresia c-o să te odihnești în America? Oamenii ăia sunt obsedați de control, de program, sper că știi asta, nu? Totul are loc pe ore, cu rezervări la restaurant și tot tacâmul. Io unul am servit-o și nu o dată…”

“Nu, știu că n-o să mă odihnesc, dar măcar o să văd altceva, spații mai largi, oameni noi. În plus, măcar o vreme n-o să mai zic: ‘Să trăiți dom’ primar! Apreciem că vreți să ne ajutați. Haideți să facem ceva frumos împreună pentru țara asta amărâtă… Am încredere că o să reușim.’ Mă înțelegi?”

“Da, te înțeleg, mai ales după ce am văzut ieri. Auzi, scuze că fac o interogație matinală, da’… pentru America nu cumva îți trebuie un test Covid?”

“Bă, piază rea, da’ tu chiar vrei să-mi strici ziua așa, de dimineață? Ce-i cu întrebările astea tâmpite? Nu s-a terminat odată cu pandemia? Îs vaccinat și cu a treia doză, frate! Ștefan, te rog, uită-te pe situl MAE și vezi ce zic ăia legat de America… Ăștia de la Turkish n-au zis absolut nimic de test, n-au trimis mail de avertizare. Aha, deci trebuie… Bine măcar că merge și antigen. Om rezolva noi în aeroport și asta. Cumva a fi, n-are cum altfel…”

Intrăm pe autostradă. Rulăm egal, cu viteză, tăind câmpuri de rapiță, în soarele limpede al unei dimineți perfecte. Am amuțit cu toții. Anca ne-a pus merinde o pungă cu sendviciuri. E mult prea devreme ca să putem înghiți ceva. Bună ar fi o cafea, hai două. Tibi propune să mergem în oraș la un mic dejun ca oamenii după ce-l vedem pe fratele lui trecut de securitatea aeroportului, cu bagaje și test Covid cu tot. După o vreme, Alin ridică ochii din telefon și zice:

“Tibi, vezi că-n termosu ăla gri din portbagaj mai este un rest de iaurt de oi. Să nu uiți să-l speli bine când ajungi acasă, da? Și auzi, ce vrei să-ți aduc din America? Niște gumă de mestecat, un pix, ceva?”

“Las’ că mergi tu la shopping și vezi ce au ăia pe-acolo. Să-mi iei ceva frumos, da?”

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.