Echipa Fetelor (Ana, Bianca, Iulia și Kitty) după micul dejun din dimineața plecării. Vreme de 14 zile vor documenta ultimii 281 de kilometri din Terra Dacica, ultima piesă lipsă din marele puzzle numit Via Transilvanica.

Cine sunt artizanii Via Transilvanica? Să facem cunoștință, pe rând, cu oamenii cheie, cei care au contribuit major la realizarea acestui proiect. Vreme de ani de zile ei au gândit, au muncit, au bătut drumuri și s-au identificat trup și suflet cu acest traseu.

Au creat din mai nimic o cale numai bună de urmat. Ne-au arătat direcția. Au pregătit o potecă de anduranță neasemuită, care ne invită, pe fiecare dintre noi, la cunoaștere și regăsire. Datorită lor avem drumul.

Calea însă, și-o găsește fiecare.

Camera mov, superbă ca un cavou

Sunt zile când, înainte de-a deschide ochii, constați cu o oarecare surprindere entuziastă că ești viu. Drept urmare, mai aștepți un pic așa, prelungind această constatare. Noua zi îți stă înainte ca un mister, ca o carte nedeschisă, ca o farfurie goală, ca un tricou alb pe o sfoară, la uscat. Nu prea știi ce-o să faci cu ea. Dar înainte de a nu ști, mai aștepți câteva minute bune, gândindu-te. Iei seamă de propria ființă proaspăt trezită din somn și redată nesperat lumii.

Azi când am întredeschis genele, primul lucru peste care am dat a fost o draperie mare și mov. I-am închis la loc, cu un fior. În patul vecin încă doarme vechiul și bunul meu prieten Mircea Gherase. De ani buni n-am mai împărțit o cameră.

Alături de el am petrecut nenumărate nopți în cele mai ciudate locuri posibile din această lume, începând cu iurte din Kârgâstan prin tavanul cărora puteai sta cu ochii la stele, continuând cu rable de autobuze insalubre și aglomerate străbătând nopți de smoală prin Bengal sau sfârșind îngropați sub straturi întregi de plapume grele în frigurosul Darjeeling, un oraș-plantație de ceai de unde, în zile senine, puteai zări Kanchenjunga – al treilea vârf al lumii, de fix 8586 de metri.

Însă niciodată, dar absolut niciodată, nu mi-aș fi imaginat că voi petrece o nouă noapte împreună cu Mircică într-o cameră com-plet mov.

S-a întâmplat undeva pe Valea Albă, între cetățile Sarmizegetusa Regia și Costești, într-o zonă din România atât de obsedată de strămoșii noștri daci, încât o gheretă de la marginea drumului vindea „Plăcinte dacice cu brânză”. Cum acest superb cuvânt de origine dacică precum ‘brânză’ se învecinează imediat cu suratele ei, ‘varză’ și ‘viezure’, te așteptai ca rulota prefăcută-n bucătărie să livreze plăcinte umplute și cu aceste două ingrediente de etimologie dacă. Dar nu, umplutura era doar brânză.

Iar noi ne aflăm iată, suprarealist, în Camera 2 a pensiunii care, tematic vorbind, este toată mov – pereții au o nuanță movulie bolnăvicioasă, cuvertura e mov de-a binelea, tot așa covorul flocos și sintetic, la fel faianța din baie și neapărat, draperiile, care mă speriaseră la prima oră a dimineții. Parcă te afli într-un cavou bacovian în întregime mov, bineînțeles de plumb, peste care plouă nesfârșit și lugubru.

Munca de documentare a traseului Via Transilvanica ne-a adus pe amândoi, iată, din nou alături, după ani buni. Ne-am bucurat de revedere, fie ea și  într-o cameră mov. Obiectivul nostru este să le urmărim pe cele patru autoare-călătoare Ana, Iulia, Bianca și Kitty (soție personală, cu acte) care, la rândul lor, documentează acum ultimii kilometri ai traseului, cu scopul de a-l descrie în Ghidul Drumețului.

Mircică filmează, iar eu fotografiez și notez, fiind mereu atent să nu-i intru în cadru, deși el zice că nu-i nimic. Ne însoțește și cățelul Puck , drept urmare el intră aleatoriu și neinvitat în mai toate cadrele, noroc că e mic, maro și se confundă cu mediul înconjurător. În schimb, la fiecare înălțare de dronă, o latră în gura mare, fiindcă urăște cu pasiune sunetul specific al elicelor.

Dilema serii de după cină se învârte tot în zona lingvistică, fiind o temă reciclată, dezbătută demult când, în redactarea Ghidului, fetele au introdus un subcapitol format dintr-un singur cuvânt, urât, dar puternic: Bășicile. Vechea noastră dilemă era ‘bășică’ sau ‘beșică’? Cum ambele sună la fel de oribil, instanța academică a cuvintelor a decis pentru prima, oferind chiar o descriere, pe cât de scurtă, pe atât de sinistră:

„Bășică: Sac membranos din corpul oamenilor și al animalelor, în care se strâng unele secreții ale organismului.

Din zona rarefiată a lingvisticii coborâm vertiginos în meandrele concretului, în clipa când Iulia ne mărturisește sfielnic, cu glas stins, că este nefericita posesoare a unui astfel de ‘sac membranos’. Mai simplu spus, are o mândrețe de bășică produsă de bocanc și situată strategic deasupra călcâiului ahilian stâng. E mare, umflată, roșie și dureroasă, exact ca în descrierea lor din Ghid.

Pe dată, camera noastră mov se umple de fete, de chicoteli și interjecții cu valoare verbală, în timp ce pacienta, întinsă cu fața-n jos și având nasul înfundat în cuvertura tot mov, moartă de frică și emoție, va fi supusă unei intervenții.

Mircică, un mare chirurg de ocazie, încă așteptând să fie apreciat la adevărata sa valoare, dă cu betadină zona, dezinfectează un ac la flacăra brichetei, ca în vechile filme istorice românești, când pacientul trebuia să strângă un lemn între dinți pe post de anestezic. Cu grijă sparge bășica, golește secrețiile, apoi taie frumos pielea de jur împrejur, cu forfecuța de la briceag. Dezinfectează, pansează și încurajează, ca un profesionist.

Călătoarea Iulia, acum eliberată de povara sacului său membranos format după zece zile de umblătură, e trimisă șchiopătând la culcare, fiind declarată vindecată. Va trebui să fie gata mâine dimineață pentru noua etapă lungă, care sperăm să se finalizeze glorios tocmai în Fundătura Ponorului, Județul Hunedoara. Fetele mai au patru zile de mers. Eu le însoțesc două, Mircică merge până la capăt.

‘Fundătură’ nu sună foarte promițător, să o recunoaștem. În plus, știm că acolo, în loc de cameră tematică mov, dar cu duș, vom încerca să dormim claie peste grămadă într-o singură încăpere minusculă, fără apă și fără curent, aparținând de ‘Sălașul lui Nea Costică’. Iar cum cuvântul acesta ‘sălaș’ sună ca-n basme sau colinde, abia așteptăm să-l descoperim.

Misiune, documentare și bună înțelegere

Să facem așadar mai îndeaproape cunoștință cu așa numitele ‘Docu Girls’, ‘Fetele Ghidului’ sau mai simplu spus ‘Echipa Fetelor’ și cu misiunea lor atât de importantă pentru acest proiect.

În urmă cu ani buni, Alin Ușeriu i-a încredințat Anei Szekely sarcina de-a alcătui o echipă exclusiv feminină, care să documenteze îndeaproape tot traseul Via Transilvanica, pas cu pas, fără rest.

Doar că, pe atunci, era vorba de un pic peste 800 de kilometri, cât un El Camino cinstit. Între timp, s-au făcut aproape 1400 de kilometri, cam cum ai porni din Arles, sudul Franței, până la Santiago de Compostela. Iar fetele noastre se află acum, în mai 2022 aproape de ultimele etape ale traseului, însumând 281 de kilometri. Mai bine zis, peste doar câteva zile vor pune punct marii lor aventuri, își vor fi încheiat misiunea cu succes și vor trece la redactarea ultimelor două județe lipsă din puzzle: Alba și Hunedoara, recunoscute în Ghid drept Terra Dacica.

Ana a ales Echipa intuitiv, dar și pe considerente practice, ținând cont de câteva criterii importante. Fetele trebuiau să aibă vârste diferite, fiindcă pe traseu vor umbla oameni de tot felul, cu vârste și ritmuri de mers diferite. Drept urmare, vârstele lor încep în crescendo cu cifra 2, continuă cu 3, cu 4 și se încheie cu 5. Nu insistăm pe detalii, însă putem totuși dezvălui că vârsta totală a Echipei este, în acest moment, de fix 150 de ani.

Iar, ca o curiozitate, vârsta însumată a celor două mai tinere numără exact cât anii celei mai bătrâne. Iar aceasta, la rigoare, le-ar putea fi ambelor, mamă, nu partener de drum. Nu e de mirare așadar că au experiențe de viață și viziuni asupra lumii foarte diferite. Cu toate acestea, Echipa funcționează foarte bine împreună, ceea ce rămâne un mister, chiar și pentru cei mai cârcotași cercetători britanici.

Un alt criteriu a fost libertatea de mișcare. Nu poți umbla două săptămâni alături de cineva care are copii mici de crescut, un job fix sau un singur amărât de concediu pe an. Apoi vin sănătatea și curajul. Să mergi sus-jos pe coclauri, pustietăți și păduri aproximativ 20 de kilometri zilnic poate fi interesant la început, când entuziasmul e mare, dar mai greu după a șaptea zi, atunci când știi că ai încă pe-atâta, mai ales dacă te plouă și bocancii plini de noroi se fac deodată de cam două kile bucata. Pe scurt, trebuie să fii antrenat mental și fizic.

Apoi vine o avalanșă de noi criterii din care enumerăm doar câteva – toleranța, buna înțelegere, umorul și autoironia, capacitatea de anduranță și rezistență la efort, dar și la instabilitate atmosferică și emoțională. În cele din urmă, din toată interacțiunea Echipei se distilează o experiență unică a prieteniei și solidarității. Iar acest lucru e un depozit emoțional prețios pentru restul vieții.

Echipa nu doar documentează traseul, ia seama de eventuale cazări, izvoare sau locuri de popas, ci evaluează și gradul potențial de rătăcire. Fetele se pun mereu în pielea unui turist amator, lent și pe alocuri, zăpăcit. Există peste tot locuri în care te poți abate pe nesimțite de la traseu. Iar acelea trebuie semnalate pentru ca Echipa băieților marcatori, cei care calcă pe urmele fetelor, să pună din loc în loc indicatoare și marcaje.

Dacă ele nu sunt vandalizate, așa cum din păcate se întâmplă enervant de des, spre marea nedumerire a acelorași cercetători britanici, care nu pot pricepe în ruptul capului chemarea pentru auto-distrugere a bravului nostru popor geto-dacic-roman, marcajele ajută pelerinul să nu piardă calea cea dreaptă.

Mai bine să gâfâi decât să scââi

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Dar iată, e dimineață și a venit vremea ca Echipa Fetelor să pornească din nou pe cale. Se mișcă ușor țepene, pășesc ca pe ghimpi, cu grimase de dureri de șale la aplecări și au figuri concentrate la ce bagaje să ia fiecare. De partea logistică a poveștii se ocupă Ana – cine ce duce, cine preia mașina din ce loc anume și mai ales, unde se înnoptează și cum se organizează cina. Cumva Ana vede mereu înainte și încearcă să nu piardă din vedere planul general.

Ziua e frumoasă, spre deosebire de precedentele, care s-au lasat cu ploi locale intempestive, uneori chiar cu spume. Bagajele sunt acum toate în mașină, iar după ce fetele se cremuiesc bine cu un factor 50, ne înghesuim cu toții în tradiționala Toyota poreclită ‘Beja’, căreia un urmaș al dacilor tocmai i-a furat semnul de metal de pe capotă.

În câțiva kilometri mașina e lăsată pe o vale, urmând să fie preluată de niște binevoitori. În Fundătura Ponorului ne vor aștepta așadar: mașina cu saci de dormit și haleală, binevoitorii, plus o echipă de reporteri de la TVR Timișoara, care vor să producă un material despre aventura Echipei Fetelor. Dar până acolo avem cam 20 de kilometri de umblătură și mai deloc pe drum drept.

Dimineața debutează cu o spectaculoasă trecere a unui zglobiu râu de munte. Iulia alege proba de bârnă și trece râul în echilibru precar pășind cu emoții pe un buștean, iar Ana, Bianca și Kitty optează pentru tradiționalul descălțat și răcorit picioarele goale în apa rece ca gheața.

În subcapitolul intitulat Bășicile se subliniază importanța crucială a ștergerii și uscării picioarelor înainte de-a porni mai departe după o astfel de acțiune. Trecerea prin apă e urmată de o rătăcire brutală pe o vale tot mai abruptă, urmată de o umilitoare întoarcere. Astfel se pierd timp și calorii prețioase. Umezeala e mare și se transpiră abundent, însă buna dispoziție a fetelor fericite de vremea bună, nu poate fi înfrântă.

Se regăsește traseul bun pe smartphone. Bețele de trekking se înfig în drumul care se încăpățânează să tot urce. Se gâfâie, prilej cu care Ana o citează pe Efti cu expresia devenită clasică: „Mai bine să gâfâi, decât să scârțâi”. Pădurea prin care urcăm acum e îmbrăcată în verde crud, iar poteca e toată pătată de soare și umbre, ca o blană de leopard întinsă la nesfârșit. Miroase a primăvară și a pământ reavăn. E un parfum tonic, de început de lume nouă.

Cum Bianca e muziciană, inevitabil se trezește în fiecare dimineață cu o nouă melodie obsedantă în cap. Fără preaviz, începe să cânte la mișto, cu accente și exagerări o cunoscută melodie folk, care de fapt o enervează –  „Aseară te-am așteptaaaaahat / Și tu n-ai veniiihit…”

Nu trece mult și se pune de un cor. Echipa întreagă cântă în gura mare, cu pasiune. Păsările din jur tac și trag cu urechea. Apoi fetele se opresc și dezbat sensul piesei, cum că ce măgar e tipul ăla care a venit doar pentru două vorbe și-o cană cu vin. E clar că o cam doare-n cot de ea. Auzi tu, ‘bună seara’ și atât, ce nesimțit!

Constatarea e că pantele lungi se mai îmblânzesc atunci când mintea fuge în alte direcții și există un subiect comun de discuție. Din paleta de teme care ne însoțește până sus pe platou se desprind așadar în câștigătoare următoarele: vechea temă legată de bătături și bășici, rețete de zacuscă, probleme de digestie, în ce poziție se stă, de fapt, într-un wc turcesc sau dilema dacă Iulia este cu adevărat ușor afonă sau doar se preface?

Via Transilvanica

Cam un kilometru bun fetele dezbat cum anumite seriale și desene animate la care s-au uitat în copilărie și adolescență trasează granițe între generații. Kitty, la fel ca mine, a fost marcată de fatala oră 7 seara când se dădeau 10 minute de ‘Mihaela’ – desenele comuniste oficiale, care goleau instant ulițele de copii. Apoi veneau clasicii The Flinstones sau Tom și Jerry, livrați cu măsură. În rest, Stan și Bran, în duminicile leneșe de la emisiunea ‘Cascadorii râsului’. Sau fondul sonor al partidelor plicticoase de fotbal în alb-negru, pe care ea adormea în brațele bunicii la prânzurile familiei.

Ana a descoperit Cartoon Network abia în adolescență, dar a devorat cu succes Johnny Bravo, Cow and Chicken sau Two Stupid Dogs. Bianca și Iulia au văzut cam aceleași seriale clasice ale anilor 2000, cu diferența că prima se uita la ele în engleză și a doua exclusiv în română. Deci urmăreau Ed, Edd and Eddy, Dexter, Courage the Cowardly Dog (Curaj câinele fricos, adică) sau The Jetsons.

Dacă te pricepi, cu Iulia te poți distra foarte bine fiindcă știe o seamă de replici (toate în română) din Viața cu Louie, cu intonațiile aferente. Cam la fel, Mircică și cu mine putem schimba replici absurde din The Big Lebowski și putem râde ca proștii de aceleași glume reciclate și învechite.

Pe-un picior de plai, cu un pai între dinți

Ajungem în sfârșit pe un platou. Peisajul e mirific. La orizont se vede înzăpezita creastă a Retezatului. Echipa ia o pauză. Degetele de la picioare râd în soare, aerisindu-se. Se ronțăie semințe și stafide, se hidratează până la ultima picătură de apă. Drona se înalță în tării, lătrată de toți câinii zonei. În sala de clasă cu bănci de lemn a unei școli părăsite, pe perete atârnă strâmb o hartă șifonată a României, iar un televizor prăfuit doarme pe catedră. Un panou informativ ne amintește unde ne aflăm.

Suntem chiar într-o poiană mare unde, se pare, de sărbători, în tradiționalul fum de mititei dacici au loc jocuri populare cu denumiri ciudate, cum ar fi călușarul cel alungător de duhuri rele, pițărăii sau popilnicul. Parcul natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina are în jur de 40.000 de hectare iar, pe lângă cetăți și vestigii ale vechilor strămoși, mai există în zonă păduri seculare, sute de peșteri și avenuri, chei, doline, iar localitatea Șura Mare găzduiește cea mai mare colonie de lilieci din toată Europa.

Zona nu e foarte populată, de unde și relativa curățenie prin păduri și pășuni. Casele sunt plasate strategic pe diverse abruptișuri, ca la munte. Primim apă de la fântâna unei localnice de treabă, ce își sapă grădina într-un peisaj absolut mirific, înconjurat de plaiuri și păduri, cu vedere spre munți. Este ultimul loc în care aveam să găsim apă potabilă în aproape două zile. Ne umplem așadar toate rezervele.

În rest, continuăm cu o lungă preumblare sus-jos prin locuri cu denumiri specifice zonei, cum ar fi ponoare, ohabe și sălașe. Gospodăriile locuite sunt rare, oamenii puțini dar însetați să schimbe o vorbă cu oricine despre orice. Un om cu o greblă și un cățel povestește despre iarbă și fân, parcă singurele lucruri importante pentru el. Tot ce îi spunem noi despre drum și turism i se pare abstract.

Senzația e de ieșire din timp. Noroc cu un drum de TAF care taie pădurea, semn al unei coborâri abrupte în realitate. Deci și aici se taie, deși parcă ceva mai discret, nu ca-n mândra Bucovină.

Lângă o gospodărie cu pomi înfloriți, unde locuiește de ani buni o femeie singură, stă o cruce veche de metal împodobită cu beteală de brad, alt lucru de mirare. Ultima bucată de drum se încheie cu o urcare superbă și blândă pe un drum de piatră. Oriunde privești în jur, te lovește o frumusețe smerită.  Suflete sensibile dacii ăștia neînfricați.

Înainte de asaltul final, fetele s-au tolănit un pic lângă un pârâu așteptând ca sufletele să le ajungă un pic din urmă. Via Transilvanica e o provocare, dar este una care știe și să-l răsplătească pe drumeț. Nu e tocmai de colea ca, într-o zi oarecare a săptămânii, nici nu mai știi care, să zaci într-un mic colț de rai cu un pai în gură, și cu capul sprijinit de rucsac urmărind, cu ochii mijiți, mișcarea leneșă a norilor, în timp ce asculți curgerea unui pârâiaș.

Sălașul lui Nea Costică, cu grădina de zarzavaturi frumos pregătită pentru noul sezon, se vede în zare ca o piatră de mare preț ținută într-o palmă bătătorită, de țăran. E plasată într-o depresiune, însă paradoxal, chiar pe o buză de deal. Copăcel, cel mai mare câine ciobănesc văzut de mine de aproape, latră gros de se înfioară toate pădurile, care întorc ecoul înapoi în căușul verde crud, tăiat de o potecă în curbă, pe care fetele se înșiră ca niște mărgele, poetic de-a dreptul.

Dincolo de poezie, ne lovește pe toți o foame animalică, acută. Atât de brutală, de parcă se întunecă orizontul. Stomacul devine un o gaură neagră amenințând cu înghițirea sinelui. E foamea ajungerii la capăt, clipa când corpul urlă pe dinăuntru, sătul doar de așteptare și de mai nimic altceva în afară de apă. E fenomenul clasic întâlnit pe un traseu de anduranță după mai bine de 8 ceasuri de mers. E semnul că ești foarte viu.

Dar Nea Costică e molcom, nu se grăbește. Sprijinit în toiag, ca un patriarh, ne conduce la un alt sălaș, mai jos, unde vom sta singuri într-o căsuță mică și veche, cu pământ pe jos și cu pridvor, parcă ruptă din Moromeții. Are în jur garduri de lemn, curticică interioară cu laviță și șopru de fân. Camera e toată roz, plină de ștergare și icoane, absolut minunată.

Poezie curată, ce mai, dar oare șnițelele alea despre care vorbiserăm tot drumul, pe unde-or fi? Demult nu am văzut o imagine mai idilică decât în clipa când, de după buza dealului, s-au ivit Anca și Călin încărcați de plase și bagaje venind direct spre noi. Jur că salivam ca lingurarii din proza lui Ion Creangă, cu urechile lungite de foame, așteptând să vină zăpăcitul de Nica lui Ștefan a Petrii cu bucatele. Doar că el era ocupat cu pupăza din tei.

Dar cât de simplă și curată poate deveni viața când, direct pe pământ, se aștern la grămadă pită, slană, brânză, șnițele, ceapă verde, ridichi etc. Ce pace universală și bună învoire se lasă ca o mahramă albă și străvezie peste sufletul omului cu stomacul plin după așa o masă minunată…

Echipa de la TVR Timișoara e pregătită pentru emisiune. Acum hrănite, fetele dau un interviu simpatic despre misiunea lor pe Via Transilvanica, un dialog destins, cu multă voie bună și autoironie.

Ana pozează în Ana lui Manole, cea jertfită pentru cauza nobilă a zidirii. Are o jumătate de față pișcată și tumefiată, fiindcă zilele trecute, într-un loc de înaltă spiritualitate, dar de mai joasă igienă, a fost atacată de un pluton de ploșnițe, care au umplut-o de bube te miri pe unde, inclusiv una pe degetul mic. Culmea, doar ea a fost victima, deși fetele au dormit lângă ea, în aceeași cameră. Pentru acest sacrificiu s-a ales cu porecla temporară de ‘Aleasa Ploșniței’.

După ce toți musafirii și reporterii au plecat, mai stau cu Aleasa de povești despre una alta, complet informal și sincer. Întrebările care mă frământă sunt cam acestea:

Care este farmecul acestei Echipe feminine și ce o face să reziste? În plus, care au fost momentele de maximă emoție și mai ales, ce se va întâmpla după ce misiunea lor se va fi încheiat, iar ghidul va fi deja scris, publicat pe sit și tradus în trei limbi? Iar șefa grupului îmi povestește totul, pe îndelete…

Cum povestea e mai lungă, vă invit să aflați continuarea în reportajul de săptămâna viitoare. Pe curând!


Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.