De la discuții cu 40 de miniștri la #SpitalulSperanței. INTERVIU cu Mirela Nemțanu, director HOSPICE Casa Speranței

Bianca Dragomir

În România, mai bine de 550 de copii cu boli incurabile „se luptă pentru un singur pat” de spital. În acest context, HOSPICE Casa Speranței a început construcția primului spital din România dedicat exclusiv paliației pediatrice: 10 paturi în plus, o echipă de 70 de specialiști și peste 200 de copii internați pe an, într-un ecosistem care include ambulatoriu și îngrijire la domiciliu. „Sunt familii care ne întreabă când va fi gata acest spital, când va fi pus în funcțiune, care își pun speranțele în acest loc. Pentru ei, suntem motivați să construim.”, mărturisește Mirela Nemțanu, director executiv HOSPICE Casa Speranței. 

Tot ea, într-un interviu amplu acordat pentru PressOne, dezvăluie ce se află în spatele unei construcții precum #SpitalulSperanței, ce nu funcționează încă și trebuie modificat urgent în societatea românească atunci când vine vorba despre îngrijirea paliativă, dar și ce înseamnă să fii liderul unei echipe dedicate unei cauze de viață și de moarte.

Foto: HOSPICE Casa Speranței

În septembrie ați început construcția #SpitalulSperanței la Adunații Copăceni, primul spital de acest fel din România. Care au fost provocările majore înainte de start? Cum le-ați depășit?

Da, într-adevăr, în septembrie am dat startul construcției #SpitaluluiSperanței la Adunații Copăceni, acolo unde în prezent funcționează centrul nostru socio-medical. Acest spital pe care îl construim va fi primul spital din România dedicat exclusiv îngrijirii paliative pediatrice. 

Momentul startului, momentul primei lopeți, a fost un moment cu o încărcătură emoțională uriașă, pentru că în spatele acestui start stau ani de muncă, de efort, de luptă cu realități dure. Provocările au fost multe. În primul rând, lipsa unui cadru legislativ și financiar predictibil pentru paliația pediatrică. La ora actuală, nevoia de îngrijire paliativă pediatrică este uriașă: peste 22.000 de copii au nevoie de îngrijire paliativă. Pentru toți acești copii, există doar 40 de paturi la nivel național, ceea ce înseamnă că peste 550 de copii se luptă pentru un singur pat. 

Pe lista provocărilor le-aș adăuga și pe cele ale obținerii resurselor, dar și obținerii avizelor, autorizațiilor și, nu în ultimul rând, provocarea emoțională. Atunci când te confrunți cu atât de multe obstacole, nu ai cum să nu te întrebi dacă vei avea puterea de a duce la capăt acest proiect ambițios.

În ce moment vă aflați acum în calendarul de execuție, care sunt următoarele etape de parcurs și termenul țintă de finalizare?

În prezent, ne aflăm în faza de execuție a fundației și a structurii de rezistență. Ne dorim ca spitalul să fie construit până la finalul anului 2026. Știm că este un termen ambițios, dar cred că menținerea unui ritm constant în privința construcției, dar și atragerea în continuare a sprijinului necesar, sunt pilonii care vor conduce la atingerea obiectivului.

Cum va completa prezența acestui spital serviciile de paliație pediatrică deja existente în București și la Brașov? Există deja copii pe lista de așteptare?

#SpitalulSperanței de la Adunații Copăceni vine nu doar să extindă rețeaua HOSPICE, ci să completeze sistemul care este copleșit. #SpitalulSperanței va avea 10 paturi și se vor putea interna, anual, peste 200 de copii. Fiecare salon va fi prevăzut cu două paturi astfel încât copilul să poată fi internat alături de un aparținător. La Adunații Copăceni, în prezent, funcționează un centru socio-medical unde oferim sprijin pentru peste 200 de copii și pentru peste 500 de aparținători anual. La Brașov, avem șase paturi de paliație pe secția unității cu paturi (prin intermediul cărora am reușit anul trecut să oferim, în mod gratuit, peste 2.000 de zile de internare) și echipe speciale pentru îngrijirea la domiciliu. 

Foto: HOSPICE Casa Speranței

Noul spital va întregi acest ecosistem, oferind internare, terapie, consiliere și sprijin pentru întreaga familie – și va deveni, astfel, cel mai mare și complet centru de îngrijire paliativă pediatrică din România. Practic, vom putea oferi o acoperire completă: internare, îngrijire de tip ambulatoriu și îngrijire la domiciliu. Sunt familii care ne întreabă când va fi gata acest spital, când va fi pus în funcțiune, care își pun speranțele în acest loc. Pentru ei, suntem motivați să construim. Ne dorim ca acești copii să nu mai fie stigmatizați, să nu mai fie privați de sprijin, de alinare, să nu mai fie uitați.

Câți și care specialiști vor fi parte din echipa spitalului? 

Pe baza capacității noului spital, echipa HOSPICE completă de la Adunații-Copăceni va ajunge la aproximativ 70 de specialiști, fiecare dintre aceștia cu un rol cheie în îngrijirea holistică a copiilor și a familiilor acestora. Din această echipă vor face parte medici specialiști în îngrijirea paliativă, dar și medici cu specializări relevante pentru patologiile complexe ale copiilor, asistenți medicali specializați în pediatrie și paliație. Echipa este completată de psihologi care vor avea rolul de a oferi suport emoțional atât copiilor, cât și părinților, dar și fraților acestor copii, care poartă și ei o povară imensă. Nu vor lipsi asistenții sociali care vor oferi sprijin familiilor în vederea accesării serviciilor sociale, kinetoterapeuții și terapeuții ocupaționali, consilierii spirituali. Așadar, o echipă multidisciplinară care să răspundă atât nevoilor medicale, cât și celor emoționale și sociale ale copiilor și ale familiilor acestora.

Același calculator, mai multe șanse: pentru elevii care învață să-l folosească și pentru oamenii care îl recondiționează la Ateliere Fără Frontiere

Până acum, în cei 17 ani de existență a organizației, aproximativ 10% dintre școlile din România au primit calculatoare de la Ateliere fără Frontiere – o cifră importantă, dacă ne gândim la resursele unui ONG comparativ cu ale statului.

Interviu. Cristian Mungiu: Fiecare familie ar trebui să aibă o istorie personală scrisă undeva. Am avea, ca nație, o istorie mult mai bogată

Cunoscut pentru filme precum 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (pentru care a câștigat Palme d’Or), După dealuri, Amintiri din Epoca de Aur, RMN, Bacalaureat sau, recent, Jaful Secolului (ca scenarist), Cristian Mungiu apare acum și în ipostaza de scriitor. În volumul Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană, el evocă viața bunicii sale, pe baza însemnărilor făcute în timpul discuțiilor cu aceasta - despre copilăria în Basarabia, despre război și despre stabilirea la Iași.

Tot pentru copiii care suferă de boli incurabile, ați lansat în 2021 singurul serviciu de paliație la domiciliu pentru copii din București și împrejurimi. Cum a evoluat serviciul de atunci până azi atât pentru copii, cât și pentru beneficiari?

Lansarea serviciului de paliație pediatrică la domiciliu în 2021 a reprezentat o reușită pentru HOSPICE, dar mai presus de orice, a reprezentat o șansă pentru copiii cu boli incurabile care nu puteau ajunge în centrele noastre și care sunt domiciliați în București, cât și încă 4 județe limitrofe - Călărași, Giurgiu, Ilfov, Dâmbovița. În paralel, trebuie menționat că acest serviciu de îngrijire paliativă pediatrică funcționează la noi, la HOSPICE Brașov, încă din 1996. Privind în urmă, realizez curajul de a iniția, la acel moment, un astfel de serviciu mai ales când nu ai un model de urmat, ci pornești în a construi de la 0: echipe, protocoale, formare, parteneriate. 

Foto: HOSPICE Casa Speranței

Pe parcursul acestor ani, am reușit să oferim îngrijire la domiciliu pentru mii de copii la care echipele noastre de domiciliu au reușit să ajungă. Lecțiile sunt multe și continuăm să învățăm de la zi la zi, de la caz la caz. Poate cea mai importantă lecție pe care am învățat-o ca urmare a discuțiilor cu colegii care se ocupă de îngrijirea la domiciliu a copiilor este că o simplă prezență, o simplă discuție, o banală strângere de mâini poate face diferența între disperare și speranță. Și ce am învățat cu toții lucrând în acest mediu este că timpul este cu adevărat cel mai prețios lucru și că stă în datoria noastră să îl facem să fie bun, să fie blând. Ne dorim cu ardoare ca serviciul de îngrijire paliativă pediatrică la domiciliu să fie extins la nivel național, cu sprijinul autorităților. Pentru că nu ar trebui să existe copil care să sufere acasă, neștiut de cineva care ar putea să îi fie sprijin.

Spuneai într-unul dintre interviuri că, de-a lungul anilor, ai negociat cu 33 de miniștri. Ce s-a schimbat efectiv în relația cu CNAS/spitale publice/DSP?

Este atât de adevărat, în toți acești ani, noi la HOSPICE am avut discuții intense cu 40 de miniștri ai sănătății, toate menite pe dezvoltarea accesului la paliație, la nivel național. Uneori, am simțit cum discuțiile sunt reluate de la zero. În ciuda inconvenientului, am învățat lecția perseverenței.

Însă aș vrea să mă centrez pe partea pozitivă, s-a schimbat deschiderea. Avem mai mulți parteneri în sistemul public, avem spitale care ne cer sprijinul, autorități locale care ne oferă spații sau sprijin logistic. Dar ca lucrurile să funcționeze optim este nevoie de un parteneriat pe termen lung astfel încât pacienții să își acceadă dreptul de a trăi o viață cu demnitate zi de zi, până la capătul zilelor.

Din 2024 avem un Program Național de Îngrijiri Paliativă OUG 106/2024. Ce aduce concret pentru paliația pediatrică? Ce rămâne în afara cadrului, ce nu funcționează încă și trebuie modificat urgent?

OUG 106/2024 este un pas important, dar nu suficient. Ce aduce această ordonanță de urgență? În primul rând, recunoașterea paliației ca parte integrantă a sistemului de sănătate, se creează astfel cadrul legal pentru furnizarea de îngrijiri paliative în unități cu paturi, în ambulatorii, la domiciliu. Apoi, aceeași ordonanță vine și cu extinderea vârstei de eligibilitate, astfel încât adolescenții și tinerii cu vârsta cuprinsă între 15 și 21 de ani să poată beneficia de îngrijiri medicale de paliație în spitalele de copii.

Ordonanța prevede și decontare prin CNAS. Se reglementează contractele între furnizori și casele de sănătate, inclusiv pentru servicii de îngrijire la domiciliu.

Însă e important ca toate discuțiile purtate, toate măsurile legislative luate, toate deciziile să fie transpuse și în realitate. Pentru că lipsa implementării reale este o piedică uriașă. Deși cadrul legal există, actele normative, fie că vorbim de norme metodologice, ghiduri de aplicare sau contracte cadru, sunt încă în lucru, de prea mult timp în lucru.

Alte realități de pe teren: spitalele de pediatrie refuză să trateze pacienți de peste 18 ani, lipsesc cu desăvârșire furnizorii acreditați. În multe județe nu există furnizori de îngrijiri paliative la domiciliu pentru copii, iar CNAS chiar dacă ar vrea, nu ar avea cu cine să încheie contracte. Domeniul se confruntă și cu subfinanțarea. Peste toate acestea se adaugă și lipsa personalului specializat. În continuare, nu există suficient personal pregătit în paliație pediatrică.

Dacă ai putea modifica, cât mai repede, trei lucruri, care ar fi și de ce?

Cred că lucrul esențial care trebuie schimbat în sistemul de sănătate, pentru a crește eficiența sa și a ajunge la un număr cât mai mare de pacienți, este acela legat de finanțarea sa – iar aici aș merge pe două direcții:

Finanțarea este esențială, deoarece în România, peste 192.000 de pacienți sunt eligibili pentru paliație, dar nu primesc această îngrijire indispensabilă pentru a le fi bine, a trăi demn, a le fi alinate durerile. Iar în lipsa unei finanțări corecte, aceste domeniu nu are nicio șansă să se dezvolte la nivelul necesar.

Apoi, aș schimba și percepția asupra îngrijirii paliative astfel încât să nu se mai perpetueze mituri care conduc la asocieri greșite, aș vrea ca oamenii să înțeleagă că paliația nu înseamnă sfârșit, ci grijă, demnitate, calitate a vieții.

Al treilea lucru, care are de fapt o mare legătură cu cel menționat anterior, ar fi educația profesioniștilor, decidenților, a publicului larg. Aș introduce în curicula rezidențială cunoașterea la nivel basic a paliației, cât și comunicarea empatică, despre cum să fii alături de un om aflat în suferință. Mie îmi pare inacceptabil ca în anul 2025 să vină pacienți la noi la internare și să ne povestească despre cum au fost tratați în alte spitale, despre cum au fost lăsați să aștepte deși timpul, în cazul lor, este vital. Despre cum le-a fost comunicată vestea tranșant, fără nicio urmă de sensibilitate și înțelegere.  

Nu mai există niciun serviciu public de îngrijire paliativă la domiciliu. Care sunt cele mai mari presiuni pe care le resimte HOSPICE în această perioadă?

Aș vrea să spun încă de la început că există un contrast foarte mare între cerere și ofertă. La ora actuală, în România, avem doar 5 servicii de îngrijire paliativă la domiciliu – toate oferite de fundații (și majoritatea de către noi, la HOSPICE). Deci niciun serviciu public sau privat nu adresează acest serviciu foarte solicitat. Cei mai mulți dintre pacienți își doresc, și e de înțeles, să fie tratați în confortul casei lor. Resursele noastre, fie că vorbim de cele umane, fie că vorbim de cele logistice și financiare, sunt limitate. Cele mai mari presiuni pe care le resimțim sunt presiunea umană. În paliație, mai mult decât în orice alt domeniu, fiecare zi contează. Este foarte greu să îi spui unei mame, unui frate că trebuie să mai aștepte. Apoi, ne confruntăm și cu presiunea financiară în ciuda faptului că am primit recunoașterea de instituție de utilitate publică, finanțarea de la stat este insuficientă. Noi ne bazăm pe donații și sponsorizări pentru a susține echipele mobile. Din păcate, costurile cresc, de la combustibil la echipamente, la salariile personalului specializat. 

Să fii liderul unui proiect precum HOSPICE depășește toate teoriile despre leadership. Au exista decizii care te-au ținut trează noaptea, și cum le-ai navigat ca om și lider?

Pentru mine, din punct de vedere profesional, să fiu liderul HOSPICE a fost cea mai mare provocare. E o poziție care vine cu foarte multe responsabilități, cu multe decizii care trebuie luate la momentul potrivit. Au existat, evident, și decizii care mi-au făcut din noapte zi. La HOSPICE, fiecare decizie are o altfel de greutate pentru că depind vieți. Ca lider, am învățat că deciziile nu pot și nu trebuie să fie luate doar cu mintea, ci e imperios necesar să asculți, să simți, să fii acolo, să își dezvolți o capacitate de a te pune în locul celuilalt. 

Și mai e un aspect: leadership-ul în paliație are alte formule după care se ghidează, nu e despre control, e despre cultivarea compasiunii. Nu e neapărat despre a conduce, ci despre a te însoți. Nu e doar despre a fi tu inspirație, e despre a alege să ai alături oameni de la care să te inspiri. E despre a ține echipa unită când totul pare că se prăbușește. Ca om, am învățat că e în regulă să plâng, să am îndoieli și vulnerabilități, dar să nu las aceste stări să mă conducă, să le dau voie să fie, ca apoi să mă ridic.

Foto: HOSPICE Casa Speranței

Sprijinul emoțional este o parte din esența HOSPICE, iar atunci când e vorba de paliație pediatrică, spuneai într-un interviu, devine și mai dificil. Cum reușiți să-i faceți pe copii și părinți să accepte că paliația nu înseamnă renunțare? 

Din păcate, mai avem mult de lucrat astfel încât oamenii să nu mai pună semnul egal între paliație și etapa finală a vieții. Încercăm să schimbăm această percepție și ne bucurăm de fiecare victorie în acest sens. Colegii noștri, psihologii din rețeaua noastră au întregul pachet necesar: experiență, pregătire, dar și valorile umane care să le permită să gestioneze corespunzător întrebările, neliniștile, durerile. Ei sunt cei care le insuflă copiilor și părinților acestora că paliația nu înseamnă a renunța, ci înseamnă a trăi ceea ce îți e dat, a accesa sprijin astfel încât ceea ce îți e dat să fie îmbunătățit, trăit demn, fără dureri, cu sens, chiar și atunci când nu mai putem vorbi despre vindecare. Psihologii cunosc fiecare caz în parte, fiecare poveste de viață și fac recurs la comunicarea empatică, de care vorbeam anterior, adaptată, evident, vârstei copilului și stadiului bolii acestuia. 

E drept, paliația cunoaște limite, nu putem să promitem miracole, dar putem să oferim speranța că nu vor fi singuri, că vor fi înțeleși, că fiecare zi poate aduce bucurie, chiar și când nota dominantă e cea de suferință. Pentru copii, paliația înseamnă să fie văzuți ca oameni, nu doar ca pacienți. Pentru părinți, înseamnă să aibă cui să spună că le este frică, fără să fie judecați. Să se arate vulnerabili, căci de multe ori sunt nevoiți să facă pe puternicii.

Cum arată, pentru echipă și copii, o „zi bună”? Ce indicatori de 'bine' urmăriți? 

O zi bună la HOSPICE nu este despre spectaculos, ci despre momente mici, dar trăite cu sens. Pentru copii, o zi bună este când uită, fie și pentru câteva momente, de boală. Când le apare zâmbetul în timpul unei sesiuni de terapie prin artă, când își fac un nou prieten, când se bucură de petrecerile sau taberele pe care le organizăm pentru ei. Pentru echipă, o zi bună este cea în care reușesc să aducă alinare. Așadar, au parte numai de zile bune.

Spitalizarea poate fi vitală pentru pacienții copii în stare gravă a căror stare nu poate fi ameliorată acasă. Fiecare părinte știe durerea și sentimentul de neputință acerbă atunci când copilul tău e bolnav și nu știi cum să îl ajuți, cum să îi iei durerea, cum să îl alini. Părinții copiilor cu boli grave incurabile trăiesc această realitate zilnic. De aceea, posibilitatea internării într-o unitate cu paturi pentru paliație este esențială. În spitalul HOSPICE din Brașov, copiii sunt monitorizați 24/24 de echipa noastră medicală care adaptează îngrijirea în funcție de caz, în special pentru controlul durerii. 

Pe lângă acestea, au acces la toată echipa de profesioniști HOSPICE chiar în salon. Aici mă refer la psihologi, kinetoterapeuți, asistenți sociali, consilieri spirituali, pentru a acoperi toate nevoile micilor pacienți și ale familiilor. Anual, reușim să asigurăm în jur de 2.000 de zile de internare pentru pacienți copii în mod gratuit, pentru că toate serviciile HOSPICE sunt susținute prin donații și sponsorizări.

Poți împărtăși un moment de bucurie autentică al unui copil care ți-a schimbat perspectiva despre demnitate, joc, viață, boală?

Aceasta e, într-adevăr, o întrebare grea tocmai pentru că îmi e extrem de greu să selectez. Dacă mi-ar plăcea să am puterea de a arhiva bine în memorie aceste momente, le-aș salva pe toate! Îmi amintesc cum anul acesta, la petrecerea de 1 iunie a copiilor beneficiari, am jucat un joc pe bază de întrebări despre copilărie. Una dintre întrebări era referitoare la culoarea pe care o asociezi copilăriei. Știți care a fost culoarea nu dominantă, ci în unanimitate menționată? Verde. Pentru că verdele le amintește de HOSPICE, iar aici se simt bine. 

Cât despre cea mai frumoasă amintire, au răspuns despre o zi anume, despre o experiență, o tabără – toate avute la HOSPICE. Bucuria lor mă încarcă și ne încarcă pe noi toți cei care lucrăm pentru acești copii. Am constat că, mai mult decât alți copii, ei se bucură de ceea ce poate părea mic, dar am ajuns cu ajutorul lor să îmi dau seama că fericirea nu are cum să fie o stare permanentă, ci e formată tocmai din aceste mici momente care, fie și doar pentru o clipă, te fac să zâmbești, să uiți de greu.

Dar o întrebare care ți-a rămas în minte din partea unui copil, și una din partea unui frate/părinte. Cum te-au influențat pe termen lung?

Întrebările pe care copiii le adresează sunt multe. În timp ce ale lor, cele mai multe, au și doza de inocență, ale părinților trădează îngrijorarea, durerea. Poate, întrebarea pe care nu o pot uita este a unui copil care m-a întrebat cât cred că o să sufere părinții lui atunci când el nu va mai fi. Iar întrebarea din partea unui părinte a fost dacă nu cumva e egoist că își dorește cu ardoare să îl țină în viață, deși e conștient că pe copil fiecare zi îl doare, îl apasă. 

M-au influențat în felul în care privesc viața: sunt mai recunoscătoare pentru ce am și mai determinată să fac atât de mult bine cât pot să fac. Și cred că, de fapt, fiecare dintre noi avem o capacitate a binelui pe care îl putem face și partea bună este că e vorba de o capacitate regenerabilă. Și mai cred că trebuie să o accesăm, să nu rămână capacitatea intactă.

Mulți colegi au trecut prin propriile drame. Cum ai construit echipa, cum colaborați zi de zi în multidisciplinar și care sunt acele obiceiuri de lucru la care ții cel mai mult?

În prezent, fundația noastră are aproximativ 300 de angajați, dintre care aproximativ 75% lucrează în zona clinică, acest lucru înseamnă că au contact direct cu pacienții, o întreagă echipă multidisciplinară pusă la dispoziția pacienților și familiilor acestora, respectiv medici, asistenți, infirmieri, kinetoterapeuți, asistenți sociali, asistenți spirituali, psihologi. Pe unii dintre acești colegi, tocmai dramele i-au adus la HOSPICE. Poate drama că au avut pe cineva bolnav, care ar fi fost eligibil pentru paliație, dar care nu a beneficiat. Avem și colegi care au pierdut pe cineva drag la noi. Îmi place să spun că pe oamenii care scriu zi de zi povestea fundației îi unește cu adevărat misiunea, aceea de a prețui clipele de viață. Iar din misiunea de a prețui clipele de viață ale pacienților, am pus în practică și prețuirea pentru clipele noastre de viață, am devenit mai conștienți de fragilitatea vieții, mai conștienți de cât de important este să punem valoare pe lucrurile care contează cu adevărat. Echipa este un mecanism care se construiește permanent și eu mă bucur când fiecare om simte că și-a găsit la HOSPICE locul și menirea. 

Foto: HOSPICE Casa Speranței

Obiceiul de lucru la care țin cel mai mult este ca fiecare dintre noi să dăm totul, nu jumătăți, să fim prezenți în moment și în acțiune, să nu facem un lucru doar de dragul eliberării de sarcina respectivă, ci când ne luăm angajamentul, să îl facem cu toată implicarea astfel încât să nu iasă ceva bun, ci ceva de care să putem spune că a ieșit măcar aproape perfect, dacă nu perfect.

Ai un exemplu recent care să arate cum colaborarea dintre colegi a schimbat cursul îngrijirii?

Îmi amintesc că într-o discuție cu un medic angajat la noi, acesta mi-a spus că e prima dată când a descoperit ce înseamnă munca în echipă și vorbesc de un medic care a lucrat atât în mediul privat, cât și în cel de stat. Iar munca în echipă, în cazul paliației, are multiple beneficii: e important să nu te simți singur, să simți că ai cu cine să te consulți cu privire la tratament, la proceduri, la felul în care comunici veștile. Același medic îmi povestea cum seara se sună cu un alt medic din echipa noastră, unul este medic pe unitatea cu paturi, celălalt este medic în cadrul echipei de îngrijire la domiciliu. Se sună și își povestesc cazurile, dar cu ocazia aceasta împărtășesc și temerile, și îți găsesc în vorbele mobilizatoare puterea să o ia de la capăt. Și mâine, și poimâine. Și în fiecare zi. Cel mai recent exemplu? Probabil se întâmplă chiar acum pentru că în fiecare caz, colaborarea dintre colegii echipei care se ocupă, este un element cheie în schimbarea cursului îngrijirii pacientului. Fiecare membru al echipei multidisciplinare vine cu know how-ul lui, cu experiența și dăruirea și împreună fac minuni sau, cum spunem noi, fac ca speranța să devină concept palpabil.

Care sunt lucrurile concrete la care publicul/mediul privat/autoritatea locală poate contribui în următoarea perioadă în sprijinul copiilor de la HOSPICE? 

Simt nevoia să reiterez faptul că toate serviciile pe care le oferim la HOSPICE Casa Speranței sunt gratuite și oferite necondiționat. Dar în spatele acestei gratuități pentru pacienți și aparținători este o povară imensă pe umerii noștri, trebuie să strângem fondurile care să ne permită acoperirea integrală a serviciilor, a salariilor și a tuturor costurilor operaționale. Care să ne permită, practic, funcționarea. În cei 33 de ani de existență, am găsit suport din partea celor care au rezonat cu misiunea noastră, a oamenilor de bine, fie că vorbim de companii, fie că vorbim de persoane fizice. 

De exemplu, toate costurile aferente furnizării de servicii paliative pediatrice au fost acoperite, pe parcursul unui an de către OMV Petrom, ceea ce a însemnat o degrevare pentru noi, ceea ce ne-a permis ca eforturile să le concentrăm pentru strângerea de fonduri în vederea construcției #SpitaluluiSperanței. Cine vrea să ne ajute poate să intre pe site-ul nostru, www.hospice.ro și găsește acolo toate opțiunile prin care ne poate întinde o mână de ajutor. Se pot face donații recurente, se poate trimite SMS la 8864 cu textul TIMP. Pentru că asta ne dorim să câștigăm, prin tot ceea ce facem, pentru pacienții noștri. Dar nu un TIMP oarecare, ci unul al alinării, al demonstrației că există cineva căruia îi pasă cu adevărat de tine și de suferința ta. Apoi, aș vrea să menționez că nu există sume prea mici, că orice sprijin ajunge în cele din urmă să conteze, să valoreze foarte mult.

Apoi, reprezentanții companiilor au ocazia să doneze până la 20% din impozitul pe profit către cauza noastră și îmi manifest speranța că vor fi mulți cei care o vor face. Prin gestul lor, arată că le pasă de categoriile vulnerabile ale României.

Acest material este susținut de HOSPICE Casa Speranței, cu sprijinul OMV Petrom.

În 2025, în cadrul HOSPICE Casa Speranței, cu ajutorul sprijinului acordat de către OMV Petrom, 500 de copii cu boli grave incurabile și aparținători au beneficiat de servicii gratuite (îngrijire paliativă, spitalizare, îngrijire la domiciliu, sesiuni de recuperare și confort, sesiuni de consiliere psihologică) menite să le aline durerile.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€