Naționali, cu fața la universal, dar nu prea: cum a stricat discursul antieuropean sărbătoarea de la Putna

„Din păcate, astăzi, țara noastră nu ne mai aparține”. Un mesaj tot mai des auzit în spațiul public român, indiferent că mergi cu taxiul, că urmărești o emisiune televizată sau că te duci la un eveniment – altminteri foarte frumos – la care sunt prezenți Patriarhul Daniel și șeful Academiei Române.

Dacă el ar fi rostit de cineva care nu știe istorie și nu are capacitatea de a înțelege impactul unor astfel de vorbe, atunci am ridica din umeri.

Dar el este împins în prim-plan de oameni care revendică fie o cultură bogată, fie un arbore genealogic dens și vechi, fie ambele la un loc. Devine cu atât mai credibil cu cât este repetat ad nauseam, prin toate portavocile posibile, la volum maxim, zugrăvind o scenă complet ruptă de realitate: cumva, cineva ne-a furat țara, iar acel „cineva” este – spus sau nespus – Uniunea Europeană, cu birocrații ei atei și politrucii ei progresiști de aici, de pe la noi.

Nimic nu poate fi mai ironic ca, în cursul acestui tip de discurs naționalist, să se facă trimitere la înaintași. Nimic nu poate fi mai trist ca această trimitere să fie una voit falsă, cu atât mai mult cu cât cel care o face știe perfect care a fost realitatea istorică.

Ca să mă refer din nou la discursul menționat la început, care-i aparține lui Silvian Emanuel Man, un tânăr cu un bogat CV de istoric și de implicare în lupta studențească, se ridică tot mai des ideea că UE este un fel de imperiu care ne-a cotropit:

„Nu mai facem această manifestație în Imperiul Austro-Ungar ca să ne fie frică să spunem lucrurilor pe nume, ci în țara noastră, dar care, din păcate, astăzi nu ne mai aparține.”

Cui îi aparține? Păi celor care vor să pună căluș în gură creștinilor, evident. Bântuie spectrul culturii anulării și al încătușării creștinilor de azi, care sunt într-o stare atât de rea, încât „înaintașii noștri, chiar închiși și bătuți fiind pentru convingerile lor, erau mai liberi decât suntem noi astăzi.”

Serios? Ultima dată când am verificat, nu am găsit azi vreun creștin închis în România – sau în Europa, pentru convingerile sale religioase. Asasinați au fost, într-adevăr, dar nu de către vreun birocrat neomarxist, ci de către fundamentaliști islamiști care nu iartă pe nimeni, creștini sau necreștini, preoți, caricaturiști sau gay. Dați afară au fost câțiva, dar nu pentru convingerile lor creștine, ci pentru rasismul complet necreștin sau pentru abuz sexual la fel de necreștin asupra copiilor sau femeilor.

A, că în multe universități vestice se ia în răspăr istoria pentru a se stabili vinovăția omului alb, desigur, este un subiect legitim de discuție. De multe ori, se înlocuiește o istorie falsă cu alta la fel de falsă, de exemplu. Ca și în cazul de față: nu-mi pot imagina cum un tânăr care este liber să țină un discurs public în fața unor elite ale țării se simte, în același timp, atât de privat de libertate.

Dar discursul aplaudat a continuat: „Dacă celor din 1871 le-a revenit ca misiune doar realizarea unității de neam, a României Mari, și punerea temeliei unei generații de intelectuali de elită care să conducă și să rânduiască instiuțiile fundamentale ale națiunii și ale statului nostru, acum avem mult mai multe de înfăptuit decât predecesorii noștri”.

Și încă: „Aici, între noi, ne este ușor să ne mărturisim unii altora credința noastră, dar când vom pleca de aici, vom avea fiecare dintre noi curajul ca pentru idealurile noastre să fim luați în râs, să fim batjocoriți și marginalizați? Sau să ne batem pentru ele cu riscul de a-i supăra pe mai marii zilei din țară și de peste hotare, călcând abia atunci cu adevărat pe urmele celor de la 1871?”

Cei care s-au strâns la Putna în 1871 erau studenții români de pretutindeni, veniți acolo să se unească într-o sărbătoare a spiritului național, cu gândul la o unire care părea (și era încă) îndepărtată. Dar mă tem că cei mai de seamă exponenți ai acestei mișcări nu prea corespund cu idealurile domnului Man.

Generația lui 1848 a făcut prima unire Românească, după 11 ani de luptă în care s-au bătut cu mai marii zilei din țară și de peste hotare – supărându-i, într-adevăr și pe unii, și pe alții. Era o generație de masoni, mulți dintre ei cu rădăcini grecești, armenești sau italienești, niște franțuziți care au reușit să smulgă Țările Române din strânsoarea orientului și să le pună pe un traseu european. Vest european.

Secularizarea averilor mănăstirești (1863) a fost făcută de aceeași generație și întărită de cea care i-a urmat la final de secol XIX. Exact aceste două generații au impus României instituții care îi erau complet străine: secularizare, democrație parlamentară, separarea puterilor în stat, monarhie constituțională, capitalism, industrializare, piață de acțiuni și așa mai departe. Ele sunt cele care au adus în România și vaccinurile, normele moderne de igienă (impuse cu forța), dar mai ales știința ca fundament al unui stat modern, înlocuind definitiv învățământul religios cu cel laic.

Aceste instituții au făcut ca unirea la care sperau studenții din 1871 să nu fie ștearsă de istorie, ci să fie apoi completată cu cea din 1918-1919.

Împotriva exponenților de seamă a acestor generații – precum și împotriva primei uniri, atât cea de sub Cuza, cât și cea de sub un principe străin – au luptat destui, printre care și Ion Creangă, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Nicolae Istrati, ba chiar și mitropolitul Iașilor, Calinic Miclescu. Cotropitorii nu erau austriecii, nici turcii, nici rușii, ci chiar valahii, cei care urmau să lase Iașul cu ochii-n soare. S-au dus și lupte de stradă în 1866, în timpul cărora Ion Creangă i-a salvat viața mitropolitului de gloanțele soldaților trimiși de la București să apere statul centralizat abia înființat cu mai puțin de un deceniu înainte.

Invocarea acestor înaintași care s-au bătut pentru europenizarea forțată a României într-un discurs care insistă pe tradiționalism și pe lupta pentru apărarea „civilizației noastre” în fața barbarilor care cer egalitate în drepturi este cu atât mai bizară, cu cât fix aceleași acuzații le erau aduse și celor școliți în general în Vest și puternic „afectați” de ideile europene.

Tânărul istoric cu freză care amintește total întâmplător de un alt personaj pornit de la Huși în urmă cu aproape 100 de ani, tot cu o ligă a studenților, știe fără îndoială că România și apoi România Mare au fost făcute pe forma adusă din afară, pe constituții și apoi instituții care copiau – de multe ori poticnit – un sistem statal francez sau italian, considerat de multe dintre elitele intelectuale ale țării drept impunerea unor forme fără fond.

Ăsta e purul adevăr: România a fost clădită cu un popor care nu știa că este un neam, cu politicieni școliți în Vest, cu instituții străine și domni străini, la bunăvoința – obținută uneori cu forța, într-adevăr – marilor puteri străine. Fără această combinație despre care vituperau la 1871 alți tineri precum istoricul nostru (dintre care unii au rămas puternic în cultura română), România pur și simplu n-ar fi existat.

Iar istoria nu a dat dreptate celor care – deși culți și bine intenționați – doreau un izolaționism și o autarhie pe tipic pășunist, ci celor care au tras forțat țara către valorile și cultura vestică.

Să ne luăm țara înapoi – de la cine? De la Uniunea Europeană? Păi noi suntem Uniunea Europeană – e ca și cum ai zice, la Iași, că vrei să-ți iei țara înapoi de la România. Unii chiar încep să zică asta.

Care este, de fapt, interesul României? Adică interesul național? Să revenim la rădăcinile noastre creștine, aflate sub asaltul gay, progresisto-neomarxisto-cancelist? Păi valorile creștine ale toleranței, binelui comun, păcii, bunăvoinței și fraternității sunt fix fundamentul Uniunii Europene, iar acestea nu se pot schimba fără a distruge însăși Uniunea.

Interesul național al României este să se reprezinte pe sine – deci pe cetățenii săi – cât mai bine în cadrul european, în această formidabilă Uniune care a reușit să aducă pacea durabilă pe un continent întreg care în trecut era răvășit ciclic de războaie naționaliste. Și să asimileze valorile europene cât mai repede, așa cum a făcut-o în 1871 – și a prosperat.

Dimpotrivă, intoleranța, retragerea în barca proprie, animozitățile la adresa altora, în special a minorităților de orice fel, intransigența și discriminarea sunt idei nu doar necreștine, ci și anti-naționale, cât timp nația română s-a clădit imediat ce au fost impuse valorile europene, iar nu cele orientale prezente de atâtea secole aici, care nu reușiseră să creeze o conștiință de neam.

Înțeleg îngrijorarea Bisericii și a conservatorilor cu privire la militantismul neomarxist care încearcă să reseteze lumea pe bazele false ale unui egalitarism impus (cum altfel?) cu forța. Lucru rezolvabil nu „scoțând sabia”, cum îndemna istoricul sus-menționat, nici măcar sabia lui Hristos (sintagmă înțeleasă diferit de un teolog și de un mirean), ci prin educație și mai ales dialog. Printr-o mărturisire creștinească a tuturor păcatelor din trecut, singura cale prin care poți crește armonios în viitor, iar nu prin ascunderea sub preș a faptelor istorice rușinoase tipice fiecărei nații. Și nici prin fantasmagorii pseudoistorice promovate la cel mai înalt nivel.

Înțeleg și frustrarea celor care sunt credincioși și vor să-și afirme credința fără a fi ținta batjocurilor. Empatizez cu dorința lor de „a-și lua libertatea și demnitatea înapoi”. Este fix identică cu frustrarea românilor care au un stil de viață diferit, fără a încălca drepturile altora, și care vor să și-l afirme fără a fi ținta batjocurilor. Și ei vor libertate și demnitate – și nu vor să le ia de la nimeni, pur și simplu le sunt garantate prin constituția asta făcută tot pe calapod european, iar nu afgan.

Toleranța este o cale cu două sensuri. Cu cât vom accepta mai repede acest lucru, cu atât ne va fi tuturor mai bine.

Dar nu pot înțelege cum de nu-și dau seama toți acești iluștri membri ai elitelor române strânse la o sărbătoare la care s-a vorbit frumos și din inimă despre neamul românesc că, aplaudând astfel de discursuri, fac nu doar jocul celor care ar vrea să rupă România de Europa – ci că sponsorizează un fel de discurs care, odată materializat la nivel politic, va lovi fix în nația română și în prosperitatea ei.

Fie vrem să fim naționali, dar cu fața la universal, ca să citez din declarația de la Putna, fie ne întoarcem cu spatele la universal și ne lăsăm pradă unui context în care neamul românesc o ia pe urmele georgienilor, armenilor, ucrainienilor și bielorușilor.

Adică exact ce n-ar fi dorit cei adunați la Putna – atât acum 150 de ani, cât și astăzi.