„Marcel Ciolacu, sexy și ud la mare”. Sunt urâtă, dar am farmecul meu

Ioana Epure

Director editorial

Aveam 15 ani când un băiat mi-a zis prima oară că nu-s destul de feminină pentru gustul lui, pentru că nu mă machiam și pentru că-mi plăcea să mă îmbrac în blugi. Era un băiat de 15 ani, cu o mustăcioară proaspătă și blondă, care se îmbrăca cu haine alese de maică-sa, dar avea deja standarde înalte pentru fetele pe care le cunoștea.

Erau anii 2000, când la școală vestimentația elevelor le putea pune ușor eticheta de „curve” și „panarame”, de multe ori direct din partea profesorilor. Cum se îmbrăcau băieții nu avea absolut nicio relevanță, atât timp cât veneau la școală și luau note bune, și nici măcar asta nu era extraordinar de important.

„Băieții se descurcă, nu trebuie aibă 10 pe linie”, zicea un prof, „bărbatul trebuie să fie doar puțin mai frumos ca dracu”, zicea altcineva.

Dar fetele nu aveau nicio scuză. Pentru fete, nu era suficient să zâmbească frumos și să facă glumițe bune: ele trebuiau să învețe bine lecția și să pășească pe holurile liceului ca scoase din cutie. Să fie slabe, așa ne spunea profa de sport, să fie grațioase când se dau peste cap pe salteaua plină de praf din sala de gimnastică, „delicate și feminine, nu hipopotami”.

Timp de câteva luni, o colegă a ținut o dietă care aproape a băgat-o în spital, revistele de adolescenți și de femei îți dădeau săptămânal rețete de slăbit și Kate Winslet în Titanic ni se părea „grasă”.

Multă vreme m-am uitat la fața mea în oglindă și m-am întrebat ce văd ceilalți. Am nasul prea mare, sprâncenele urâte și picioarele strâmbe. Cum îmi stă părul în fiecare zi a devenit o obsesie care mă urmărește până în ziua de azi, așa cum mă urmărește și o unghie de pe care mi-a sărit un milimetru de ojă. Ca și cum sub toate realizările mele profesionale stă o grenadă în jurul căreia trebuie să pășesc delicat și grațios, ca o femeie „adevărată”, ca să n-o detonez: „Dacă o să zică cineva că sunt urâtă?”

Pentru că atunci, n-o să mai conteze nimic. Nici două decenii de educație, nici munca pe care am depus-o, nici competențele pe care mi le-am construit - singură, de multe ori, că doar nu din sistemul românesc de învățământ.

Că dacă sunt urâtă, n-o să mai conteze nimic altceva.

Am 37 de ani și o parte semnificativă din energia mea încă se duce, lunar, pe a mă asigura că n-o să detonez grenada asta imaginară.

Noua ministră de Externe, Oana Țoiu, n-a fost atât de norocoasă. A călcat pe ea din plin, fără să aibă, de fapt, de ales, pentru că a comis păcatul capital: nu le-a plăcut unor bărbați cu standarde înalte la feminitate.

Și-atunci toate celelalte lucruri pe care le-a făcut în viață s-au șters, au dispărut sub cuvântul ăsta, urâtă. Mirel din Turnu Măgurele a făcut dreptate și de data asta. De la conformația feței la costumul de la summitul NATO, n-a ratat nimic.

Și cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă nu sărea în apărarea ei poetul, care, decis să facă niște virtue signalling pe feminism, i-a dat noii ministre de Externe ca la Monopoly, a get out of jail free card: e absolut ok să fii urâtă. Femeile urâte au farmecul lor.

Ca papagalii, bichonii creți isterici sau pisicile șașii. Și e atât de simplu: faptul că ministra de Externe „seamănă cu Horia Căciulescu nu e o nenorocire chiar atît de mare”, pentru că femeile urâte „sunt frumoase ca suferința de la primul bal”, și oricum, sunt „mai expresive decît supărarea frumoaselor ce-mbătrînesc urît”.

Să stăm liniștite, așadar, ne dă poetul liber să arătăm ca „o cămilă fără cocoașe”, asigurându-ne că tot o să se găsească cineva să „ne călărească cu mare drag”, și chiar să ne ceară de neveste, ceea ce știm cu toții că e realizarea supremă în viața unei femei. Atât timp, desigur, cât îmbătrânim frumos, altfel degeaba suntem arătoase la tinerețe.

Bătrânețea e și ea un păcat, până la urmă.

„Avem fete în dubă, mergem la mare?”. Jandarmii au săltat și s-au lăudat cu trei tinere reținute la București pentru că dețineau spray de autoapărare la un eveniment public. Printre ele, o reporteriță PressOne

În loc să ne apere de prădători și agresori, jandarmii fac glume cu tentă sexuală cu tinere „săltate” în dubă pentru că poartă la ele spray care să le apere de agresori.

În Irlanda de Nord, romii sunt vânați. În România, autoritățile tac

Acest text nu este despre vinovăția sau nevinovăția lor - ci despre modul în care societatea reacționează atunci când agresorii aparțin unei minorități etnice deja profund stigmatizate.

Întreaga viață a unei femei e, de fapt, un câmp minat de astfel de grenade. Angela Merkel a fost 16 ani cancelarul Germaniei, dar era vinovată că se îmbrăca „urât”, nu zâmbea suficient și a mai și comis păcatul capital de a purta același sacou mai multe zile la rând. Întâlnirea dintre Nicola Sturgeon și Theresa May a dus la o discuție despre cine are picioare mai lungi.

Sanna Marin, fostă prim ministra Finlandei, a fost „ridicolă” într-un sacou prea decupat, Cecile Kyenge, fost ministru al Integrării în Italia, i-a adus aminte unui domn de un „urangutan”, politiciana americană Caroline Gleich l-a scos pe altul din minți cu ai ei „crazy woman eyes” (fără să mai punem la socoteală nasul neplăcut), pantalonii lui Hillary Clinton au devenit aproape un personaj în sine în campania ei prezidențială, în timpul căreia Trump a rezumat, destul de simplu, că Clinton pur și simplu „nu arată ca un președinte”. Hillary Clinton este și una din femeile care a făcut un calcul simplu: cât timp îi ia să arate într-un fel care să nu deranjeze gusturile fine ale bărbaților.

600 de ore pe an. 25 de zile întregi, doar ca să nu i se spună că e „urâtă”.

Dacă ne uităm și în curtea noastră, e destul de simplu să ne amintim că părul roz al Flaviei Boghiu - dar și aspectul ei fizic în general - au fost dezbătute de-a lungul timpului, la fel ca și greutatea Dianei Șoșoacă, care părea uneori chiar mult mai relevantă decât ce-i ieșea pe gură.

Iar asta dacă fac doar o trecere în revistă rapidă a comentariilor cu privire la aspectul fizic, nicidecum întregul spectru al comentariilor sexiste la care sunt supuse femeile din politica românească.

De la chelia lui Băsescu încoace - care, de fapt, a fost mulți ani subiect de glumițe menite să-l facă mai degrabă simpatic - când a fost ultima oară când s-a discutat atât de amplu despre aspectul fizic al unui politician bărbat? De la mustăți, la „sacouri lucioase”, de la greutate la înălțime? L-a întrebat vreodată cineva pe Bolojan de la ce designer își ia costumele? Câte titluri în presă ați văzut cu „Nicușor Dan, într-o ținută curajoasă la Summitul NATO de la Haga?” Și dacă ați vedea un astfel de titlu, așa că vi l-ați imagina îmbrăcat în hamburger sau într-un costum cu sclipici? Că ar trebui să fie ceva cu adevărat remarcabil ca să facă subiectul unui astfel de titlu. Sau „Marcel Ciolacu, sexy și ud la mare?”

Că există încă misoginism în societate, asta nu mai surprinde pe nimeni. Te aștepți la el, îl vezi venind de la kilometri distanță. Și n-o să dispară prea curând, doar o să se ascundă în spatele unor remarci mai subtile. Din ce în ce mai subtile, că aproape par rezonabile. La urma urmei, să fii urâtă, dar să ai farmecul tău e mai bine decât doar să fii urâtă.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€