„Mulțumesc că mă vezi”. Povestea lui Gilbert Costache, din Rahova la New York și înapoi

Cristina Foarfă

Redactor

Un lucru pe care îl spune des Gilbert Costache este că vrea să fie văzut și e recunoscător când se întâmplă. „Mulțumesc că mă vezi" e aproape o mantră pentru el. 

Gilbert este rom, vine din Rahova, a ajuns pe podiumuri de modă din Spania și New York, a început o carieră în actorie, iar acum a scris și o carte. Oprește ploaia, aruncă cu sare! este, conform prezentării oficiale, povestea devenirii unui model rom. Dar e mai mult de-atât.

Este despre negocierea și armonizarea unei identități, despre cum poți împăca copilul rom fără repede din Rahova, după cum spune chiar Gilbert, cu o carieră internațională, cu educația și cu succesul. 

Cartea e și o mare vulnerabilitate. Gilbert Costache lasă aparențele glam deoparte și vorbește despre suferință, depresie, copilăria din cartier și violența periferiei, supraviețuire și (in)adaptare și despre încercarea frenetică, aproape obsesivă, de a-și defini sinele.

Îl întâlnesc pe Gilbert într-o după-amiază de vară, la un restaurant. A venit îmbrăcat impecabill, comandă atent, mulțumește chelnerului de mai multe ori, face glume. 

Prezența lui e magnetică. Cum altfel să fie cineva obișnuit să fie privit, admirat? Imediat însă, Gilbert dovedește că nu e doar atât. Devine cald, vulnerabil și pare genul de om care poate crea o legătură emoțională cu oricine vorbește. 

Gilbert Costache răsfoind propria sa carte „Oprește ploaia, aruncă cu sare!” Foto: Mihai von Eremia

„Cartea e despre armonizarea identităților mele"

Poate cel mai mare risc al cărții lui Gilbert e să fie citită în cheia excepționalismului. Să fie „romul care a reușit", „romul care și-a depășit condiția" și să se ajungă la întrebarea toxică: dacă el a putut, alți romi de ce nu pot? Iar asta să pună o presiune și mai mare asupra comunității rome. Îl întreb dacă a luat în considerare posibilitatea asta.

„Nu m-am gândit la asta", spune. Apoi gândește cu voce tare, în fața mea, așa cum face de multe ori pe parcursul conversației. „M-a atins și chiar m-ar durea să se întâmple asta. Să nu fie privită ca o excepție, ca «uite ce a făcut un rom». Să nu pună o presiune pe alți oameni din comunitate."

Nu pentru asta a scris-o. „Eu, cum am spus și în carte, mi-am dorit cel mai mult să fiu român. Nu știu de ce. Iar asta m-a făcut să fiu acceptat de români la nivelul de «e unul de-al nostru». N-am simțit foarte mult rasismul, dar am simțit că îmi trădez romii - pentru că atunci când se fura un pix în clasă, cel mai probabil era țiganul. Dar nu eram eu ăla. Și era ciudat că era culoarea care mă marca. Dacă acest pod în mine s-a întâmplat - acceptarea, compasiunea, puntea între rom și român - am vrut să o dau înapoi celorlalți, ca un copil care are o jucărie și zice «ia uite-o și tu, hai să ne jucăm cu ea»."

Cititorul pe care îl are în minte scriitorul când lucrează la o carte a venit, la Gilbert, târziu. Și nu e cine ne-am aștepta. 

A avut și un cititor concret: un băiat de vreo 12 ani, văzut la un eveniment școlar cu ilustrații despre eroi romi, prin 2022. „Era foarte bucuros. M-am uitat în ochii lui și nu știu dacă mi-a amintit de mine sau mi-a dat dorința aia - de a evolua, de a se schimba România, de a putea fi împreună la masă românul și romul."

Sarea din titlu

Cum se formează un grădinar urban

Din toamnă, în patru licee din țară, elevii se vor specializa ca Grădinari urbani, o meserie nouă de care orașele României au mare nevoie.  

VIDEO. Care e antonimul pentru trecut instituțional? Prezent în comunitate

Un serviciu social din Timișoara sprijină oameni cu dizabilități să trăiască în comunitate, după ce mulți dintre ei au locuit doar în instituțiile statului.

Titlul cărții vine dintr-o superstiție de familie. La nunta părinților lui s-a aruncat cu sare ca să stea ploaia și să meargă bine căsnicia. N-a mers. 

Gilbert avea 10 ani când tatăl lui și-a pus bagajele în mașină și a plecat. Scena e în carte: el și fratele lui, Malu, jucau fotbal pe un câmp de lângă bloc, bunica striga de la balcon. De la mașină, tatăl n-a răspuns. Nici n-a întors capul.

Câteva minute mai târziu, un băiat l-a faultat pe fratele lui la fotbal. „M-am dus la băiatul care l-a faultat și corpul mi-a luat-o înaintea gândului. I-am dat cu pumnul. Sângele i-a țâșnit instant din buză. Simțeam cum mă încălzesc bucuria și puterea. Suferea și el. Nu aveam putere asupra balconului nostru, dar măcar aici puteam să fac ceva. Mă gândesc că asta este diferența dintre un erou și personajul rău din filmele Marvel. Personajul rău pățește ca mine: ceva rău. Așa că-și ia satisfacția din a-i face și el pe alții să sufere. Pe când eroii vor ca ceilalți să nu sufere sau să treacă prin ce au trecut ei, nu?”, scrie în carte. 

Gilbert Costache la turul literal din Rahova, cartierul în care a crescut. Foto: Mihai von Eremia

Rahova anilor '90 și 2000

Cartea reconstruiește Bucureștiul periferiei anilor '90 și 2000 cu o precizie pe care puține texte românești o au. 

În familia lui Gilbert toată lumea are poreclă - pe el îl strigă Chinezu', pentru ochii migdalați; pe fratele lui, Viorel, îl strigă Malu, de la Maluța, maimuța de pluș pe care Gilbert, la doi ani, n-o putea pronunța altfel. 

Sunt în carte petrecerile de familie de două-trei zile, cu douăzeci de oameni dormind „ca peștii" pe canapeaua rabatabilă, filmele cu Bruce Lee văzute în sufragerie, strada Țane din 13 Septembrie despre care cei bătrâni povesteau ca despre un tărâm al păcii, piața unde băieții strigau „ia la băiatu', Nokia 1310 la 2 milioane".

Dar e și partea cealaltă. La 16 ani, un necunoscut „prins de droguri” i-a pus briceagul la gât lui Gilbert.

Altă dată, 30 de oameni s-au strâns în Piața Rahova să-l bată; unchiul lui a apărut cu șase-șapte mașini negre și bărbați cu săbii, iar puștii au fugit. „Tocmai adăugasem încă un strat de rahovist peste acest nou personaj care deveneam. Și-mi cam plăcea."

E în carte și o scenă pe care spune că o cară cu el de 25 de ani: un om îngropat în datorii s-a aruncat de la etaj, a supraviețuit, se târa pe trotuar - iar unul dintre cei care îl împrumutaseră a alergat spre el strigând: „Bă, nu muri! Eu de la cine-mi iau banii?"

Într-un tur organizat de Harta Literară și pe care l-a ținut în Rahova, prin locurile care apar în carte, Gilbert a explicat mai multe despre mecanismele sărăciei din Rahova-Ferentari. A remarcat, însă, și cât de mult s-au schimbat locurile de atunci, precum și societatea, care acum e mai incluzivă cu romii și înțelege ceva mai bine, poate nu perfect, că întotdeauna trebuie să ținem cont de context. 

Gilbert Costache la turul literar din Rahova, cartierul în care a crescut. Foto: Mihai von Eremia

Gilbert scrie că n-a avut repere și că asta era lumea. O spune și ca explicație, nu doar ca scuză - deși cu scuzele are, cum recunoaște singur, o relație complicată. „«De ce fură? De ce fac aia?» Băi, uită-te un pic la context. N-am avut repere. Nu e bine deloc ce am făcut - și spun asta sincer. Dar am vrut să pun degetul pe rană. Și până să mă iert, a durat ani de zile. Eram în niște lanțuri foarte grele și nu îmi dădeam voie să trăiesc succesul”, își amintește Gilbert. 

Echipa a fost cea care l-a convins să lase în carte și evenimentele mai puțin acceptate social. „Eu n-am vrut. E un risc mare pentru mine - noi suntem cel mai mult asociați cu asta. Dar în om există schimbare, dacă vrei să te schimbi. Și am vrut exact să pun degetul pe rană."

Rușinea, spune el, l-a urmărit mult timp. Și acum, chiar dacă declarativ nu mai este, ea tot transpare în felul în care Gilbert vorbește și se justifică uneori. 

„De ce te scuzi atât?”, îl întreb de multe ori în conversație pe omul care pare că a făcut toate eforturile posibile pentru a fi bine cu el, a-și repara greșelile și a-și explica contextele. Răspunsul? Încă simte că nu e suficient. 

Editoarele

Echipa a fost formată din trei femei, pe care Gilbert le menționează în orice discuție despre carte. Nu spune niciodată „cartea mea”, ci „cartea noastră”. Sunt cele trei editoare: Delia Marinescu - jurnalistă, crescută tot în Rahova, care a lucrat cu el patru ani - apoi Ana Maria Ciobanu, fostă jurnalistă DoR, și Eli Bădică, coordonatoarea colecției n'autor de la Nemira, cea care i-a sugerat arcul copilului interior, idee care, spune Gilbert, a schimbat cartea în bine „cu un 20-30%".

Și textul prezintă multe portrete feminine puternice. Mamaie Florica. Mama. Mătușile. Nu a ales conștient să lucreze doar cu femei. „Mă duce cu gândul la anii '90 și tot ceea ce însemna acel masculin balcanic - bărbații nu plâng, trebuie să fii provider. Nu mi-a plăcut chestia asta din copilărie. Nu știam să o numesc, dar o simțeam."

Gilbert alături de mama sa, Clara. Foto: Mihai von Eremia

Procesul de scris a fost lung și, pe alocuri, fizic dureros. „Plecam în road trips ca să pot să accept ce s-a întâmplat. Stăteam în colțul camerei, respiram, ca să nu mai fie traumatizant episodul pe care trebuia să-l scriu." A tăiat mult - „cel puțin jumătate din carte mai exista." Unele lucruri erau prea dureroase, spune el. „Poate volumul 2."

Mamaie Florica

Cartea îi este dedicată bunicii sale, mamaie Florica, „de la care am moștenit binecuvântarea de a transforma orice suferință în ceva care să mă facă mai puternic".

Povestea ei ar merita o carte separată. Mama ei biologică era unguroaică din Târgu Secuiesc, fată de preot, nemăritată, și a venit la București să-și dea copilul unei familii de romi. 

Astfel, Florica a crescut în comunitate, pe strada Țane, fără școală și fără copilărie. La 6 ani se trezea la trei-patru dimineața să vândă covrigi la Piața Leu. Nu a știut niciodată să scrie și să citească. Toată viața a dormit trei ore pe noapte și și-a construit singură o florărie.

Blondă, cu ochi albaștri, Florica era mai romă decât mulți. „Era o jignire pentru ea dacă îi spuneai că e gagie", povestește Gilbert - gagiu, în romani, înseamnă cel din afara comunității. „Dacă îi spunea cineva «Româncă», se supăra." În timp ce alți romi fugeau de identitatea lor, ea, venită biologic din afară, și-o revendica total.

„Fără ea nu eram azi cum sunt", spune Gilbert, emoționat, aproape cu lacrimi în ochi când vorbește de ea. „Stima ei de sine și verticalitatea în cine e. Și eu, prin Spania și oriunde am mers - am știut cine sunt și mi-am știut valoarea. Dar trebuie să ai pe cineva care să-ți arate asta."

Florica a murit în timp ce Gilbert o ținea de mână. În carte, după moartea ei, apare copilul lui interior - Marian, băiatul de 10 ani din Rahova, un personaj care traversează toată cartea - și îi pune o întrebare: „Cine te mai ține acum, Marian?"

„Opaa, sunt depresiv... Sper să nu afle nimeni"

Moda l-a scos din cartier. Întâi Madrid - unde a lucrat și pe șantier, în Coslada, și la Burger King, cu book profesionist de model în ghiozdan - apoi Milano, Istanbul, New York.

Gilbert Costache Foto: arhivă personală

Cartea se deschide, de fapt, la New York, în august 2013, în ziua în care ar fi trebuit să fie fericit: castinguri confirmate pentru Fashion Week, o agenție din Milano care îl vrea. „Îmi trăiesc visul, frate! Ar trebui să fiu extaziat." 

În loc de asta, merge fără țintă prin Central Park cu un nod în stomac, ajunge acasă, se prăbușește în pat și îl lovește cucoana în negru. „Opaa, sunt depresiv... Fuck! Sper să nu afle nimeni."

Acum, Gilbert vorbește despre depresie la trecut. „A fost o zi la școala de actorie, după câțiva ani de clase în New York. Eram 20 de colegi în clasă la teatru și le-am spus tuturor: «azi am ieșit!». Am simțit că acea cucoană îmbrăcată în negru care mă vizita când voia și mă punea la pământ n-a mai avut putere în fața mea." 

Nu știe exact ce a funcționat. „Din mai multe părți a venit - abandonul din familie, că n-am putut să spun adevărul lui tata sau celorlalți. Adevărul urla. Și cred că de aceea am avut depresia."

Adevărul acela a ajuns la tata sub forma unei scrisori de patru pagini, la un exercițiu de actorie. Gilbert a împrumutat bani, a zburat la Madrid, l-a dus pe tatăl lui la o cafenea și l-a rugat să o citească cu voce tare. 

I-a propus apoi tatălui un exercițiu: timp de un an, să-și scrie în fiecare seară cel mai bun și cel mai greu moment al zilei. Tatăl a acceptat. „A fost interesant să văd că, după ceva timp, mi-a zis și că e mândru de mine și că mă iubește, vorbe de care aveam nevoie și cu care nu eram niciunul obișnuiți."

Gilbert nu îl condamnă. „M-am gândit că vremurile în care a fost copil și adolescent erau ani de comunism, că mai era și rom și că în lumea noastră bărbatul trebuia să fie puternic, dur. N-avea cum să mă învețe: «Spune, Gilberte, ce simți!»"

Terapie face din 2013-2014, cu pauze - „în total cred că vreo 10 ani". A trecut prin psihanaliză, NLP, constelații familiale, Theta Healing. „Am vrut pur și simplu să înțeleg. Subiectele principale erau dinamica femeie-bărbat, acceptarea identității rome, relația cu Dumnezeu, cariera, relația cu banii, workaholicismul - l-am detectat și pe ăla. Dependența se duce undeva." 

Nu bea de patru ani. „Cred că drogul meu e iubirea. Compasiunea. Aventura."

Rom, țigan, gipsy

Gilbert face în carte, într-o notă de subsol, o formă de educație: explică de ce folosește alternativ „rom" și „țigan" - pe al doilea îl păstrează doar „pentru a reda cât mai fidel atmosfera cartierului și a anilor despre care vorbesc. Cel cu «ț» poartă violență în spate. M-aș bucura să rămână doar în trecut."

Cartea lui Gilbert se deschide la New York, în august 2013, în ziua în care ar fi trebuit să fie fericit: castinguri confirmate pentru Fashion Week. Realitatea, însă, era alta. Foto: arhivă personală

În discuția cu PressOne, Gilbert explică. „Rom, dom, lom - acum 1.000 de ani, când au plecat, se numeau așa. E același cuvânt în derivate diferite. Rom înseamnă om." 

Țigan vine de la grecescul athinganos - „de neatins", nu în sensul de neînfricați, ci de murdari, păgâni. „E același cuvânt peiorativ, același sens pe care negrii îl au cu nigger. Mă duce cu gândul la sclavie."

Gypsy vine de la Egyptian - europenii secolului XVII credeau că oamenii aceștia bruneți vin din Egipt. Cuvântul a căpătat în Vest o conotație de exotism. „Spuneam la audiție în New York «I'm Roma from Romania» și câțiva mi-au spus: «Oh, like Johnny Depp?»"

Exotismul, recunoaște, e mai ușor de dus decât disprețul de acasă. 

Gilbert a început să învețe romani abia ca adult - vorbește acum, estimează el, „un 20-30%". Nu a vorbit-o în copilărie: „De ce n-am vorbit romanii? Pentru că exista o trădare în mine."

E înfricoșător pentru un rom să se educe, pentru că educația poate însemna să nu mai aparții. Să nu mai fii cu ai tăi. Frica asta nu e lene și nu e lipsă de ambiție - e frica de excludere, pe care o cunoaște oricine a rămas la o masă unde nu se mai simțea acasă.

Există o scenă pe care Gilbert o povestește cu emoție, momentul în care spune că a înțeles de ce trebuie să termine cartea. Era la coadă la îmbarcare, pe ruta New York - București, îmbrăcat la costum. 

În fața lui, un grup de romi tradiționali, cu fuste crețe. „Mintea mea a spus: de ce nu stau și ei la coadă? N-au luat la business class, nu cred." Se oprește și adaugă: „Am discriminat și eu. Recunosc. Asta este mintea."

Apoi, în spatele lui s-a așezat un bărbat de vreo 40-50 de ani, cu două fetițe mici. Gilbert s-a întors și i-a vorbit în romani: „San rom? Ești rom?" Omul l-a privit fără să înțeleagă. „Mesem rom. Eu sunt rom." „A rămas așa - să văd cum s-a topit. Pur și simplu. El s-a uitat la mine și a trecut prin mine. N-a putut să vorbească, n-a răspuns nimic. A venit o fetiță, l-a tras de mână, s-a uitat la mine și a zâmbit."

De unde blocajul? „A fost văzut. Romii noștri nu au fost văzuți. Noi nu ne dăm seama cât de important e să fim văzuți, iar după aceea ascultați. Dar primul pas este să fii văzut."

Gilbert Costache Foto: arhivă personală

O voce, nu un scriitor

Gilbert Costache nu se vede scriitor. „Mă văd o voce." Nu se vede nici activist, deși iubește activismul. „Dacă în anii precedenți a fost nevoie de activism, acum e o altă nuanță - mai frumos să spunem adevărul stând la masă, toate culorile, rasele, religiile. Ăsta ar fi următorul nivel."

Următorii doi ani îi vede jumătate în Europa, jumătate în State. Visează la un serial sau un film despre lumea din care vine - „știu pe toți de acolo, vin din lumea aia, pot să spun vocea de acolo" - și vrea să meargă prin școli să vorbească despre stimă de sine.

Cartea se închide cu un plan: „Finalul ăsta e, de fapt, un început." Iar undeva, spre sfârșit, Gilbert își rezumă filosofia: „Lupta mea e doar de a mă arăta, a sta drept și a fi eu însumi."

Adică să fie văzut. „Mulțumesc că mă vezi”.

___

Articol realizat în colaborare cu Harta Literară, prima hartă interactivă a locurilor care apar în cărți și a locurilor importante pentru literatură, proiect co-finanțat de AFCN.