Mircea Miclea: Crezi în conspiraţii fiindcă asta te face să te simţi special

Codruţa Simina

Redactor

I-am solicitat un interviu psihologului Mircea Miclea, fost ministru al Educației, pentru a afla care este mecanismul prin care ajungem să credem în existența unor tuneluri prin Munții Bucegi sau în posibilitatea ca Dacian Cioloș să fie fiul lui George Soros.

Mircea Miclea m-a primit în biroul său, unde ține, printre altele, ședințele de psihoterapie. A insistat să mă așez pe fotoliul său, iar el să stea pe canapea, pentru a nu simți, niciunul dintre noi, că suntem la o astfel de ședință.

După care, în mare măsură, și-a luat interviul care urmează :).

Mircea Miclea explică, printre altele, cum ne mințim, cum ne ferim de eșec și, mai ales, de ce.

Am aflat de la el de ce e bine să greșesc repede și cum lumea are nevoie acum, mai mult ca niciodată, de o inteligență artificială care să facă, pentru prezent și viitor, ce a făcut Aristotel pentru ultimii 2.000 de ani.

Mircea Miclea este profesor universitar la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației de la UBB Cluj. Imagine: Mircea Gherase

– Cuvântul „manipulare” a ajuns acum un fel de explicație generală și acuzație reciprocă. Nimeni nu mai știe care este adevărul și cum să-l desprindă de manipulare. Cum am ajuns aici?

– Capacitatea noastră de prelucrare analitică, logică, reflexivă a informației este limitată. Mintea noastră a rămas cu aceiași parametri ca acum 2.000 de ani, iar cantitatea de informație a crescut exponențial. În plus, ritmul cu care informația se înnoiește a crescut foarte mult.

În aceste condiții, cu această capacitate limitată de prelucrare a informației, într-o lume cu informații foarte multe și foarte rapide – la fiecare 10 minute e un breaking news –, noi nu mai prelucrăm analitic informația respectivă. Nu mai avem timp să analizăm sursa, credibilitatea ei, dovezile din spatele informației respective.

Și atunci luăm ca default, ca de la sine înțeles, că ea este adevărată. Și rămânem contaminați de hint-urile (indiciile – n.r.) care sunt strecurate în mesajele respective. Și atunci diferența dintre o informație acurată și o informație inacurată se atenuează din cauza incapacității noastre de a o prelucra.

În urmă cu 2.000 – 2.500 de ani, în Grecia antică a apărut pericolul similar cu cel de acum. În cetatea ateniană au apărut sofiștii, care puteau argumenta orice. Erau maeștri în argumentare, utilizau argumente nevalide, dar multe dintre ele seducătoare, cu care câștigau procese – și au devenit un pericol pentru democrația ateniană.

Geniul

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

În acel moment apare Aristotel. Dându-și seama de pericolul pe care-l reprezentau sofiștii, prin faptul că puteau să argumenteze orice cu date foarte problematice, el scrie două cărți de logică, și spune: acestea sunt regulile logicii. Ceea ce nu respectă regulile logicii nu e corect.

Altfel spus, pune o barieră sofisticii. Și ajută enorm în jocul democratic, spunând că nu orice discurs argumentat sofistic, bazat pe dovezi problematice, este logic. Deci, Aristotel face curățenie. A fost posibil acest efect pentru că informația era redusă.

Acum, un Aristotel nu mai e suficient. Manipularea e enormă și e cauzată în primul rând de cantitatea foarte mare de informații și de rapiditatea cu care apare.

Și atunci, noi nu mai putem să prelucrăm reflexiv – pentru că vine altă informație și altă informație – și rămânem cu mesajul dat. Și așa începe manipularea.

Ăsta e un prim factor, așadar: cantitatea foarte mare de informații. Al doilea este că au apărut rețelele de socializare.

Rețelele de socializare au la bază niște algoritmi. Informația pe care tu o primești este, de regulă, informația pe care tu o agreezi.

Ți se dă, de regulă, cam ceea ce ai mai căutat înainte, din sursele pe care le-ai mai căutat. Aceștia sunt algoritmii de pe rețelele de socializare: nu sunt bazați pe veridicitate, ci pe preferința ta.

Și mai apare un fenomen aici: prietenii tăi au cam aceleași preferințe ca tine. Și atunci se produce un fenomen care în psihologie se numește group think: gândim toți la fel și ne întreținem unii altora convingerile, pentru că noi nu ne confruntăm cu alte grupuri, de alte opinii.

Este o auto-centrare a grupului, și atunci tot ceea ce vine pe rețeaua de socializare este luat cu mult mai puțină prudență logică. E luat by default.

De ce? Unu: e agreat și de prietenii mei. Doi: e familiar, seamănă cu ceea ce am consumat ieri, alaltăieri, răsalaltăieri și tot așa. Și atunci credibilitatea acestor informații este mare și nu mai este analizată logic.

Așadar, unu, cantitatea mare de informații și rapiditatea ei; doi, algoritmii și modul de funcționare al rețelelor de socializare fac ca manipularea să fie acum mult mai accentuată decât oricând altcândva.

Cu cât cantitatea de informație crește, cu atât probabilitatea de a fi manipulat crește. Cu cât algoritmii existenți în momentul de față se perpetuează, cu atât probabilitatea de manipulare crește.

Astfel încât, dacă lucrurile vor continua, cred că în următorii ani vom fi și mai manipulați decât acum. Și tot mai manipulați.

Nu mai cred că problema poate fi rezolvată doar de mintea umană și de un nou Aristotel. Ar fi două soluții aici.

Prima ar consta în a crea mașini, softuri care să facă un rating permanent al informațiilor pe care le primim – de pe internet, de pe rețele, de peste tot.

Ratingul se face în funcție de sursa care a transmis informația. Într-un prim pas, ratingul acesta, algoritmii coroborează informația. Se uită dacă acea informație este cel puțin din trei surse diferite, distincte, cu apartenență distinctă. Cum era mai demult în presă. Mai demult – acuma nu mai prea e.

Și atunci, în funcție de asta, fiecărei informații i se dă o notă. Ăsta e primul pas: triangularea informației, ca să vadă ce notă ai. Unele trec, altele nu trec. Apoi ar fi a doua evaluare, tot de către acești algoritmi.

După o vreme, aceștia ar lua informația pe care sursa X a vehiculat-o și ar analiza-o dacă s-a adeverit. Și, luând acest al doilea criteriu, dacă ea s-a adeverit sau nu, îți dă din nou o notă.

Și făcând ratingul acesta permanent al informației și al sursei informației, mașinile ne pot ajuta cu filtre care fac să vină spre noi informații tot mai credibile.

Dacă tu ești o sursă care dai informații false, algoritmul te identifică o dată pentru că triangulează informația ta cu alte informații, și atunci îți dă o notă proastă; şi a doua oară pentru că, dacă se dovedește ulterior că e greșită, tu, ca sursă de informație, primești o notă proastă, în loc să ai 10, primești 2.

Și, dintr-o dată, filtrele astea dau beneficiarilor informații în funcție de nota de credibilitate. Adică ar fi un fel de Aristotel virtual. OK?

Și asta ar putea rezolva parțial, în următorii câțiva ani, problema manipulării și problema știrilor false. Iar a doua parte a soluției vine din faptul că noi, ca indivizi, trebuie să ne dezvoltăm abilitatea de a reflecta asupra informațiilor, nu numai de a le asimila.

Analiza informațiilor este o deprindere pe care, din păcate, noi nu am educat-o. Școala nu o educă, pentru că primești note în funcție de cât de bine reproduci ceea ce ți s-a spus.

Presa nu o educă, pentru că, de regulă, presa stimulează consumul de informație, nu analiza informației. Uitați-vă la presa care mereu dă informații, dar foarte rar face analize pe informații.

În momentul de față nu ai modele sociale de analiză a informației; ai doar modele de consum. E un consumerism informațional, la fel ca și consumul de bunuri industriale și așa mai departe.

Și atunci, din acest motiv, abilitatea aceasta nu e formată, nu e educată. Ei bine, aici trebuie să intervenim noi, să ne-o educăm, să ne-o formăm.

Adică și noi, cu mintea noastră, putem să facem o analiză a consecințelor informațiilor pe care le primim. Și noi, cu mintea noastră, putem să spunem: ia să verificăm informația!

Nu numai cum apare în rețeaua mea de socializare, dar și cum apare din perspectiva ălora pe care eu îi detest. Dar hai să vedem cum apare, ca să coroborez, OK?

Zilele acestea, am văzut o mulțime de oameni care purtau pancarte cu elefanți. Lucru OK. Dar propunerea mea pentru ei e să mai poarte o pancartă, cu oi! Și să spună: Nu vrem să fim oi!

Pentru că, dacă suntem oi, degeaba ne ferim de elefanți. Și asta sunt, din păcate, oamenii, de cele mai multe ori. Sunt niște oi.

Altfel de bună intenție, cu idealuri corecte, dar, neanalizând în adâncime, riscul de a fi niște oi, mânate de „ciobani” și „câini”, este enorm de mare. Și acum e mai mare ca altădată.

Înainte, lumea era alta. Era mult mai puțină informație și ritmul ei era mai redus. Automat, aveai timp să gândești. Gândeai, pentru că-ți veneau știrile la 7 dimineața și apoi la 7 seara.

Și tu gândeai până atunci: e corectă, nu e corectă, e bună, nu-i bună… Aveai timp. Te întâlneai cu oameni de alte opinii, nu numai cu oameni din sfera de socializare, unde stai.

– Cât de mare e riscul cu confirmarea părerilor? Încotro duce?

– Duce la accentuarea manipulării. Eu cred că, dacă în următorii ani nu apar niște mașini care să facă ratingul constant al informației și al sursei de informație, algoritmi inteligenți bazați pe inteligență artificială, care să ofere filtre, și dacă nu ne dezvoltăm abilitatea de reflecție critică, atunci vom deveni niște oi.

Adică vom fi pur și simplu anesteziați. Iar ceea a spus Orwell în cărțile lui va fi nimic față de ceea ce se va întâmpla. Nu vom mai putea să distingem realitatea de ficțiune și vom trăi într-o realitate așa cum ne este servită ea de cei care sunt interesați.

Și nu o să mai fim capabili să creăm realitate. Care sunt consecințele?

Unu: libertatea redusă. Pentru că, dacă informația, așa cum ți-o dă altul, este cea care îți controlează comportamentul, tu ești mai puțin liber. Pentru că tu faci așa cum ți se spune să faci. Doi: democrația este în pericol. Toate aceste lucruri sunt exploatate deliberat.

Ceea ce vă spun eu se bazează pe științe cognitive. Toate chestiile astea sunt folosite acuma deliberat.

De pildă, în campaniile electorale, cum a fost și la cele recente din SUA, s-a folosit o tehnică de microtargeting, așa se numește.

O să vă dau un exemplu. Pe baza informațiilor pe care le găsesc pe net despre dumneavoastră, știu, de exemplu, ce preferințe aveți.

Pentru că am cumpărat baza de date de la supermarketul în care vă faceți cumpărăturile și am urmărit regularitățile și am constatat că vă place să mergeți la munte.

Mai sunt și alții la care descopăr acest lucru, și atunci vă grupez pe toți într-o categorie: oameni care iubesc muntele.

M-am uitat și pe pozele de pe Facebook, la prietenii pe care-i aveți, m-am uitat la cumpărăturile pe care le-ați făcut. Toate aceste date despre noi sunt, acum, disponibile.

Pasul doi. Îți ofer un mesaj despre persoana pe care vreau s-o votezi, împachetat în ceea ce-ți este familiar și te interesează pe tine. Îți dau o poză cu candidatul X aflat la munte și spunând: Cei care merg la munte sunt mai puternici și mai drepți decât cei care merg la mare!

Tu iei acest mesaj, începe să-ți placă de candidatul respectiv și, ulterior, orice altceva spune acel candidat e mult mai credibil pentru tine.

Deci, ce-am făcut? Ți-am strecurat în haina familiarului mesajul pe care l-am vrut eu. Am aflat ce ți-e familiar ție, ce te interesează pe tine, și ți-am transmis mesajul meu prin paradigma ta. Și alt lucru pe care l-am făcut, și care se face des, este să-ți trezesc emoție.

Mecanismul neuro-cognitiv e simplu: procesările emoționale sunt mult mai rapide și predispun spre acțiuni mult mai rapid decât procesările cognitive, decât analizele logice. Procesările reflexive îndeamnă la mai multe procesări reflexive.

Ăia care gândesc sunt predispuși să gândească mai departe, nu să acționeze. Emoțiile predispun spre acțiuni. Asta este și una dintre caracteristicile fundamentale ale oricărei emoții: predispune la acțiuni.

Și atunci, ce facem? Creăm o emoție legată de ceva, de exemplu despre organismele modificate genetic, și spunem că ele sunt o intruziune în natură, în procesul naturii, și că este incorect și toxic și așa mai departe.

Nu contează că informațiile sunt adevărate sau nu. Creăm o emoție, oamenii încep să aibă stări de anxietate, stări de emoții negative, legate de consumul organismelor modificate genetic. Deci am creat o emoție negativă aici, după care emoția începe să-și facă jocul.

„Cred că, dacă în următorii ani nu apar niște mașini care să facă ratingul constant al informației și al sursei de informație, nişte algoritmi inteligenți bazați pe inteligență artificială care să ofere filtre, și dacă nu ne dezvoltăm abilitatea de reflecție critică, atunci vom deveni niște oi.”

– Cum își face jocul?

– Dacă ai o emoție pozitivă față de o persoană sau față de o temă, atunci șansa de câștig este văzută mai probabilă și mărimea câștigului venit de la acea persoană este văzută ca fiind mai mare.

Invers, dacă ai o emoție negativă, tot ce spune persoana respectivă este văzut ca fiind mai puțin probabil și beneficiile a ceea ce spune ea ca fiind mult mai mici.

Am lucrat, așadar, în doi pași: întâi ți-am creat o emoție, apoi am lăsat emoția să facă selecția inconștientă a mesajelor pe care tu le obții de la sursa respectivă.

Și prin faptul că ți-am indus o emoție, te-am manipulat și tu habar nu ai, tu crezi că ești liber. Tu crezi că așa ai vrut tu, de fapt. Ți-am creat emoțiile, și dup-aia emoțiile și-au făcut jocul.

David Hume spune, în secolul al XVII-lea, un lucru foarte clar: rațiunea este sluga emoțiilor. Deci, din punct de vedere al acțiunilor care trebuie făcute, are perfectă dreptate. Emoțiile sunt mult mai hotărâtoare în a produce acțiuni decât reflecția.

– Mai recent, avem metafora lui Jonathan Haidt, în care emoțiile sunt asemenea unui elefant, iar rațiunea e călărețul elefantului, pe care nu-l poate, totuși, struni. Îi poate arăta direcția și cam atât.

– Haidt e un tip foarte deștept. Știți cum e – rațiunea este importantă atunci când emoțiile sunt reduse. Când noi avem emoții intense, rațiunea devine sluga emoțiilor.

Să vă dau un exemplu. Avem o emoție foarte intensă – suntem foarte îndrăgostiți de cineva. Mergem la oficiul stării civile sau, chiar înainte, ne gândim să ne căsătorim cu persoana respectivă.

Rațiunea spune: Ia uită-te la statisticile privind rata divorțului! Uită-te la trendurile în această direcție, uită-te la oamenii pe care îi cunoști și o să vezi că foarte mulți dintre ei au divorțat. Iar dintre ăia care nu au divorțat, mulți dintre ei au probleme în cuplu.

Gândește-te pe termen lung, spune rațiunea.

La care emoția asta foarte puternică vine și deteriorează tot ce spune rațiunea: Nu-i adevărat, noi suntem speciali! Suntem altfel decât restul, iubirea noastră este specială!

Toți ceilalți au spus la fel, toți cei care au divorțat, toți au trecut prin faza asta! Și după aceea, nu numai că neagă evidențele, dar o emoție foarte puternică te face să produci evidențe care să o susțină.

Și emoția spune rațiunii: Ia produ niște argumente cum că e justificată decizia pe care am luat-o. Și rațiunea produce! Câte? Câte vrei tu!

Păi iubirea noastră este unică! Păi ca noi nu s-a mai văzut!

Când emoția e intensă, rațiunea este sluga ei. Rațiunea este puternică atunci când emoția este scăzută. De aceea, de exemplu, noi suntem mult mai raționali când facem matematică. De ce?

Ce emoție poți să ai față de un triunghi dreptunghic?! Sau față de o matrice?! Ce emoții?! N-ai nicio emoție, gândești rațional.

E un mediu prin natura lui abstract, care nu-i contaminat cu emoție. A gândi abstracțiuni. Și atunci, în mediul acela, în mediul fără emoții, legate de cerc, de teorema lui Pitagora, rațiunea câștigă.

Acolo, ea e șefă – emoțiile nu contează. De asta în domeniile acelea performează foarte mult oamenii care au emoții relativ reduse, uneori chiar deficit emoțional.

Revenind: în condițiile în care trebuie să luăm decizii, emoțiile sunt mai tari decât rațiunea.

Și manipularea, printre altele, se produce așa: creezi o emoție pozitivă sau negativă – de regulă negativă, că funcționează mult mai bine –, după care dai mesajele, iar emoția îți face selecția.

Am analizat destul de atent un fenomen: gripa porcină. Gripa porcină a apărut într-o fermă din Mexic – un copil a fost contaminat de virusul gripei porcine, a fost extrem de mediatizat, a murit copilul respectiv și a trezit o emoție publică: e periculoasă gripa porcină!

Doi: companiile farmaceutice au organizat niște simpozioane despre gripa porcină și ce e de făcut în acest sens. S-au dat niște declarații de presă inclusiv de către cei de la Organizația Mondială a Sănătății, în care au spus că e foarte probabil să ne confruntăm cu o mare problemă, un nou virus care s-ar putea să ducă la pandemie.

S-a decupat ceea ce au spus ei și s-a spus: virusul duce la o pandemie. Pandemie!

Asta a venit pe emoția deja construită și a adus frica de acest virus. Pe fondul acesta au apărut tot felul de experți, raționali, logici, experți în medicină și epidemiologie, care au spus: atenție, pericolul gripei porcine e mai mic decât pericolul gripei sezoniere, gripa asta pe care o avem noi iarna.

Și au dat date. Datele lor au fost desconsiderate, lumea avea deja o emoție, spaima că o să fie o pandemie. Bun!

După o vreme, după ce s-a creat frica, când vezi că frica e suficient de mare, vii și scoți antidotul: iată medicamentul care vă va apăra de gripa porcină!

Efectul: încasezi multe miliarde, îți faci profiturile, după care, văzând că ai buzunarul plin și că, gata, s-a epuizat, nu mai poți să vinzi mai mult, gripa porcină dispare. Inclusiv reprezentanți de la OMS au spus – da, cred că am exagerat puțin în ceea ce am spus…

Ce vreau eu să spun e că frica vinde foarte bine. Produci ceva în legătură cu care creezi frici și după aceea se consumă tot ce dai tu pentru ca să se protejeze oamenii de frica aceea.

E un mecanism care și în zilele astea funcționează: teama că statul de drept se va deteriora te face să consumi tot felul de informații, adesea aberante sau false. Asta e.

– Există toate aceste site-uri cu conspirații, despre extratereștri și tunelurile din Bucegi, care, o dată la ceva vreme, îți prezintă și o interpretare despre lumea politică…

– … Da, da, și pentru că eşti deja atașat de site-ul respectiv, devine credibilă o știre care altfel nu e credibilă. Datorită emoției pe care ți-au indus-o și datorită sentimentului de familiaritate.

Mintea noastră nu este foarte vigilentă la informația care ne este familiară. Reactivitatea noastră este redusă la familiaritate.

Asta se vede la nivel bazal: dacă înregistrezi activitatea bioelectrică din creier, când prezinți un stimul nou constați că este foarte intensă.

Dacă stimulul respectiv este prezentat de mai multe ori, treptat activitatea electrică se reduce semnificativ. Apare o reacție care se numește de habituare.

Ca și cum mie creierul mi-ar spune: Îl știu, nu are rost să mai fiu atent la el, știu. Am resurse limitate și pot să le aloc în altă parte.

La fel se întâmplă cu familiaritatea: fie că e agreată de grupul tău de prieteni, fie că vine dintr-o sursă în care ai încredere, vigilența logică se reduce și mesajul este acceptat mult mai ușor.

– De ce suntem atât de predispuși în a crede invenții de genul ăsta?

– Fiind vorba despre informații de acest tip, mai ales despre conspirații, te face să te simți special. Tu știi ceva special. Îți întreține delirul personal – și mai vezi că și alții gândesc la fel…

E ca o gratulare a ego-ului. Adică: eu am înțeles și am acces la informații, nu ca majoritatea banală și stupidă. Așa îmi gratulez ego-ul și îmi întrețin ego-ul.

Plus că mai apare componenta naționalistă. Naționalismul produce emoții by default. Sunt mulți oameni care nu au reușite grozave în activitatea lor personală, și atunci ei nu se identifică cu jobul lor, cu meseria lor.

Pentru că, dacă te identifici, ai o identitate slabă. Dacă ești un profesor slab și te identifici cu ce faci la școală, ai un ego care nu-ți convine. Dacă n-ai performanțe grozave, nu te identifici cu ceea ce faci.

Și atunci ce faci? Te identifici cu ceva care este transcendent – vâna națională, dacii – și începi să susții chestiunea asta.

Cine sunt eu? Profesorul care predă slab? Nu! Sunt susținătorul dacologiei și al naționalismului.

Îmi construiesc o identitate mai bună decât cea pe care mi-ar da-o calitatea proastă a prestației mele într-un anumit domeniu.

Din punct de vedere personal, e bine: decât să te uiți zilnic în oglindă și să vezi cât de decăzut și de slab ești, te uiți în oglinda care-ți dă o identitate ca fiind continuatorul unei tradiții milenare.

Lupți pentru o cauză bună și ești cu mâna pe steag. Îți dă un echilibru. Individual, e OK. Social, e devastator. Grupurile acestea produc și efecte: subminează adevărul și-l relativizează. Subminează ideea unei identități naționale coerente și riguroase.

– Și așa ajungem la post-adevăr.

– Da, asta înseamnă că adevărul nu mai e atât de important cum era înainte, ci emoția e importantă. Și faptele nu mai sunt așa cum sunt, ci mai degrabă alternative.

Chestiunea s-a accentuat în ultima perioadă. Nu cei care susțin chestiunile acestea trebuie să fie arătați ca fiind responsabili. Ei se folosesc de un anumit mediu.

O aberație multiplicată de sute de mii de ori pe rețelele de socializare are impactul unui adevăr. Poate mai mare decât al unui adevăr susținut de puțini oameni. Un adevăr susținut de puțini contra unei minciuni susținute de o masă mare pierde. Minciuna câștigă.

Înainte, marea problemă era criza de informație. Accesul la informație era prohibitiv. Acum, funcția nu mai e cea de memorare, ci de atenție. Nevoia de discriminare a informației este critică.

Acest lucru este posibil tocmai datorită mediului și rețelelor. Și nu mai cred că putem rezolva problema numai cu mintea noastră. Noul Aristotel va fi o inteligență artificială.

– De ce sunt atât de frecventate, de ce ne dau dependență rețelele de socializare?

– Creierul nostru are ceva ce se numește default neuronal network. Deci, modul presetat de funcționare a creierului.

Asta înseamnă că, și atunci când stă pe loc, creierul face ceva. De exemplu, pasul unu, îți prezint pe un display o serie de litere și-ți dau o sarcină, să găsești litera R și să apeși pe buton – și-ți înregistrez consumul de glucoză din creier.

Te pun în a doua ipostază, același display. Și-ți măsor din nou consumul de glucoză. Diferența este de 5-10%. Ce înseamnă asta: atunci când noi credem că creierul stă, de fapt nu stă. Sare de pe un stimul pe altul.

Mai simplu spus, modul default de funcționare a creierului este de a sări de la o informație la alta. De la un stimul la un stimul, apoi la alt stimul. Asta facem presetat. Pentru că abilitatea presetată de a ne focaliza și apoi de a ne defocaliza e foarte bună.

Acum, acest default care înseamnă angajarea și dezangajarea permanentă de la diverse tipuri de stimuli trăiește într-un mediu suprasaturat de informație.

Și atunci: e în orgasm! (râde) Are exact ceea ce-i trebuia: să sară mereu dintr-un link în altul, de pe text pe animație, tot timpul. Cu gratificare totală.

Și atunci când îmi tai gratificarea asta, dacă pică netul și citesc o carte, niște cuvinte scrise cu negru pe o pagină albă, e nasol față de gratificarea mea permanentă!

Realitatea, viața normală, nu furnizează creierului nici pe departe atâtea recompense și gratificații precum scufundarea în rețelele virtuale. Foto: Voicu Bojan

– Tot mai multă lume spune că are senzația de rău fizic uitându-se la unele posturi de știri. De unde vine această senzație de rău?

– Dacă reclamă aceste lucruri, trebuie să conștientizeze o chestie elementară. Ei decid să mute cu telecomanda pe Antena 3 și pe România TV. Ei decid. Sunt responsabili de stările lor. Să ne lămurim, să fie foarte clar.

Și acum: de ce apare un astfel de fenomen?

Pentru că, adesea, la aceste posturi TV se ia o poziție extrem de dură și emoțională. E o agresivitate verbală care adesea intră în coliziune cu valorile pe care le au acești oameni.

Acest valori spun: dar ar trebui să fie mai nuanțată argumentarea, ar trebui să nu îl umilească pe cel din tablou. Deci, ce se întâmplă intră în contradicție cu niște valori firești pe care oamenii le au.

Efectul este această senzație de rău, care, practic, este o emoție negativă puternică, somatizată. Adică proiectată: pe cap, pe stomac, pe ceafă… Pe unde simt ei răul.

Încă o dată, nu vreau să apăr în niciun fel aceste televiziuni, dar să ne lămurim: oamenii decid să se uite la acestea.

Vor să nu mai simtă rău fizic? Să schimbe canalul. Să închidă televizorul. Să își ia știrile din altă parte, să reflecteze, să citească știrile de pe agențiile de știri. E decizia ta personală.

Noi mereu vrem să gândim pe cont propriu, dar nu suportăm consecințele acestei gândiri pe cont propriu. Considerăm că efectele negative la care s-a ajuns se datorează altora. Nu! Se datorează convingerilor pe care noi le avem – alea, făcute pe cont propriu.

Ca să fim sinceri cu noi înșine, ar trebui să fim consecvenți. Dacă vrem să gândim pe cont propriu, trebuie să ne asumăm și consecințele gândirii pe cont propriu.

Și nu să dăm vina pe alții: din ceea ce gândim noi, pe cont propriu, am ajuns unde am ajuns. Și trebuie să ne asumăm aceste lucruri.

Altfel, când ajung la stări negative sau pierd o oportunitate, oamenii acuză pe altcineva, că din cauza altcuiva s-a întâmplat. Nu. E din cauză că tu ai gândit cum ai gândit.

Este un mecanism de apărare al ego-ului: se numește proiecție.

Când ajungi la o stare negativă, ca să-ți aperi ego-ul, în terminologie populară nu mai vezi bârna din ochiul tău, vezi paiul din ochiul celuilalt.

Adică ajungi să consideri că ceea ce ți s-a întâmplat ție – lucru care, de fapt, se datorează modului în care tu ai gândit – este un efect al celuilalt. Că el a greșit și tu n-ai nicio vină.

În felul ăsta îți protejezi ego-ul: erorile pe care le faci, emoțiile negative pe care le simți le socotești ca venind din afara ta, iar tu te deresponsabilizezi.

Și te simți mai bine, adică ego-ul tău este protejat. Astea sunt mecanisme de apărare prin care se protejează ego-ul. Din păcate, au o consecință negativă: cu cât ai mai multe mecanisme de apărare, cu atât ritmul de învățare este mai lent.

Înveți lent. Pentru că, în loc să iei eșecul pe care l-ai înregistrat ca pe o eroare firească – OK, am greșit, hai să vedem unde am greșit și ce se poate reface – și să faci pasul înainte, vine ego-ul și spune: Da, dar n-ai greșit din cauza ta, ci din cauza altora, enunțul problemei nu a fost clar, ăia nu și-au făcut treaba lor și bineînțeles că nici tu n-ai putut…

Ai tot felul de mecanisme prin care îți aperi ego-ul și atunci nu înveți. Nu te recorectezi, nu-ți recunoști unde anume ai greșit și nu mai faci nimic.

De aceea rata de evoluție a societăților defensive este foarte lentă. Și a indivizilor la fel: cu cât ești mai defensiv, cu atât evoluezi mai lent. Acum câțiva ani, la Google era un slogan care mi s-a părut foarte bun. Spunea așa: Greșește repede și cât mai precis!

Pare paradoxal, dar, de fapt, e foarte logic: dacă greșești repede, ai timp să te corectezi. Dacă nu greșești repede, pentru că tot amâni să iei o decizie, amâni greșeala. Că, de făcut, tot o s-o faci. Până când nu mai ai timp s-o corectezi.

Dac-o faci repede, ai timp s-o corectezi, iar dacă o faci precis, știi exact unde ai greșit și cum se poate corecta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor se protejează mereu și nu învață.

„Nu vreau să apăr în niciun fel aceste televiziuni, dar să ne lămurim: oamenii decid să se uite la acestea. Vor să nu mai simtă rău fizic? Să schimbe canalul. Să închidă televizorul. Să își ia știrile din altă parte, să reflecteze, să citească știrile de pe agențiile de știri.”

– Învățarea are de-a face cu un ego sincer cu el?

– Da, asta înseamnă să ai un ego mai puternic, să ai o robustețe interioară care să te ajute să te confrunți cu chestiunea asta.

– Cu tine!

– Exact. Este și îndemnul pe care-l dau studenților mei la terapie – să greșească, să nu amâne greșeala, pentru că atunci amână corecția, adică dezvoltarea personală.

Omul se tot protejează de sentimentul – e adevărat, neplăcut – al eșecului. Dar trebuie să facem diferența între ceea ce e plăcut și ceea ce e util.

Un eșec e neplăcut, dar e util. Ca să ne dezvoltăm ulterior. Invers, să nu greșim e plăcut, dar nu ne dezvoltăm.

– Vorbeați de acel Aristotel virtual. Comisia Europeană a adoptat deja un raport care aprobă ca, pe viitor, unele clase de inteligențe artificiale să fie numite „persoană electronică”…

– Ăsta este obiceiul Uniunii de a crea cuvinte înainte de a crea realități. Să ajungem acolo și să avem realitatea aceea de a avea o inteligență artificială atât de sofisticată, încât s-o putem numi persoană. Și după aceea vedem ce denumire îi dăm.

Deocamdată este un fel de limbă de lemn la care Comisia Europeană și Uniunea Europeană sunt specialiste – în creat de limbaje și discursuri. Din păcate, sunt mult mai slabe în a crea realități.

Dacă te uiți la inovația din ultimii 20 de ani, majoritatea elementelor de inovație nu s-au creat în Europa, ci în alte părți, de exemplu în America. Internetul, microinformatica, computerele, telefoanele mobile. Dar noi creăm limbaje, discursuri…

– De ce? E foarte interesant, că asta fac multe instituții birocratice, nu doar UE.

– E un întreg aparat birocratic, trebuie să-și dea iluzia că e util. Și ca să-ți creezi iluzia că ești util, produci. Ce produci? Ceea ce te duce mintea să produci.

– Un soi de creative writing.

– Exact, ai impresia că produci lucruri din cuvinte. Dar e o iluzie să crezi asta. Cuvintele sunt bune, dar după ce ai creat realitățile. Ca să numești ceva o persoană… cred că e greșit.

Ei creează cuvinte înainte de a avea realități, și nu sunt scriitori de SciFi. Că la scriitori de SciFi aș spune că e corect să creeze cuvinte în așteptarea realității. Dacă era Asimov, era OK.

Dar aici este o Comisie care se presupune că e centrată pe realități și pe ce se întâmplă în realitate. Păi, în realitate ce se întâmplă cu inteligența artificială?

Orice element de inteligență artificială poate să ajungă la performanțe, uneori deosebite, dar pe un domeniu foarte restrâns. Foarte-foarte strict. Nu pe alte domenii.

De exemplu, dacă eu creez o mașină de inteligență artificială care-mi diagnostichează mai bine tulburările de tip depresiv sau tulburările rinichiului, acea mașină poate să ajungă pe acel domeniu la fel de bună ca expertul uman.

Poate chiar mai bună decât expertul uman. Dar ea nu-și pune nicio întrebare, ci trebuie să primească întrebările. Or, o persoană își pune întrebări – ăsta e unul dintre atributele esențiale ale unei persoane – se interoghează sau interoghează lumea.

Tot ce-am făcut noi în lumea asta, ca specie, a fost că ne-am interogat. Mai ales că ne-am interogat și în legătură cu lucruri cu care nu trebuia să ne interogăm.

Nu erau necesare pentru supraviețuire. Care este legătura dintre masă și energie și viteza luminii? E o întrebare la care e necesar să-ți răspunzi ca să supraviețuiești? Da’ de unde! Dar ți-o pui.

Și în baza faptului că ți-o pui, produci teoria relativității. Deci, mare parte din progresul nostru este că ne-am pus întrebări pe care filogeneza sau supraviețuirea nu le-ar fi ridicat, pentru că nu erau necesare ca să ne replicăm specia.

Ca să mâncăm și să ne împerechem și să reproducem specia, nu trebuie să ne punem problema: cum se scrie un poem? Sau cum se scrie Simfonia a 9-a sau cum se face matematica abstractă. Nu ne trebuie.

Progresul, inteligența constau în primul rând în capacitatea de a-ți pune probleme pe care mediul nu ți le ridică. Inteligența artificială nu poate: cum o scoți de pe domeniul de specializare, devine de o stupiditate totală.

Pe când o persoană umană se poate specializa în chimie sau în bolile rinichiului, dar este suficient de inteligentă și să-și facă cumpărături de una singură, și să se descurce în trafic, și să scrie o adresă la Primărie, și să aibă o relație interpersonală.

Or, inteligența artificială se antrenează tot timpul pe un singur domeniu, adică e domeniu-specifică. O persoană nu e domeniu-specifică.

De la asta și până la a-ți pune problema să numești o inteligență artificială „persoană” mi se pare o aberație. Încă o dată: rezonabil dacă e vorba de Asimov, nerezonabil dacă e vorba de o instituție care consumă bani din bugetul public și de la care ne așteptăm să fie foarte centrată pe evidențe.

Aparatele birocratice produc cuvinte ca să se legitimeze că fac ceva. Dar e ineficient.

În SUA, rata de transfer a cercetării în economie este de 2,3 ori mai rapidă decât în Europa. Adică, dacă cineva a făcut o cercetare, transferul ei într-un produs industrial, într-un serviciu sau în ceva care produce apoi valoare adăugată este aproape de 3 ori mai mare în SUA decât în Europa.

De ce? Pentru că aici totul e birocratizat. Cuvinte, chestii, justificări…

Mircea Miclea este un montaniard pasionat. Foto: Voicu Bojan

– Și pentru că nu pornim din start de la ideea că am vrea să ducem cercetarea către un produs care să poată fi transformat în bun de piață…

– Da, din păcate lumea universitară, mai ales în România, suferă de un narcisism atroce. Masajul ego-ului este critic.

Dacă ar fi să spun o propoziție mai tranșantă, aș spune că, adesea, în universități, coeficientul de narcisism bate de departe coeficientul de inteligență.

Și atunci, fiind narcisist, tu-ți dai numai lucruri care-ți masează ego-ul. Să te confrunți cu piața?! Păi piața vine și-ți spune: Stop, e o prostie ceea ce ai făcut tu acolo!

Dar, așa, facem un studiu, un prieten bun face un review care mă citează, dar și eu îl citez pe el, ne crește indicele de citare la amândoi, suntem într-o bulă și, în final, vedem că, după 30 de ani, nu s-a întâmplat nimic în realitate… Nu produci nimic în economie.

– Ba chiar dezvolți o întreagă teorie despre cum nici nu trebuie să faci asta…

– Bineînțeles.Cu cât ești mai sofisticat în discurs, cu atât mecanismele de apărare a ego-ului sunt mai sofisticate. Invoci filosofi din antichitate, tradiția…

– Sunt sofiștii lumii moderne.

– Da. Sofiștii lumii moderne. Ca să-ți legitimezi un ego slab, incapabil să se confrunte cu realitatea și cu cerințele pieței. Asta e! Face parte din psihopatologia vieții universitare.

Îmi tot propun să scriu o carte despre asta, dar mereu am lucruri practice de făcut, teste computerizate, platforme, chestii concrete care să-i ajute pe oameni. Și nu prea am timp să scriu, dar tot o să-mi iau eu inima-n dinți și-o să scriu.

Dar dup-aia va trebui să plec din universitate – voi deveni mult prea popular! (râde)

Eu lucrez foarte mult cu mediul IT – și văd mai clar lumea din interiorul universităților. E un fel de ecleraj reciproc – vezi albul mult mai alb dacă îl pui lângă negru. Asta am șansa de a a vedea. Lucrând mult cu mediul IT, am șansa de a vedea mai bine ce e în universitate.

De exemplu, în lumea IT este o generozitate foarte mare, oamenii sunt foarte altruiști, uitați-vă câte aplicații open source există. Adică niște oameni foarte deștepți au făcut o treabă, nu și-au pus numele acolo, nu s-au uitat de câte ori sunt citați și au lăsat la liber toate chestiile alea.

Cea mai bună platformă de e-learning este open source. Cel mai bun sistem de operare este open source.

Să comparăm această lume care produce lucruri extrem de relevante, care a schimbat modul în care trăim, facem comerț și relaționăm – să comparăm această lume foarte generoasă și eficientă cu lumea narcisistă din universitate, în care, dacă nu citezi pe cineva de câte ori vrea el, îți dă o notă proastă la doctorat.

Dacă doctoranzii nu te citează de nu știu câte ori, au încurcat-o, că le amâni teza de doctorat…

Deci, lucrând cu mediul IT, vezi mai clar capacitatea acelei lumi de a se adapta la realitate și de a spune: ce problemă este în realitate? Hai s-o rezolvăm!

Iar dincolo, vezi baricadarea față de realitate, o construcție de discurs că realitatea, de fapt, nu e relevantă, ci sunt mai relevante teoriile noastre.

Uitați-vă ce s-a întâmplat în Universitatea „Babeș-Bolyai” în ultimii ani: dacă aveai un curs și aveai o poziție de putere, cursul respectiv avea o pondere foarte mare pe curriculum-ul studenților.

Dacă puterea ta creștea și deveneai decan sau altceva, cursul nu mai era doar curs – se făcea o secție în interiorul facultății. Dacă aveai o putere și mai mare, înființai o facultate. Pe delirul tău structurat se înființa o facultate întreagă. Te interesa oare că e cerută sau nu e cerută de piață? Nu te interesa.

Dimpotrivă, veneai și spuneai că tu nici nu trebuie să fii atent la piață, pentru că tu te uiți la viitorime! În fapt, asta e proiecția ego-ului – subordonarea instituției pentru a-ți satisface narcisismul.

Am un ego mai mic? Mă mulțumesc cu un curs. Am un ego mai mare? Îmi creez o secție. Am un ego și mai mare? Îmi creez o facultate! E utilă sau inutilă pentru studenți? Nu mă interesează – eu prin asta obțin bani, iau nu știu câte norme în plus, putere, pentru că angajez o liotă de asistenți care sunt curtenii mei…

E atât de autocentrată lumea asta. Și comparăm cu centrarea pe probleme și soluții din celelalte lumi. Rezolvarea problemei este mult mai interesantă decât promoția ego-ului.

În universitate este fix invers: promoția ego-ului bate orice problemă.

Problemele sunt nerelevante. Iar acum, de când cu ideea asta de a număra publicațiile, îmi aduce aminte de concursul acela dintre CAP-uri, de pe vremea socialismului, cu numărul de știuleți la hectar.

Nu conta că știuleții sunt buni sau răi, mici sau mari, conta câți. Așa e la universitate. Nu contează că studiul pe care îl produci aduce o mare cunoaștere sau o mică cunoaștere: contează câte studii ai făcut. Număr de știuleți la hectar. Și realitatea? De realitate se ocupă altcineva!

– Undeva trebuie să se termine.

– Nu cred că se va schimba. O să-și angreneze toată mașinăria defensivă să demonstreze că nu e așa. În universitate, erorile nu sunt penalizate ca într-o firmă. Eu țin un curs prost azi – am vreo penalizare? Niciuna.

Pot să țin cursul prost tot semestrul sau chiar tot anul. La final, dau note mari tuturor studenților. Am vreo penalizare? Niciuna.

Țin cursul ăla prost mulți ani. Este și-un curs inutil, dar eu spun că piața nu e încă suficient de matură pentru competențele pe care eu le formez.

Și atunci, efectul este că penalizarea, feedbackul din partea realității că ceea ce fac eu este o prostie are, câteodată, un delay (întârziere – n.r.) de ani sau de zeci de ani.

Pe când, într-o firmă, dacă am luat o decizie proastă săptămâna asta, poate mai am șansa să iau o decizie proastă săptămâna viitoare, dar, cu siguranță, în câteva luni am fost terminat.

Acest feedback rapid și dur din partea realității mă face să fiu foarte atent – atenție la realitate, nu la ego-ul tău.

Efectul e că firmele se schimbă mult mai rapid și impactul lor e enorm, în timp ce universitățile se schimbă foarte lent și impactul lor este minor. Pe realitate, spun.

– Devin un fel de emitenți de ștampile.

– Da. E singurul monopol pe care-l mai au. Că monopolul cunoașterii nu-l mai au. Cunoașterea de foarte bună calitate se poate găsi în multe alte locuri. Poziția de monopol, pe care o aveau până să apară internetul și corporațiile, a dispărut.

Acum mai au doar monopolul diplomelor. Iar realitatea are nevoie de competențele tale, nu de diplomele tale.

Universitățile sunt pline de oameni care predau ceea ce ei nu fac și n-au făcut niciodată. Și nu sunt penalizați la final, pentru că dau note bune. Universitatea românească este o economie a gratificărilor reciproce. Economia darului.

Cine este Mircea Miclea

Mircea Miclea este psiholog și profesor universitar la Catedra de psihologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj.

A fost ministrul Educației între 2004 și 2005, poziție din care a insistat pentru respectarea alocării a 6% din PIB către Educație. Când acest criteriu nu a fost îndeplinit, a demisionat.

A fost cel mai tânăr șef de catedră din UBB și a obținut titlul de profesor universitar la 33 de ani. Este specializat în psihologie cognitivă, domeniu în care a scris mai multe cărți de referință.

Potrivit CV-ului său, printre domeniile de cercetare de care este interesat de află psihologia aplicată în domeniul soluţiilor de e-mental health şi e-learning, softuri educaţionale şi evaluare psihologică computerizată.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€