Marea călătorie până-n spatele casei. Povestea Mănășturului

Istoria mică

Îmi amintesc ca acum. Era amiază, cald, şi mingea noastră roşie cu buline albe, uitată la soare, se înmuia văzând cu ochii, se ovaliza, se micşora, dar nimeni nu se sinchisea să se ridice şi s-o mute la umbră, sub o bancă.

Eram cinci băieți, toţi vecini şi prieteni. Fotbaliști. Genii în pantaloni scurți. Era vară şi ştiam prea bine că vacanţa mare, precum copilăria, nu se va sfârşi niciodată.

Fără veste, de după colţ s-a ivit un camion albastru plin ochi cu beton, care a trecut suspect de grăbit pe lângă noi, învăluindu-ne în vălătuci fierbinţi de praf. Apoi s-a pierdut dincolo de capătul străzii, graniţa ultimă a lumii până la care noi, copiii, aveam voie să mergem. Mai departe se întindea o altă lume, cu alte reguli, periculoasă şi nemărginită.

Camionul acela albastru trecuse într-adevăr suspect de grăbit, fiindcă la noi pe stradă, ultimul bastion al lumii civilizate, dincolo de care se întrezăreau câmpul şi pădurea, nimeni nu se grăbea, niciodată.

Serile, Ilonka trecea alene cu ciurda de vaci, încălţată în cizmele ei de gumă care erau pline de noroi chiar şi când afară era uscat. Nenea Zgriduţ, mereu cu un beţigaş între dinţi, se plimba domol inspectându-şi gardul de lemn al grădinii, lung cât Marele Zid chinezesc. La porţi, diverse babe cu năfrămile peste guri ştirbe povesteau despre găini, desenând, cu mâinile prin aer, meduze transparente.

În urma camionului, pe drum au rămas câţiva stropi rotunjori de ciment ce se coagulau în praf, sub ochii noştri. Acei stropi de ciment au însemnat sfârşitul unei lumi şi începutul alteia − construirea cartierului muncitoresc Mănăştur, de la periferia oraşului Cluj.

Avea să devină Cartierul cartierelor, o culme a densităţii urbane, populat cu oameni dezrădăcinaţi − unii fericiţi, fiindcă dobândiseră un minim de confort, alții, demolați și foarte triști, ţărani aduşi fără voia lor să fie făcuţi „domni de oraş” şi să umple platformele industriale ce mergeau cu motoarele turate la max.

Apoi, la câteva zile după Raba aceea albastră, au apărut ici-colo nişte turnuleţe din lemn, al căror rost nu l-am priceput decât în ziua în care, din nişte camioane, au coborât puşcăriaşii.

Aveau straie maro închis, bonete pe cap, și nu râdeau niciodată. Priveau totul cu un jind nemaivăzut − mărul de vară din curtea noastră, strugurii, lalelele și bujorii, se uitau la pisică de parcă era o minune a creației, se chiorau după păsări, ne urmăreau pe noi cum jucam fotbal pe stradă și, mai ales, le curgeau ochii după I. când, aplecată, scotea apă din fântână.

În fiecare zi, erau aduși în niște camioane cu gratii și, după ce paznicii se instalau, cu puștile la vedere, în acele turnulețe de lemn, ei se apucau, fără niciun elan, să pună umărul la construcția lumii noi.

Istoria mare

Mi se pare paradoxal modul în care existenţa feudală a oraşului Cluj a început de la periferie şi nu concentric, pornind dintr-un centru, cum e firesc cu un oraş.

Puţin după anul 1000, regele ungur Ştefan cel sfânt a ridicat o cetate puternică în locul ce azi se cheamă Mănăştur. După vreo sută de ani, Ordinul benedictin a fondat o mănăstire pe dealul Calvaria, acolo unde noi, copiii, ne jucam ascunsa sau căutam tunele secrete care să ne ducă în centrul orașului.

Dar tătarii au distrus totul într-o invazie sângeroasă, și abia pe la anul 1300 au reușit călugării să construiască o nouă biserică.

În mod ciudat, locul acesta de pe deal, care e un punct-cheie de observaţie asupra cartierului Mănăştur, a supraviețuit invaziilor ulterioare, inclusiv celei comuniste.

Nimic în jur n-a rămas neafectat, dar biserica de pe dâmbul Calvaria a rămas la locul ei, cu tot cu ceasul ei solar aflat pe peretele dinspre sud. Plus grupul statuar, în mărime naturală, cu Isus pe cruce și mironosițele, grup care mi-a bântuit copilăria.

Stimulată în epoca medievală de felurite privilegii, populaţia din zonă s-a mutat treptat, alături de maghiari şi de saşi, către centrul de azi al oraşului Cluj. Iar mănăstirea şi-a văzut de ale ei, alături de oamenii care o deserveau şi care se numeau mănăştureni – o comunitate organică formată din țărani liberi, agricultori și crescători de vite.

Aerul de capăt de lume s-a păstrat secole la rând, până în ziua în care acel camion, suspect de grăbit, a învăluit în praf cinci copii care se jucau nestingheriţi pe uliţa lor, fără să aibă habar că viitorul le fusese pecetluit.

Începând cu 1965, s-a pornit discret la construcţia cartierului de blocuri. Pe la mijlocul anilor ’70, şantierul era deja în focuri, pentru ca, în anii ’80, să se revină cu „îndesiri” masive ale zonelor edificate anterior şi cu demolări de străzi întregi, printre care şi a noastră, numită Izlazului.

Îmi aduc aminte cum, într-o noapte fierbinte de august 1982, ştiind că a doua zi urmau să vină buldozerele să radă totul, am distrus ritualic, împreună cu prietenul meu Paul, tot ce se putea distruge din casele noastre golite, care aşteptau, ca nişte condamnaţi la moarte, să cadă odată securea călăului.

Niciodată spartul geamurilor n-a fost mai trist ca atunci.

„Satele Unite”

De atunci, cartierului avea să i se spună, dar în taină, de frica securiştilor, „Satele Unite”. Pentru că majoritatea locuitorilor, zeci de mii de oameni, fuseseră aduşi de la țară să construiască socialismul la oraş.

În doar zece ani, peisajul s-a metamorfozat cu repeziciune, iar liniştea de animal în hibernare ce domnea peste lumea noastră a fost înlocuită, începând din acea banală zi de vară, de motoare, de huruit, de bătăi asurzitoare, de vacarm de şantier, de vorbe anapoda, de sunete ascuţite şi de tăceri suspecte.

Au apărut, ca dintr-o altă epocă, excavatoare gigantice care au început să scurme, să înghită pământ, lăsând în urmă gropi imense, cratere de vulcan ce se umpleau de apă când ploua.

Ca la uşa unui stup, la gura gropii veneau betoniere colorate care îşi vărsau burţile înăuntru, pentru ca, după o vreme, din adâncuri să se iţească fierătanii lungi, negre, ce împungeau cu obrăznicie cerul.

Între blocurile tot mai mari şi mai late, casele noastre se făceau tot mai mici. Intrau dinadins în pământ, parcă să se ascundă. De sus, ca nişte Big Brothers, macarale galbene vegheau totul, iar camioanele îmbrăcau lumea în straie gri, aidoma salopetelor de muncitori înghesuiţi în barăci.

Mort de curiozitate, m-am cocoţat odată pe geamul unei astfel barăci şi tot ce am putut zări a fost o masă pe care stăteau alandala conserve goale de fasole cu cârnăciori, borcane de iaurt, pungi maronii de hârtie, un ghem de cojiţe de parizer uscate, sticle de bere, bricege deschise, foi de ceapă şi un ziar Scânteia pe care trona o felie unsuroasă de slănină.

Gabriel Troc, un vechi prieten de joacă printre blocuri, astăzi antropolog, profesor la UBB Cluj, spune așa:

„În Mănăştur întâlnim situaţia satelor pe verticală ori a celor relocalizate într-o arie urbană. Cea mai întâlnită situaţie este însă învecinarea după criteriul locului de muncă, majoritatea apartamentelor fiind distribuite prin intermediul listelor de întreprindere.

Aşa că locuirea la bloc perpetuează stilul de viaţă eminamente rural al locuitorilor lui. Intrarea în scara de bloc (numită, paradoxal, „casa scării”) devine loc al maximei socializări. Acolo apar, prin urmare, mese de ping-pong și de şah, ori bănci pe care se stă la taifas.

Dar acest spaţiu al convivialităţii se constituie deopotrivă ca spaţiu al supravegherii. Chiar şi cine voia să i se sustragă trebuia cel puţin să-l traverseze, fiind astfel observat, analizat, judecat.

Chiar şi la bloc fiind, era imposibil să scapi de «gura satului». Cu toate acestea, cred că astfel de cartiere de blocuri s-au născut dintr-o spaimă primordială, nemărturisită, a comuniştilor faţă de lumea satului”.

Foarte interesantă această idee. Sap mai departe. Mă consult, deci, prin email cu tânăra arhitectă Adriana Diaconu, autoare a unei teze de doctorat la Paris pe această temă, a cartierelor de blocuri.

Ceva mai moderată, ea afirmă:

„După modelul sovietic, unul dintre principiile planificării în ţările Blocului de Est era eliminarea diferenţelor dintre oraş şi sat.

În cadrul economiei planificate de stat, ideea reconstrucţiei după principii noi a fost aplicată însă la scară mare şi fără nici o adaptare la contexte locale diferite, şi cu atât mai puţin la nevoile specifice sau dorinţele populaţiei.

E frapantă, de exemplu, transformarea oraşului Bucureşti faţă de moştenirea interbelică: în 1985, Nicolae Ceauşescu anunţa în «Scânteia» că între 90 şi 95% din locuitorii Bucureştiului vor locui în blocuri în 1990, în timp ce, la recensământul din 1930, doar 1,8% din totalul construcţiilor din Bucureşti erau imobile cu peste 10 apartamente, și în ele locuia aproximativ 7,54% din populaţia de atunci, de 639.040 de oameni”.

Un lucru e cert – începând cu anii ’60, blocurile au devenit o plagă naţională, care, cu toate eforturile de reabilitare termică, arată azi asemeni unor tatuaje demodate pe un trup cu muşchii flasci.

În Bucureştiul anului 2000, 84% din populaţie locuia la bloc, nu foarte departe de prognoza lui Ceauşescu. La fel au păţit Iaşiul, Timişoara, Braşovul, dar şi localităţi mai mici pe care le-am explorat de-a lungul anilor, cum ar fi Anina, Brad, Petrila sau Victoria.

Ba chiar am vizitat de curând un cartier muncitoresc ascuns în creierii munţilor Călimani, lângă o mină abandonată de sulf, pe care o firmă germană, plătită cu bani mulţi de la buget, se chinuia să îl dărâme.

Mă uitam în jur și îmi imaginam ce muzeu fantastic al comunismului s-ar fi putut face din acel cartier.

Vila lui Ceauşescu, o prezenţă obligatorie peste tot prin ţară, se afla şi ea în vecinătate, având o vedere sublimă spre mina de suprafaţă, care semăna cu o carie de uriaş. Se spune că marele locatar ar fi poposit acolo doar câteva ceasuri, adus o singură dată, cu elicopterul.

Peste tot prin România, regimul comunist a inventat felurite soiuri de exploatări şi platforme industriale supradimensionate, care cereau mână ieftină de lucru. S-au făcut experimente care de care mai fanteziste şi mai ratate.

În Cluj s-a lucrat sistematic şi astfel au apărut, realmente ca din pământ, cartierele Grigorescu, Gheorgheni, Mărăşti sau Zorilor.

Dar regele tuturor cartierelor rămâne Mănăşturul. E cartierul cu cea mai mare densitate din ţară, unde, pe o suprafață de aproximativ 200 de hectare, se înghesuie mai bine de 100.000 de oameni.

Îmbolnăvirea „de bloc”

Pentru mulţi oameni însă, mutarea la bloc era sinonimă cu un upgrade: confortul generat de o baie în casă, de cheltuieli mici și de apă caldă (din când în când), dar şi evadarea din colectivismul de la ţară, ineficient şi perdant, păreau a furniza un schimb avantajos.

Unor mănăştureni tradiţionali, de pildă, le aducea o eliberare din precaritate, izbăvirea de eternul veceu din fundul curţii.

Ani întregi, din pricină că zona se afla într-un plan de sistematizare, nu a mai fost eliberată nici o autorizaţie de modificare a spaţiului locativ. Nu puteai construi nici măcar o amărâtă de bucătărie de vară, darmite o baie.

Peste toate, ca de nicăieri, a venit foamea. Îmi amintesc că, în anii ’80, un respectabil cuplu de profesori universitari care se mutase în blocul ridicat vizavi de casa noastră a renunțat să le mai aducă pisicilor oase, fiindcă erau rușinos de supte.

Scoși din răbdări, mănășturenii au cedat și s-au mutat în apartamentele de beton, însă, nu după multă vreme, au început să se îmbolnăvească pe capete de o boală misterioasă, iar unii dintre ei, cei mai sentimentali, „au murit de bloc”.

Toate codurile împământenite în lumea lor − taifasul la poartă, munca în grădină, mersul la vecini după un pahar de ulei, tăiatul porcului, întâlnirea de la fântână, toate au fost suspendate şi înlocuite cu: ora de linişte, bătutul covoarelor conform programului, regulile administratorului de bloc, coada la plata cheltuielilor, recluziunea după o uşă albă ca toate celelalte, plus zgomotele ce răsunau de după pereţii de ciment, un pic mai groși ca rigipsul.

Intimitatea caselor ridicate pe pământ s-a risipit în cutiile de rezonanță ale acestor cuburi de beton, care amplificau toate bucuriile și nefericirile și le făceau imposibil de păstrat în familie.

Mănăşturul e un soi de cartier-martor, un model de locuire şi în acelaşi timp un bun studiu de caz pentru sute de asemenea cartiere din întreaga Europă de Est.

Arhitecta Adriana Diaconu continuă:

„Obârşia acestora se găseşte în blocurile pentru muncitori construite în întreaga Europă, care la noi, în perioada interbelică, erau numite peiorativ «cazărmi muncitoreşti».

«Planul de reconstrucţie a Moscovei» promovat de Stalin în 1935 le-a reîntrupat în «cvartale» cu o arhitectură de inspiraţie neoclasică şi rurală, cu mari curţi interioare şi fronturi monumentale de magistrale.

Ansambluri care urmăresc acest model au fost realizate, de exemplu, la Bucureşti – Bucureştii Noi, bulevardul Basarabia (Muncii), Panduri, lângă Academia Militară −,  dar şi la Hunedoara, Reşiţa, Valea Jiului etc.

După moartea lui Stalin (1953), modelul este abandonat în favoarea celui «funcţionalist», adoptat de Hruşciov şi preluat la noi de Gheorghiu-Dej: locuinţa pentru toţi cei «încadraţi în câmpul muncii» este de acum încolo standardizată, construită din panouri mari de beton prefabricate.

Începând cu a doua jumătate a anilor 1950, blocurile de tip «bară» şi «turn» înlocuiesc deci incintele, iar decoraţiile dispar în favoarea esteticii industriale, a panourilor mari de beton”.

Trocul era unul cât se poate de brutal: în schimbul sfintei triade apă caldă – curent – canalizare, ţăranii aduşi să construiască socialismul la oraş trebuiau să-şi uite originile sănătoase, să trăiască la comun ca proletari uniţi şi să se metamorfozeze în „oameni noi”, aidoma celor din romanul 1984, al lui Orwell.

Comunităţile organice, cu rădăcini în credinţe şi ritmuri dictate de natură, constituiau o mare ameninţare, deci trebuiau, cu orice preţ, supuse, uniformizate, reprimate.

Aceste comunități au reprezentat mereu o ameninţare majoră pentru idealurile comuniste, care încercau să o rupă cu trecutul, în scopul de a crea omul de tip nou: eficient, docil, controlat și, mai ales, manipulabil.

Aici existau, pe de-o parte, aşa-numiţii „fii ai vechiului Mănăştur”, care asistau neputincioşi la dezintegrarea propriei lumi, cu tot cu vii, grădini sau case, şi, pe de altă parte, „blocatarii”, oameni nevinovaţi aduşi de aiurea pentru a închega o comunitate artificială pe pământurile primilor.

Infrastructura era un etern work in progress, iluminat public nu exista mai defel şi îmi aduc aminte de oameni care, serile, întorcându-se obosiţi de la serviciu, bâjbâiau rătăciţi printre blocuri în căutarea propriilor locuinţe.

Repere nu prea existau, fiindcă totul semăna − un vast şantier înecat în noroaie. Dimineața, din balcoane cântau cocoşi aduşi de la ţară, iar într-un anumit bloc de patru etaje de pe strada Mehedinţi se puteau auzi cai nechezând în sufragerie.

Oameni liberi

Una dintre marile gafe ale sistemului a fost mutarea la grămadă, într-un pâlc de blocuri, a unei întregi comunităţi de ţigani, locuitori demni ai străzii Lingurarilor (astăzi, Primăverii).

În scurt timp, aceşti oameni au devenit expresia comună a frustrării şi revoltei înăbuşite a blocatarilor.

S-au purtat față de autorități cu o sfântă obrăznicie şi cu un curaj exemplar, generând admiraţia mută a vecinilor de cartier, care priveau îngroziţi cum, într-un singur an, această comunitate de ţigani transformase un bloc nou, predat „la cheie”, într-o ruină cu ferestre oarbe şi afumate, fără uşi, ţevi şi, în general, fără nimic.

Când fuseseră mutaţi la bloc, țiganii se prezentaseră cu tot ce aveau − porci, cai, găini etc. Puseseră pe foc, pe rând, parchetul, ușile, tocurile de la geam şi tot ce mai era de  ars, tăiaseră porci în casa scării, copseseră porumb în dormitor, la foc mic, şi, când nu mai rămăsese nimic, îşi luaseră puradeii și animalele şi plecaseră exact ca nişte oameni liberi ce erau, lăsând în urmă o ruină sinistră, care exprima cum nu se poate mai elocvent deriva unui sistem de iluzii bazat pe mutilare.

Ulterior, în anii ’80, unii dintre ei au fost recuperaţi şi mutaţi înapoi în blocuri de pe străzile Moldoveanu şi Mehedinţi, dar de data asta, fiindcă regimul își făcuse update, au fost amestecați cu militari şi miliţieni.

Unii s-au adaptat, alţii au plecat iar în pribegie. Așa era viața pe atunci: previzibil de imprevizibilă.

Ființe și timp

Într-o zi, am ales dintr-un album de familie trei imagini, făcute în aceeași zi de către un prieten al tatei. Locul era o pășune vastă din spatele casei noastre, dincolo de care am crezut, toată copilăria, că se termina lumea.

Aveam aproape 2 ani, era o duminică de primăvară și părinții mei erau îmbrăcați frumos.

După 43 de ani de la acea imagine, am făcut rost de un aparat Smena 8 cam defect, identic celui cu care fuseseră făcute pozele de odinioară, am pus în el un film Azo expirat, i-am luat pe părinții mei din blocul lor de pe strada Izlazului și am refăcut cele trei imagini exact în aceleași locuri.

Noi eram aceiași, chiar dacă, evident, șifonați de trecerea timpului. Casa, hainele și mingea, nu. Nici decorul.

Pe locul acelui univers cândva articulat și rotund se înălța acum un bloc cubic, care colcăia de vieți suprapuse.

Cred că refacerea fotografică a acestor vechi imagini e mai degrabă o poveste realistă decât una strict nostalgică. E o meditație despre memorie, timp și istorie, fie ea mică sau mare.

Suntem ceea ce suntem fiindcă venim de undeva. Avem rădăcini. Și, uneori, acestea ne cheamă pe nume.