Mai cu seamă să fim vii

Se spune că, dacă uiți de unde-ai plecat, uiți și unde vrei să ajungi. Dar asta nu spune destule despre relația între adevărata ta origine și locul unde te afli pe calea pe care o urmezi. În ce mă privește, țara „mea” este un mănunchi de credințe, amintiri, povești, iluzii, idei, stări, experiențe și oameni, o hartă cu geometrie și granițe variabile, care traversează mai multe epoci istorice. Crâmpeie de sine. Să înțelegi România „celuilalt” e destul de greu și, mai ales, nu e un exercițiu media.

Țara mea nu e „geografică”, ci imaginară: am în suflet o lume alcătuită din case, străzi și locuri de care mă leagă amintiri, mai degrabă decât orașe sau județe sau provincii sau un întreg. Unele locuri, cum ar fi niște chilii din Muntele Athos, sunt chiar altundeva „pe hartă”. Și cred că aș mai adăuga și alte meleaguri, unde dorul de țară mi-a frământat inima.

Ca să simplific foarte mult povestea, iubesc România mea. Când mă dezmeticesc vreun pic din confuziile care îmi tulbură viața, între două răsuciri ale tăvălugului, poate că mă reîndrăgostesc de ea, măcar pentru o clipă. Sunt clipe în care granițele României mele se lărgesc sau se reașază în matca lor.

Atunci mă gândesc la credința mea, la pacea și suferința cunoscute de semenii mei. La obârșia pe care o împart cu familia, dar și cu înaintași astăzi uitați aproape cu totul. La bucuriile pe care le dezleagă limba română. La firescul care îmi tihnește. La bucuria de a mă afla acasă. Asta, după cum vă imaginați, se întâmplă cam rar, pentru că, în general, sunt captiv în vălmășagul unei existențe post-moderne, globale, semi-digitale, fără contururi „românești” limpezi.

Razna, cum ar veni.

Fiindcă Româniile noastre sunt atât de diferite, e greu să vorbim despre iubirea de țară într-un singur chip. O reprezentare nefericită a acestei relații este cea a unui menaj familial: unii iubesc România „ca pe o mamă”, dar îi reproșează lipsa unor atribute de un echivoc incestuos: nu e suficient de „seducătoare”, se vinde „pe nimic” sau se lasă răvășită de jaf, lipsindu-ne de onoare, de sonoritatea unui brand național, de prosperitatea sau de confortul social pe care îl are cutare cetățean al lumii doar pentru că s-a născut sau trăiește altundeva.

Alte linii de demarcație se trag de obicei între țară, care „e frumoasă”, și poporul ei, despre care aflăm că „e păcat că o locuiește”. Sau între țară și „dușmanii” ei din interior sau de aiurea, cu silniciile lor. Și tot așa. După cum li se pare mai vrednică de iubire țara, se schimbă și timpul istoric al României ideale pentru cetățenii ei: unii se repliază în trecut, alții trag nădejde în viitor.

Relația devine mai degrabă tranzacțională: ai putea să te (re)îndrăgostești de țara ta dacă ea ar fi altfel și dacă din asta ar decurge bucuriile sau extazurile personalizate pe care să le poți consuma în voie. Sau măcar un adăpost sigur, dacă te-ai resemnat și doar asta îți mai lipsește. Sau dacă societatea românească ar demonstra semne de vindecare a traumelor sale: dezrădăcinarea și sărăcirea spirituală, lipsa de sens și mitocănia puterii politice, umilințele sărăciei, mutilarea destinului copiilor noștri într-un sistem educațional compromis, „barierele birocratice obtuze care sufocă inițiativa privată”, angajarea țării în experimente sociale și culturale degradante, dezagregarea identității românești, a comunității și a familiei, lipsa de răbdare pentru a zidi și îngăduința suicidară, sterilă și servilă, deznădejdea.

Sau dacă Simona Halep ar câștiga la Wimbledon, sau cicliștii ar putea circula pe propria bandă pe toate șoselele și drumurile țării. Sau dacă am simți că „României îi pasă” de viețile noastre, că nu suntem doar o națiune îngenuncheată, cu un sistem de valori „second hand”. Sau dacă resemnarea ar fi înlocuită cu credință și speranță și determinare, pentru că România ne dă un semn miraculos (ca un fel de Eywa din „Avatar”-ul lui James Cameron) și se ridică decisiv în apărarea noastră.

Ca martor al unui asemenea „semn”, sunt pe deplin împăcat cu soarta mea fie și numai pentru că în timpul vieții mele am putut vedea România eliberându-se de comunism. Nu cred că aș putea „cere” mai mult. Mi-ar fi plăcut să văd țara întoarsă la monarhie, dar asta e o opțiune mai degrabă personal-romantică decât politică.

Nu am privilegiul de a sluji țării sau Bisericii, așa că rămân, înăuntrul sau în afara ei, fără rostul acela ultim, de a lucra cu folos la zidirea obștească. Pot numi rătăcirea asta „fără stăpân” libertate, până la un punct, deși e un soi de exil, de bejenie, de provizorat care se prelungește îngrijorător, cu răbufniri convulsive de coșmar.

Sunt, așadar, o sumedenie de lucruri care, dacă s-ar întâmpla, ne-ar putea prilejui reîndrăgostirea de țară. Sau de Dumnezeu. Sau de oameni și lume. De familie. Sau de înțelepciune sau arte sau știință sau sport sau de acel ceva care părea (sau ar putea cândva) să alcătuiască noima vieții noastre. Poate mă înșel, dar cred că bună parte din lucrurile despre care vorbesc ar trebui să ni se întâmple nouă înșine. Înăuntrul nostru. În jurul nostru.

Mai cu seamă ar trebui să fim vii, e o pledoarie pe care o repet obsesiv, după ce am dat de câteva ori ochii cu moartea. Vii cât mai pe deplin, ca să zic așa. Sau cât mai puțin zombie. Vii omenește, spiritual, intelectual. Vii românește.

Pentru a percepe aceste întâmplări e nevoie de discernământ și disponibilitate, de viață ca un fel de al șaselea simț. Un simț al simțurilor și al inimii, care ne-ar lămuri cine suntem cu adevărat și care ne-ar putea ajuta să înțelegem încotro ne îndreptăm și de ce. Am putea astfel să avem, în sfârșit, încredințarea că România, care ne-a iubit dintotdeauna, s-a reîndrăgostit de noi. La fel, oamenii și lumea întreagă. Și Dumnezeu. Și înțelepciunea sau artele sau știința sau sportul sau acel ceva care alcătuiește noima vieții noastre.

*

Liviu Vânău este un jurnalist specializat în media pe internet, implicat în proiecte internaționale de cercetare.

*

În cadrul campaniei RoÎNDRĂGOSTIREA, mai puteți citi:

Iulian Tănase: Îmi iubesc țara pentru că îmi iubesc rădăcinile

Mona Dîrțu: Cinicii câștigă mai puțin

Alin Fumurescu: Reîndrăgostirea de România? O soluție în căutarea unei probleme

Cosmin Perța: Dragostea nu poate fi separată de credință

Andrei Găitănaru: Totul este încă de făcut

Sorin Trâncă: De ce iubim Româniile

Robert Șerban: Vina e la mine

Simona Sora: Ar trebui, probabil, să plec din nou

Radu Vancu: Îndrăgostirea de România. Manual de verificare