Ar trebui, probabil, să plec din nou

Ce ar trebui să se întîmple ca să mă reîndrăgostesc de România? Probabil ar trebui să-mi amintesc brusc cum s-a petrecut pentru prima dată, cum „am căzut” cînd am (re)căzut. Știu exact momentul cînd s-a întîmplat căderea, și apoi recăderea, așa încît mă tem (pentru mine) că aș putea să tot recad, de cîte ori aș avea nefericita impresie că există o șansă de reciprocitate. Dar asta e, de fapt, altă poveste: îndrăgostirea n-are a face cu reciprocitatea, așa cum ar avea amorul matur, asumat, conștient.

Prima dată, prin 1995, mă întorceam din Spania, după un timp destul de îndelungat petrecut acolo. Hotelul Universal din Gabroveni (și întreg centrul vechi al Bucureștilor, pe atunci decrepit și plin de șobolani) mi se părea țara tuturor făgăduințelor. Cînd am ajuns (cu trenul de Deva) în munți, pe la Bușteni, m-a pocnit plînsul de fericire, cum nu m-a pocnit vreodată în Sierra de Guadarrama pe care o viață întreagă am visat s-o străbat.

România anilor ’94-’95 stătea să se scufunde în mizerie, hoție, promiscuitate politică, dar eu vedeam un fel de aură semnificativă pe toate obiectele românești. Iar oamenii, anumiți oameni, da, asta îmi amintesc perfect, mi se păreau adevărate capodopere umane, pe care le citeam în extaz. Aș da o listă, însă majoritatea se află printre noi, pot fi citiți în continuare.

Am pățit-o încă o dată prin 2000, cînd m-am întors din Elveția, unde, de bine, de rău, aveam cam tot ce-mi dorisem vreodată pentru mine și ai mei, inclusiv un post la Universitate. M-am întors însă pentru că tot ce era românesc își recăpătase, în cîțiva ani de absență, aura. Bucureștii străluceau, Ardealul era tot cu „sufletul la trecători”. Și, mai presus de orice, în România se scria bine românește și se făcea (pe atunci) presă de bună calitate.

Acum, ca să mă reîndrăgostesc din nou de România, ca să revăd în lucruri și în oameni aura aceea care de obicei e doar a privitorului, ar trebui, probabil, să plec din nou. Iar destinația mea de elecție, pe care mi-o imaginez activ, e acel Blanes de lîngă Barcelona, locul unde și-a trăit ultimii ani chilianul Roberto Bolaño. Un fel de Comana a lui Gellu Naum, fără lac, dar cu mare și cu tot atîta poezie ca mlaștinile giurgiuvene. Un loc care n-o să-mi aparțină niciodată interior și față de care n-o să mă simt responsabilă, adică vinovată de oricînd posibila lui decădere, pervertire, arierare. Un loc care, la fel ca România – obiectul discursurilor noastre reîndrăgostite –, este făcut pentru scris și pentru pura supraviețuire.

*

Simona Sora este scriitoare. Cea mai recentă carte, „Seinfeld și sora lui Nabokov”.

*

În cadrul campaniei RoÎNDRĂGOSTIREA, mai puteți citi:

Iulian Tănase: Îmi iubesc țara pentru că îmi iubesc rădăcinile

Mona Dîrțu: Cinicii câștigă mai puțin

Alin Fumurescu: Reîndrăgostirea de România? O soluție în căutarea unei probleme

Cosmin Perța: Dragostea nu poate fi separată de credință

Andrei Găitănaru: Totul este încă de făcut

Sorin Trâncă: De ce iubim Româniile

Francis Fukuyama: Rusia s-ar putea prăbuși înaintea Ucrainei

Fukuyama vorbește despre căderea lui Viktor Orbán și explică de ce succesul lui Péter Magyar în înlocuirea establishmentului populist de dreapta din Ungaria ar putea oferi lecții utile și pentru Statele Unite. Tot el explică de ce crede că regimul lui Putin s-ar putea prăbuși, în cele din urmă, înaintea celui ucrainean.

Nicușor Dan și prietenii săi. Cum să dai țara în mâinile demagogilor - rețeta rapidă

Reconcilierea se poate face doar la firul ierbii. Și nu mimând interesul, ci efectiv implicând societatea civilă reală, oamenii care țin pe umerii lor această țară. Dialogând cu ei, concepând împreună cu ei politicile publice, implicându-i în propriul lor viitor, iar nu dictându-l de sus. Și în niciun caz prin coterii politice.

Robert Șerban: Vina e la mine

Radu Vancu: Îndrăgostirea de România. Manual de verificare

Liviu Vânău: Mai cu seamă să fim vii