Lungul drum al Iranului către arma nucleară

Alexandru Gugoașă

Opinii

03/01/2021

Programul nuclear iranian are în spate o istorie lungă marcată de minciuni, trădări, sabotaje și asasinate. Poate fi citită ca un roman de spionaj, însă este de fapt o poveste cât se poate de reală despre putere și supremație în Orientul Mijlociu.

Iranul și-a început programul nuclear ca aliat american, primind chiar și un ajutor substanțial de la Washington, însă s-a transformat pe parcurs într-unul dintre cele mai mari coșmaruri pentru planificatorii militari de la Pentagon și pentru decidenții politici de la Casa Albă.

Pe fir au intrat pe parcurs Mossadul, rușii și chiar părintele armei nucleare pakistaneze, totul pentru un cocktail exploziv de intrigi cu potențial să destabilizeze Orientul Mijlociu. Aceasta este o trecere în revistă a încercărilor liderilor de la Teheran de a transforma țara în putere nucleară.

Asasinate, viruși, incendii și explozii

Programul nuclear iranian a reintrat în atenția lumii întregi când șeful programului a fost asasinat într-o operațiune demnă de un film Hollywoodian la finele lui noiembrie al anului trecut.

Mohsen Fakhrizadeh și soția sa se deplasau cu mașina prin localitatea Absard, aflată la periferia capitalei, când asupra vehiculului s-a deschis focul. Versiunea cea mai plauzibilă povestită de surse iraniene, dar neconfirmată oficial, este că una sau mai multe arme automate controlate de la distanță au fost folosite în acest atac extrem de îndrăzneț.

Armele ar fi fost controlate cu ajutorul unei tablete de către persoane care s-au făcut nevăzute imediat ce ținta a fost neutralizată. De remarcat aici este și eficiența atacatorilor, care nu au rănit-o pe soția lui Fakhrizadeh.

Dacă scena vi se pare cunoscută este pentru că pare să fi fost copiată după scenariul filmului american Șacalul, în care un mercenar jucat de Bruce Willis pune la cale un asasinat desfășurat în mod similar împotriva soției președintelui american.

În mod evident, nimeni nu și-a asumat vina pentru atac, însă regimul de la Teheran aruncă întreaga responsabilitate asupra Israelului și implicit asupra Mossadului. De altfel, legătura nici nu a fost greu de făcut, întrucât o companie israeliană se lăuda în iulie anul trecut cu un prototip funcțional pentru o mitralieră telecomandată ce poate urmări și ataca țintele în mod automat.

Indiferent cine s-a aflat în spatele acestui asasinat, mesajul transmis regimului islamic este unul clar: nu vă vom permite să obțineți arma nucleară. Și nu este nici pe departe primul mesaj de acest gen.

Occidentul și Israelul au sabotat de mai multe ori de-a lungul timpului programul nuclear iranian, care, dacă e să ne luăm după spusele oficialilor republicii islamice, este unul eminamente pașnic.

Dacă ignorăm însă spusele lor, vedem că Iranul a încercat în repetate rânduri să îmbogățească uraniu folosind propriile centrifuge, proces vital pentru obținerea armei nucleare. Poate cel mai faimos și spectaculos sabotaj înregistrat de către programul iranian este unul legat de aceste centrifuge.

În 2010, un virus denumit Stuxnet a fost descoperit în Iran. Rolul său era să atace sistemele de control ale diferitelor echipamente din centralele nucleare și să le distrugă. Surse credibile spun că peste o cincime dintre centrifugele iraniene au fost distruse de Stuxnet, încetinind în mod vital procesul de obținere a uraniului îmbogățit. Virusul a fost descoperit din greșeală, după ce s-a extins dincolo de ținta sa, centrala nucleară din Natanz, atunci când computerul unui inginer ce lucra în uzină a fost infectat. Inginerul și-a luat apoi laptopul infectat acasă și l-a conectat la internet.

Un alt sabotaj a avut loc mult mai recent, în iulie 2020, când un incendiu la centrala de la Natanz a fost pus tot pe seama unui virus de calculator, conform unor oficiali iranieni. În săptămânile premergătoare acestui sabotaj, o serie de alte explozii și incendii s-au înregistrat la mai multe uzine de producție a energiei electrice. Incendiul de la Natanz din vara trecută a afectat linia de asamblare a centrifugelor, atât de necesare pentru producerea de combustibil pentru reactoarele nucleare, dar și pentru producția de uraniu îmbogățit pentru arme.

Mohsen Fakhrizadeh nu este primul om de știință cheie din programul nuclear iranian vizat de un asasinat. În urmă cu zece ani, alți doi oameni de știință au fost vizați de atacatori pe motociclete. Unul a fost ucis, al doilea a supraviețuit cu răni grave, iar în 2009 și 2010, cel puțin două persoane implicate în programul nuclear au fost ucise în atacuri cu bombă, și o alta a fost grav rănită.

Șase decenii de împliniri nu tocmai mărețe

Istoria programului nuclear iranian începe acum mai mult de șase decenii cu o decizie a șahului Mohammad Reza Pahlavi, liderul Iranului la acea vreme, și cu un acord semnat în data de 5 martie 1957. Programul a început ca unul civil și, în mod ironic, cu ajutor american, în cadrul inițiativei președintelui Statelor Unite de la acea vreme, Dwight D. Eisenhower.

SUA, la acea vreme, promovau utilizarea tehnologiei nucleare civile de către statele mai puțin dezvoltate în cadrul programului Atoms for Peace. Inițiativa era menită să ducă la încheierea de acorduri de neproliferare a armelor nucleare cu statele ce acceptau să intre în programul sponsorizat de SUA, practic aducându-le cât mai aproape pe orbita americană.

Primul pas important făcut de Iran a fost instituirea Centrului de Cercetări Nucleare la Teheran, dar acest lucru se întâmplă abia în 1967. Un an mai târziu, inițiativa lui Eisenhower produce primele efecte majore, 51 state semnează Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear. Printre țările semnatare se afla și Iranul.

Contextul regional începe însă să se schimbe, pentru că în aceeași perioadă (sfârșitul lui 1966 sau începutul lui 1967), Israelul dezvoltă în mare secret prima sa armă nucleară utilizabilă și pune bazele unui arsenal ce conține astăzi între 80 și 400 de focoase nucleare. Practic, statul evreu obține capacitatea de a iniția un atac nuclear devastator asupra oricăruia dintre dușmanii săi, în cazul în care existența sa ar fi fost amenințată. Din acest moment, scopul Israelului a devenit să își păstreze acest avantaj asupra oricărui adversar regional indiferent de mijloace și costuri.

Apoi, în 1974, se pun bazele Organizației Atomice Iraniene, care începe să își școlească personalul și semnează acorduri de cooperare cu Franța, Statele Unite și Germania de Vest. O companie germană începe construcția a două reactoare cu apă ușoară la Bushehr, o localitate aflată la 760 km sud de Teheran.

Abia în 1978 însă, Statele Unite sunt de acord să ofere Iranului posibilitatea de a reprocesa combustibil nuclear american în schimbul unor condiții suplimentare ce urmau a fi implementate și care erau menite să ofere asigurări că țara nu va urma calea înarmării nucleare. Totul avea însă să se schimbe doar un an mai târziu, când revoluția islamică îl alungă la Șah și transformă Iranul dintr-un aliat american important într-unul dintre cei mai mari inamici.

Războiul cu Irakul susținut de Occident care s-a desfășurat între 1980 și 1988 a oferit regimului de la Teheran o nouă motivație să transforme programul nuclear civil într-unul militar. Cu ajutorul Chinei, Iranul pune bazele unei facilități de cercetare în domeniu la Isfahan (1984), care în timp se transformă în al doilea cel mai mare complex nuclear iranian și locul principal în care Iranul încearcă să dezvolte propria armă nucleară.

La finele anilor '80, Iranul primește ajutor din partea Pakistanului, când părintele armei nucleare pakistaneze, Abdul Qadeer Khan, vinde tehnologie de îmbogățire a uraniului către Iran, Coreea de Nord și Libia.

În anii '90, Iranul caută sprijinul Rusiei pentru a-și extinde centrala nucleară de la Bushehr, iar administrația Clinton impune sancțiuni companiilor străine care investesc în această țară.

Un moment de cotitură l-a reprezentat dezvăluirea făcută în 2002 de organizația dizidentă Mujahedinii Poporului din Iran conform căreia Iranul desfășoară un program clandestin de îmbogățire a uraniului la Natanz și la uzina de apă grea din Arak.

Pe fondul presiunilor internaționale, regimul de la Teheran este de acord ca inspectori ai Agenției Atomice Internaționale din cadrul ONU să viziteze cele două situri. Inspectorii confirmă existența unor urme de uraniu îmbogățit la Natanz în 2003, și, în urma presiunilor exercitate de Marea Britanie, Franța și Germania, Iranul este de acord să oprească activitățile de îmbogățire.

Cele trei țări inițiază un dialog cu Iranul pentru a opri programul nuclear al acestei țări, dar odată cu alegerea lui Mahmoud Ahmadinejad în funcția de președinte, un susținător al programului nuclear și recunoscut pentru declarațiile sale extremiste la adresa Israelului, dialogul este întrerupt.

Anii ce au urmat au fost marcați de încercările Iranului de a obține suficient uraniu îmbogățit pentru a construi o armă nucleară și de runde succesive de sancțiuni, din ce în ce mai punitive. Pe măsură ce sancțiunile începeau să își facă simțite efectul asupra economiei Iraniene, dependentă de exporturile de petrol, regimul de la Teheran a schimbat tonul și și-a flexibilizat poziția.

Această schimbare a deschis calea unui nou acord, denumit Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), menit să oprească programul înarmării nucleare și să ducă la ridicarea sancțiunilor occidentale. Acordul a fost semnat în octombrie 2015 și a început să fie implementat câteva luni mai târziu. Dintre semnatarii inițiali - Iranul, China, Franța, Germania, Rusia, SUA, Marea Britanie și Uniunea Europeană - SUA s-au retras odată cu alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte. Imediat după această mutare, americanii au reinstituit sancțiunile economice, ceea ce a dus la o nouă criză economică în Iran.

Jocuri cu sumă nulă

În ultima jumătate de secol, deși nu a recunoscut niciodată în mod oficial că ar deține arma nucleară, Israelul a deținut ceea ce se numește First Strike Capability (capabilitatea de a lansa un atac nuclear preventiv decisiv, lăsând orice adversar fără posibilitatea de a răspunde în mod similar).

Iranul încearcă să modifice acest status quo regional prin obținerea unei capabilități similare Israelului. Sigur, puteți spune, dar care ar fi problema dacă Iranul obține arma nucleară, așa s-ar restabili echilibrul de forțe în regiune? Doar că urmând un asemenea raționament putem prevedea două probleme majore.

Prima dintre ele este decizia cu care se vor confrunta cele două părți în cazul unei crize.

Dacă Iranul reușește să obțină arma nucleară, cei doi rivali regionali de temut vor intra într-o nouă logică a escaladării confruntărilor. Ambele state având capabilitatea de a lansa un atac preventiv se vor vedea, în cazul unei crize majore, în fața unei decizii de importanță crucială - cine utilizează primul arma nucleară câștigă și de aici ar crește exponențial riscul unui război nuclear declanșat dintr-o eroare de interpretare a situației.

Sigur, în mod teoretic, Israelul poate conta pe faptul că SUA vor lovi Iranul și îl vor șterge de pe hartă dacă Teheranul lansează un atac nuclear preventiv, însă această decizie nu se mai află în mâinile liderilor israelieni, ci se va lua la Washington.

A doua problemă majoră este deschiderea cutiei Pandorei a proliferării armelor de distrugere în masă în Orientul Mijlociu. Să nu uităm că Iranul este la cuțite și cu aproape toate statele sunnite din Golful Persic, iar unele dintre ele sunt mai mult decât capabile să obțină propriul arsenal nuclear. Și când zic asta mă gândesc în primul rând la Arabia Saudită, care are atât banii cât și relațiile internaționale care să permită regimului de la Riad să obțină rapid un mic, dar convingător arsenal nuclear.

Doar că și saudiții se vor confrunta cu aceeași problemă ca și rivalii săi regionali, vor obține, cel puțin în primă fază, doar capacitatea de a lansa un atac preventiv și de aici riscul unei escaladări nedorite crește iarăși exponențial. Practic, cu cât mai multe necunoscute introducem în această ecuație, cu atât crește riscul unui război, mai ales dacă statele lucrează independent unul de celălalt și nu fac parte dintr-o alianță bine definită capabilă să își coordoneze răspunsul la provocările adversarilor. Dintr-un astfel de scenariu nimeni nu câștigă.

Mergând pe scenariul proliferării, putem intui ușor cum se va dezvolta o nouă cursă a înarmărilor doar uitându-ne la cum s-au desfășurat lucrurile între celelalte puteri nucleare. Imediat ce Iranul obține capabilitatea de a lansa un atac nuclear preventiv (First Strike Capability), oricare dintre adversarii săi regionali va căuta să se asigure că deține un număr suficient de focoase nucleare ce pot supraviețui unui atac inițial și pot administra o lovitură devastatoare inamicului (Second Strike Capability).

Cel mai sigur mod de a avea Second Strike Capability este existența în arsenal a unor submarine înarmate cu rachete nucleare, pentru că submarinele sunt cele mai greu de detectat și anihilat. În acest moment, doar câteva state dețin, în mod oficial, capabilitatea de a lansa un atac secundar și își permit luxul de a avea o doctrină militară ce nu presupune lansarea de atacuri preventive - SUA, Rusia, China, India și Franța. Există însă informații neconfirmate că și Israelul și-ar fi dotat cel puțin unul dintre submarinele din clasa Dolphin cumpărate din Germania cu rachete nucleare balistice cu o rază de cel puțin 1500 km.

Ambiguitatea strategică a Israelului

Oricând discutăm despre programul nuclear iranian este important să avem în vedere și contextul regional din Orientul Mijlociu. Singurul stat înarmat nuclear din regiune este Israelul, pe care liderii iranieni au jurat că îl vor șterge de pe hartă în repetate rânduri. Și nu este vorba doar de declarații belicoase, ci și de acțiuni concrete în această direcție.

Iranul este principalul sponsor și susținător al organizației paramilitare șiite teroriste Hezbollah, activă în special în Siria și Liban, care în trecut a atacat în mod direct Israelul. În același timp, Iranul susține activ regimul de la Damasc, adversar declarat al Israelului și în principiu este dispus să finanțeze orice mișcare sau organizație ce acționează în direcția luptei cu statul evreu, mai ales dacă este vorba de una șiită.

Existența arsenalului nuclear israelian, deși nu a fost niciodată recunoscut în mod oficial, este de fapt secretul lui Polichinelle în domeniu. Arsenalul s-a născut ca urmare în special a fricii primului prim-ministru al Israelului, David Ben-Gurion, că statul evreu avea să fie distrus de către mult mai puternicii săi inamici arabi.

După războiul din 1948, când tânărul stat a reușit să respingă armatele iordaniene și egiptene, Ben-Gurion a ajuns la concluzia că singura șansă de supraviețuire este să dispună de arme nucleare, ca măsură de descurajare a unei viitoare invazii.

Franța este statul care a ajutat inițial Israelul să își pornească programul nuclear, oferind asistență în dezvoltarea reactorului de la Dimona, utilizat pentru producția de plutoniu pentru arme nucleare în 1957. Statele Unite s-au opus inițial ca Israelul să dețină arma nucleară de frica declanșării unei curse a înarmărilor în Orientul Mijlociu. Frica Washingtonului s-a dovedit a fi întemeiată, pentru că una dintre justificările regimului de la Teheran în ceea ce privește eforturile obținerii armei nucleare este tocmai faptul că Israelul o deține, în ciuda ambiguității strategice menținute ca politică de stat până în ziua de astăzi.

O nouă speranță

După retragerea SUA din JCPOA, Iranul a încetat să mai respecte restricțiile impuse prin acest acord. Cu alte cuvinte, și-a reluat activitățile care să îi permită obținerea armei nucleare.

Până la acest moment nu a reușit datorită unei combinații de factori - sabotajele la care programul a fost supus programul său și dorința regimului de a nu-i aliena complet pe ceilalți semnatari occidentali ai înțelegerii.

Odată cu alegerea lui Joe Biden în funcția de președinte al SUA, se redeschide calea către un nou acord care să includă cele două țări. Israelul însă se opune unei astfel de înțelegeri întrucât nu are încredere că Iranul va respecta orice plan îi îngrădește abilitatea de a obține arma nucleară.

Așa se explică și acțiunile de sabotaj din ultimele luni, menite pe de o parte să încetinească progresul iranian și pe de alta să îndepărteze posibilitatea ca noua administrație de la Washington să readere la JCPOA prin crearea de tensiuni insurmontabile.

Va folosi Trump cartea războiului cu Iranul într-o mișcare disperată de a se menține la putere sau pentru a lăsa un cadou otrăvit succesorului său? Greu de crezut. Dar bombardierele B-52 trimise zilele acestea de americani în Orientul Mijlociu arată că, în ciuda unui nou an, nimic realmente nou nu se întâmplă în această parte a lumii. Ne putem aștepta ca această leapșă atomică să continue și în anii care vor veni, fără ca vreuna dintre părți să apese până la capăt pe butonul escaladării tensiunilor.