„Lucrurile pe care le-am spus azi”. Interviu cu Andrei Ujică despre muzică, memorie și AI

Bianca Felseghi

Senior Editor

Uneori ai senzația că regizorul Andrei Ujică gândește la un nivel atât de macro istoric, că greu poți urmări trena referințelor la care recurge, ireverențios, cu umor, cu un fel de detașare, dar și cu o înțelepciune ardelenească, care nu se grăbește să sară și să ofere concluzii definitive. Ca și filmele lui, răspunsurile oferite într-un interviu sunt colaje de amintiri, coloane sonore, frânturi de adevăruri care au trecut pe sub radar, emoție, ironie, un fel de zbor cu un avion ușor peste peisaje complicate.

Am vorbit într-o pauză de TIFF despre șansele filmului documentar în epoca incipientă a lui deep fake, despre muzică și revoluția pop. N-a fost de acord că AI-ul reprezintă o amenințare la adresa creatorilor, ci s-a arătat un entuziast al spiritului uman, capabil să inventeze mereu și mereu și un antidot. Am fost pe aceeași lungime de undă numai când a adus vorba de Taylor Swift, din a cărei muzică nu înțelegem nimic.

Regizorul Andrei Ujică, premiat la ediția 2025 a TIFF. Foto: TIFF

În 2024, Andrei Ujică și-a lansat ultimul film, TWST – Things We Said Today („Lucrurile pe care le-am spus azi”, numele unei piese a trupei The Beatles, n.red.), cel mai personal proiect cinematografic al său, un film hibrid care recreează weekendul de 13-15 august 1965, când trupa The Beatles a susținut un celebru concert în New York.

Regizorul a mărturisit că unul dintre visurile sale, încă din liceu, a fost să facă un film american și să lucreze cu o mare trupă pop și că, 50 de ani mai târziu, i-a și ieșit: „Cum le-am spus tinerilor actori newyorkezi ale cǎror voci le-am înregistrat pentru film, nu contează cât durează să-ți împlinești un vis, principalul e să reușești înainte să-l uiți.”

Andrei Ujică a primit la TIFF 2024 Premiul de Excelență pentru contribuția sa remarcabilă la arta cinematografică.

Ce perspective de supraviețuire îi acordați acestui gen cinematografic, care e found footage cinema-ul în epoca inteligenței artificiale capabilă să creeze deep fake bazat pe orice personaj istoric? Practic putem crea cam toate imaginile pe care speram să le fi găsit în arhive… 

Andrei Ujică: Eu cred că lui îi aparține viitorul, va prelua puterea. Toate lucrurile în istoria culturală sunt totdeauna în cicluri, în spirală. Când sunt întrebat despre lucrurile acestea spun mereu că avem de-a face c-o schimbare epocală în domeniul vizualității și a comunicării vizuale, ceva de amplitudinea avută asupra lumii umaniste invenția și introducerea presei tipografice în 1455, care a schimbat lumea. A fost o deschidere spre alte orizonturi. Atunci s-a deschis drumul epocii moderne, care a apărut 300 de ani mai târziu. Fără ea, probabil că drumul ar fi fost și mai lung. Cred că ceva de genul acesta, dar la o accelerație la puterea-nu-știu-cât se va petrece acum prin AI. În momentul în care poți crea imagini despre orice, când se va ajunge în AGI și când agenții respectivi vor grăbi procesul de multiplicare a posibilităților, cine știe unde vom ajunge?

Vom putea produce imagini similare unui anumit moment așa cum reproducem în orice film de ficțiune, când creăm o convenție în care spunem că acum, în acest moment un actor de astăzi, cu un anumit machiaj, costum și-ntr-un anumit decor e în Roma antică. Acum, același lucru se poate obține printr-o combinație de date pe care o face AI-ul, dar ea, la rândul ei prelucrează alte date existente în arhivele vizuale ale lumii. Inteligența Artificială ne selectează, ne comasează și ne oferă ceea ce am fi putut noi alege sau crea dacă am fi lucrat zeci de ani de zile ca să ajungem la concluzia asta. Ei îi ia câteva minute. 

Deci cum vedeți această inerentă transformare? E un aliat al arhivistului sau e un pericol?

A.U: Periculozitatea e mereu invocată în domeniul acesta, nu știu de ce. Umaniștii reacționează așa de fiecare dată când apare un mediu nou de comunicare. Întotdeauna începe un fel de văicăreală a discursului intelectual. Ca și cum, vezi dragă Doamne, fotografia ucide și falsifică pictura, dup-aceea filmul distruge realitatea, televiziunea distruge filmul. E o lipsă de imaginație, așa cred. Există, evident, un potențial de efecte negative. Dar la fel gândeau și acum 500 de ani. Presa tipografică nu a deschis poarta doar spre mari capodopere ale literaturii pe care le-am avut după aceea. S-a ajuns și la instigare, la anarhism, la instrucțiuni pentru crimă, la tot felul de practici mizerabile. Trebuie să acceptăm două adevăruri: că apariția AI nu poate fi oprită, nu mai poate fi întârziată și al doilea, contribuția ei la progres și ideea de progres în lume nu poate fi schimbată. E o frică atavică a pierderii controlului. 

Așadar nu simțiți că am ajuns într-un moment în care se resetează jocul, că tot ceea ce știam până acum nu mai e cert? Spre exemplu, există acest efect deja resimțit, al incapacității de a mai discerne ficțiunea de realitate, ceea ce în cazul altor medii de tehnologie nu se întâmpla. 

A.U: Nu-i adevărat! Asta mi se pare un gând superficial și nedus la capăt. Nouă ni se pare astăzi că un produs al AI, cu mijloacele pe care le avem astăzi nu poate fi verificat și nu poate fi distins dintr-un șir de alte produse identice, produse de oameni. 

Presa lumii așa zis serioasă a avut o scurtă perioadă în care gradul ei de obiectivitate a fost ceva mai mare, undeva după cel de-Al Doilea Război Mondial. În rest, începând cu Războiul Rece, fiecare publicație își urmărea propria ideologie, propria propagandă, deci, așa cum presa lumii e într-un procent aș zice de peste 70% mai apropiată de propagandă decât de adevărul obiectiv și ne-am obișnuit să trăim în narativul mass mediei pe care o urmărim și căreia îi dăm credit. Nu ne mai punem problema în ce măsură suntem manipulați de NY Times, dacă suntem democrați sau de un blogger sau influencer, dacă suntem în extrema cealaltă. Același lucru se va întâmpla și de această dată. 

Și vă mai spun ceva: întotdeauna noi oamenii vom dezvolta și mecanisme de control. Așa cum avem astăzi laboratoare și programe care pot verifica dacă un clip video este sau nu trucat, dacă e autentic sau s-a intervenit asupra lui, vor exista și programe AI care vor controla în ce condiții a fost produs ceva. Un AI care controlează un alt AI. 

Și în domeniul artistic și creativ va deplasa granițele imaginarului vizual. Va da un nou avânt unei dinamici de creație, cred eu, în zone în care nu putea pătrunde cu adevărat până acum decât literatura. Și va face acest lucru prin democratizarea extraordinară a acestor unelte.

Asta va produce o inflație de imagini cinematografice. Dar și prin asta am mai trecut. Piața de carte de exemplu, care a produs inflație în anii ’50 când, în mare, alfabetizarea globală s-a terminat și din momentul acela fiecare om putea să scrie o carte. Asta era un lucru încă de neconceput în secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea, când numărul de cărți și autorii puteau fi selectați și ținuți sub control.

În revoluția AI n-avem niciun instrument de a limita inflația de imagini și în plus, viteza de producție e colosală, nu se compară cu efortul de a scrie o carte în secolul trecut… 

A.U: Dar am putut ține sub control că la un târg de carte cum e cel de la Frankfurt expuse acolo la toate pavilioanele acelea apăreau 250.000 de romane pe an? Ce critic, ce învățat, ce erudit ar mai fi putut cuprinde cu mintea lui așa ceva? Era imposibil! Cum să faci selecția? 

Eu sunt sigur că va exista un instrument tehnologic care va lucra în contrapondere, care va ține în frâu acest fenomen. 

Imagine din filmul TWST – Things We Said Today. Un documentar colaj, completat cu animații.

Ce mai rămâne autentic într-un documentar, în condițiile acestea?

A.U: Asta e o întrebare foarte grea. Aș spune așa: că și astăzi un documentar reproduce un eveniment dintr-o anumită perspectivă, dintr-un anumit punct de vedere. Documentarul nu s-a supus niciodată așa-numitelor legi obiective ale istoriei, a fost și pe acest subiect, al moralității imaginii documentare, o lungă și controversată dezbatere. Dacă fabrici niște știri care să manipuleze răuvoitor, dacă iei imaginea unei persoane și o faci să spună lucruri complet contrare cu credința și convingerile lui, asta poate dăuna foarte mult. Dar cred că nu vor funcționa decât pe perioade scurte, fiindcă oamenii își dau seama pur și simplu, după 1-2 zile, că e o prostie că acel om nu ar fi putut să spună sau să susțină așa ceva. Toată această spaimă vine și din convingerea naivă a unora care produc astăzi știri că știrile sunt mereu luate de bune. Dar oamenii pun mereu sub semnul întrebării orice fel de știre, chiar și cele făcute cu bună credință. O bună parte din privitori nu le vor crede. 

În ultimul dumneavoastră film reconstituiți un weekend din New York-ul anului 1965. Ce anume v-a făcut să reveniți obsesiv la această perioadă? Credeți că faptul că ați trăit tinerețea într-o țară socialistă, izolată și periferică v-a influențat felul în care ați păstrat acea epocă — a Beatles-ilor, al acelei Americi vii, protestatare, principiale, însetate de dreptate socială — ca pe un fel de refugiu personal, un ‘safety heaven’?

A.U: În raportul meu cu cultura pop cred că eu fac parte dintr-o minoritate în România, a celor care locuiam chiar mai la Vest decât Timișoara, unde mi-am petrecut o parte din copilărie, în comuna Teremia, lipită de granița iugoslavă. Și era o comună șvăbescă, da, de germani. Ea se umplea în fiecare vară de rude ale sătenilor, care erau plecate în Germania. Veneau să-și viziteze familiile, cu copiii lor, care erau de vârstele noastre. Veneau cu discurile după ei. Noi am fost absolut sincroni, n-am avut niciun fel de decalaj. Cei din București nici n-au prins din plin fenomenul Beatles, momentul inițial, real al revoluției pop, ei au aflat de ei după ce ajunseserăm deja la hard– rock cu Led Zeppelin, Black Sabbath, Deep Purple, cu întârziere și cu aroganța regățenească cunoscută, că li se pare lor că sunt mai grozavi că au ajuns mai târziu la destinație. 

Fiind în situația și în zona de care v-am spus, unde se vorbea nemțește, aveam senzația asta ireală că nu trăim în România, era ca o bulă suspendată, un anotimp din an era plin de oameni veniți din Occident, țigări, chewing gum, discuri, helănci, cămăși de nailon.

Gândindu-mă la aceste lucruri, n-a fost greu să ajung la concluzia - care nu e numai a mea - că anii ‘60 au rămas deceniul artistic cel mai interesant din a doua jumătate a secolului XX și-n arhitectură, și design, și modă. Fenomenul artistic care a schimbat paradigma socială a lumii a fost revoluția pop. Iar explozia inițială a aparținut celor de la Beatles. 

Beatles a fost momentul pur. Tot ce a urmat după aceea au fost variațiuni pe aceeași temă până în ziua de astăzi. Lumea nu s-a mai întors niciodată la epoca pre-pop. 

Conferință de presă a trupei The Beatles în America, 1965

Realizez acum că această revoluție pop rock de care spuneți a unit generații întregi, că a fost o punte între părinți și noi, copiii lor. Și că aveam acest soundtrack comun care ne însoțea viețile, dar care astăzi nu mai există. Generația Z, de exemplu, e incapabilă să recunoască o piesă a celor de la Queen. Nu mai au memoria asta afectivă, care pe noi ne-a ținut, oarecum în aceeași barcă cu părinții noștri… 

A.U: Sincer să fiu nu știu asta cât de larg să fie ca fenomen. Din experiența cu ultimul film, dacă ești în America, acolo la originea exploziei, a Beatlesmaniei, indiferent de generație, prin memoria părinților, bunicilor, tinerii zilelor noastre au crescut și cu asta în ureche. E ca și la noi cei care au crescut cu muzica populară, se activează același mecanism. E posibil și la ei să fie generații din astea radicale, Z, care nu știu decât să urmeze un trend, un consumerism isteric în materie de muzică. E o mare pagubă. Care ar trebui corectată. Știu ce spuneți, s-a întâmplat această nouă ruptură prin apariția acestor genuri foarte ritmate brute, tribale, care e un fel de post-muzică, ca într-un ritual african, care sunt de fapt făcute ca să intri într-o stare de extaz fizic. Cumva nici nu are de-a face cu muzica, e un alt fel de manifestare socială, e mai mult un apendix al unui drog. Tinerii s-au nișat. Unii ascultă world music, muzica popoarelor. Apar fenomene cum e și fata asta, Taylor Swift, care în America a produs un fenomen de masă global. O cântăreață de country, care face un spectacol cu elemente de Broadway, de music hall pentru public alb și protestant. 

Și e o muzică ce nu spune în definitiv nimic…

A.U: Absolut nimic! Dar show-ul, schimbarea de costume, anvergura, luminile... Cum se întâmplă și-n muzică și-n literatură și-n cinema nu există la nivel global un output constant de creativitate, știți? Nu există nici la sportivi, că nu ai în fiecare generație un Pele sau un Maradona sau un Messi, apar din 10 în 10 ani, din 15 în 15 sau chiar din 20 în 20 de ani. Așa e și cu muzica. Din momentul acela de maximă creativitate în muzica pop, cum au fost anii ‘60, nu poți să compari cu ce se întâmplă astăzi. 

În anii ‘90 a mai adus hip hop-ul și rap-ul ceva. În literatură ce să mai spunem, după vârfurile absolute ale prozei din secolul XIX, care pentru roman au însemnat ce-a fost Renașterea pentru pictură și începutul secolului XX a mai dus un pic trena, prozatorii de astăzi, oricât ar fi de onorabili n-au nici în lung nici în lat cu vârfurile din secolul XIX. În muzică, după Bach și Beethoven, vârfurile muzicii clasice până la Liszt n-a mai apărut nimic similar, care să se apropie de nivelul acesta. Abia muzica pop a reușit să o detroneze la nivel de masă și să știți că Beethoven, Mozart, Liszt nu erau la vremea lor doar compozitori de muzică clasică, erau fenomente de masă și staruri pop în același timp. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€