Louisiana de Świsłocz. La granița dintre Polonia și Belarus, criza migrației continuă neobservată (reportaj)

Ioana Epure

Alex Olaru

Știri

20/12/2022

„Unii pot fi inteligenți, alții nu. Unii sunt naivi, alții extrem de curajoși. Multora le e frică. Unii vin cu copiii lor, alții singuri. Sunt oameni din alte părți ale lumii, e adevărat, dar de fapt cu nimic diferiți de mine și de tine. E atât de simplu”, povestește Marta, în mijlocul unei păduri mocirloase de la granița Poloniei cu Belarus. 

Trebuie să avem grijă pe unde călcăm. Afară sunt -2 grade Celsius, ninge tot mai viscolit, iar zăpada acoperă ochiurile de apă și mlaștina. „Bun venit în Louisiana”, face onorurile Marta, una din cele două localnice devenite activiste. 

Marta Anna Kurzyniec și Regina Skibińska au 48 de ani și s-au mutat din Varșovia în satele de la granița cu Belarus. „Sunt buchinistă”, răspunde Marta, când o întrebăm cu ce se ocupă. Regina e jurnalistă și a lăsat orașul în urmă de un an. 

Zilnic, Marta și Regina petrec câte 2-3 ore prin pădurea Białowieża, în căutarea celor care au nevoie de ajutor. Pentru turiști, una dintre cele mai bătrâne și bine conservate păduri ale Europei și sit UNESCO. 

Pentru migranți, un loc din care trebuie să evadeze cu orice preț.  

Ruta poloneză

Pădurea, aflată în Voievodatul Podlasia, din nord-estul Poloniei, e locul prin care se strecoară în continuare refugiați și solicitanți de azil spre Occident, chiar dacă autoritățile poloneze tocmai ce au terminat de ridicat un gard uriaș, de peste 5 metri înălțime și 186 de km lungime, care să le ermetizeze frontierele transformându-le în ceea ce Mariusz Kaminski, ministrul de Interne al Poloniei, numește „cea mai sigură graniță a Uniunii Europene”.  

Însă migranții (majoritatea din Orientul Mijlociu și Africa) își riscă viața și sapă pe sub gard, se cațără și se aruncă pe deasupra sau își încearcă norocul direct prin Świsłocz, râul aflat ceva mai la sud, poate poate reușesc să ajungă în Polonia. 

Pădurile din zonă sunt însă împânzite de camere de filmat și echipamente de supraveghere, așa că odată trecuți pe teritoriu Uniunii Europene, începe fuga solicitanților de azil de grănicerii polonezi. 

Regina și Marta ne arată zonele cu camere montate prin copaci. La doar câteva minute, ne intersectăm cu o patrulă a grănicerilor polonezi. 

„Le-am spus că am ieșit la drumeție cu rucsacul prin pădure. Ce, e interzis, n-avem dreptul? Asta le spunem de fiecare dată, chiar dacă ei știu ce facem”, ne explică cele două activiste după ce grănicerii pleacă. 

Totul se schimbă dacă pe drum Poliția de Frontieră poloneză găsește solicitanți de azil. 

Relatările victimelor și ale organizațiilor umanitare vorbesc de bătăi, abuzuri, privare de drepturi, sau, cele mai rele lucruri pentru oamenii fugiți de orori, deportări și push-back, adică împingerea înapoi în Belarus. Unde, din nou, riscă abuzuri fizice și psihice.

O investigație recentă realizată de Balkan Insight demonstrează că mulți dintre aceștia ajung mai nou în Belarus via Moscova, pe ceea ce oficialii Frontex numesc „ruta estică de migrație”. Conform publicației, viza de Rusia costă migranții între 2.500 și 3000 de dolari, drumul de la Moscova la Minsk în jur de 400 de dolari, pentru ca bucata dintre Minsk și Germania să ajungă și la 6-7.000 de euro sau mai mult.

Fiecare migrant își asumă, desigur, pe proprie răspundere, că se va ocupa singur de traversarea graniței dintre Belarus și Polonia, indiferent de câte tentative ar putea avea nevoie.  

Dictatorul traficant de oameni 

O criză umanitară acută a fost declanșată anul trecut de Belarus și Rusia, odată cu deschiderea, alimentată politic, a unei noi rute pentru refugiații și migranții care vor să ajungă în Europa. Uniunea Europeană a acuzat regimul Lukașenko că încearcă să orchestreze „o criză artificială”, prin folosirea miilor de oameni veniți din Irak, Afganistan, Siria, dar și Congo și alte state africane, ca metodă de șantaj. 

Polonia și Uniunea Europeană au avut și au la rându-le rupturi severe, în dosare ce țin de drepturi fundamentale și respectarea statului de drept. În consecință, Polonia a respins cooperarea cu instituțiile europene, inclusiv cu Frontex (așa cum a explicat recent și într-un interviu pentru PressOne reprezentantul agenției, Piotr Świtalski), și a încălcat, în mod flagrant, drepturile omului, după cum susțin Human Rights Watch și alte organizații umanitare internaționale. 

Pe acest fundal, Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați a condamnat politica statului polonez de a-i trimite pe migranți înapoi în Belarus. În septembrie 2021, UNHCR și Organizația Internațională pentru Migrație (OIM) se declarau șocate de moartea a patru oameni la granița Poloniei cu Belarus. În octombrie 2021, moartea unui alt refugiat provoca un îndemn dur, din partea ONU, care cerea țărilor implicate și tuturor actorilor politici să depășească impasul, pentru a se evita noi pierderi de vieți omenești. 

Agenția ONU pentru Refugiați afirma că „este inadmisibil că au murit oameni și că viețile altora, care au nevoie de protecție, atârnă precar, de un fir”. UNHCR acuza, explicit, Polonia de încălcarea legislației internaționale privind drepturile omului, după ce 16 cetățeni afgani ar fi fost trimiși înapoi în Belarus, fără posibilitatea de a aplica pentru azil sau de a beneficia de vreo formă de asistență juridică. 

În aceeași lună, însă, în octombrie 2021, parlamentul polonez trecea o lege prin care permitea împingerea oamenilor peste granițe, prin metoda push-back. 

Astăzi nimeni nu știe câți solicitanți de azil ar mai putea fi în Belarus, la granița cu Polonia. Garda de Frontieră poloneză susține că în sezonul rece numărul încercărilor de trecere ilegală a frontierei a depășit constant 100, la câteva săptămâni.

Grupa Granica, una din principalele organizații neguvernamentale care oferă asistență umanitară în zonă, susține că a primit peste 1.800 de apeluri telefonice și cereri de asistență, de la terminarea gardului și până astăzi. 

Unde s-ar ascunde un polonez pe o vreme ca asta? 

Marta Anna Kurzyniec și Regina Skibińska cară în spate câte un rucsac dotat cu lucruri de prim ajutor sau esențiale pentru migranți. „În primul rând, am mereu cu mine un termos cu ceai cald”, ne arată Marta. 

Rucsacul ei mai conține bandaje, pansament, atele, mănuși chirurgicale, foarfeci speciale pentru tăiat haine înghețate sau ude și o pătură termică. 

„Foarfecile astea sunt speciale, taie orice. Trec prin haine ude sau congelate. În teorie, cred că taie și degetul, dacă nu ești atent cu ele”, spune, cu ton brusc serios, Marta, care apoi începe să râdă.

„Și baterii externe pentru încărcat telefoane. Și cartele SIM. Sunt lucruri pe care le avem mereu cu noi”, intervine Regina și încheie turul rucsacului de urgență pentru refugiați. 

Cele două localnice par, după luni bune de când participă la misiuni de salvare, două versiuni feminine de Bear Grylls - mai ales pentru niște oameni care vin din zone geografice străine de iarnă aspră și păduri.  

„Pentru noi a fost un șoc că acești oameni căutau la început spații deschise pe o vreme ca asta. De foarte mult ori, ei nu știu absolut nimic despre păduri. Unde s-ar ascunde un polonez dacă ar fi nevoit să se adăpostească pe o astfel de vreme? S-ar ascunde chiar aici, printre molizi! Unde e mai puțin vânt, mai puțină zăpadă și unde ar avea șanse mai mari de supraviețuire. S-ar ascunde să rămână nevăzut de alți oameni, care vor să-i facă rău. Dar ei nu fac asta. Se duc în pădurile subțiri de mesteacăn de la marginea drumului”, oftează Marta. 

Regina are o perspectivă și mai pragmatică: „Aș fi preferat să se ocupe statul, țara mea, de binele acestor oameni. Doar că nu o face. Și atunci cine să le dea un minim de ajutor uman? Fără sprijin, oamenii aceștia sunt în pericol de moarte. Uitați-vă în jur, iarna nu are milă de nimeni”, spune Regina. 

„Trebuie să rupem în sfârşit tabuul gardurilor”

Marta Anna Kurzyniec locuiește într-un sat unde rețeaua mobilă nu recunoaște granițele pământenilor și schimbă steagul după cum are chef. La intrarea în sat, localnicii au cioplit în lemn, din trunchiuri de copaci, figuri schimonosite, similare cu măștile populare românești. Pe viscol și frig, ciopliturile par ușor sinistre. 

În dreptul satului Martei, gardul construit de stat se termină și e înlocuit, pe porțiunea spre sud, de râul Świsłocz. „Oamenii mor, înțelegi? Cum să nu mă implic, când știu că în râul înghețat de acolo, la doar câteva sute de metri, se moare de frig?” ne întreabă Marta. 

„Eram la început. Nu știam încă mare lucru despre legi și cum trebuie să procedez. Un prieten m-a sunat și m-a rugat să merg în pădure, să ajut o femeie însărcinată care trecuse granița, cu partenerul său. Trebuia să merg a doua zi, așa ne-am înțeles. Între timp, prietenul activist a anulat toată operațiunea. Nu mi-a zis motivul real: că s-a speriat de posibilele consecințe. Mi-a spus doar că se va ocupa altcineva de femeia gravidă. Nu s-a mai dus nimeni să o ajute. Femeia a pierdut copilul, am aflat mai târziu”, adaugă ea. 

Activiștii polonezi operează la graniță cu „un sentiment de rușine că, pe de-o parte, țara noastră îi primește cu brațele deschise pe ucraineni, în timp ce îi lasă să moară în frig pe toți ceilalți migranți”, după cum explică unul dintre ei, care a dorit să rămână anonim.   

E adevărat că gardul Poloniei a redus numărul de încercări de treceri ilegale ale frontierei. Însă, conform activistei Agata Katarzyna Kluczewska, președinta fundației Wolno Nam, o altă organizație care activează în pădure, spre deosebire de anul trecut sunt mai puțini migranți din Orientul Mijlociu și mai mulți din Africa, dar și mulți migranți care fug din Rusia (printre ei, și un număr mare de cubanezi), din teama de a nu fi mobilizați, sau din Belarus. 

Înainte de a încerca să traverseze, cei mai mulți trăiesc o vreme ilegal în Minsk (cu teama să nu fie prinși de poliția belarusă) sau în pădurile de lângă graniță. 

Uneori, încearcă să traverseze și de 2-3 ori și sunt împinși înapoi de polițiștii de frontieră din Polonia. 

Mai mult, Agata bănuiește, după numărul femeilor cu sarcini aflate în primul trimestru, că unele dintre ele încearcă să rămână însărcinate intenționat, înainte de a traversa din Belarus în Polonia, sperând că vor avea șanse mai mari de a primi azil în acest fel. 

De teama autorităților, localnicii care găsesc migranți în pădure au ajuns să sune direct activiștii - mulți nu mai sună la poliție. Migranții își transmit, la rândul lor, numerele de contact ale activiștilor, și activiștii primesc astfel locațiile lor exacte în pădure.

În „Louisiana de Świsłocz”, Marta își amintește de câțiva băieți din Orientul Mijlociu pe care i-a salvat și care „nu aveau absolut nicio îndemânare”. Copii care par „mândria familiei lor, cei trimiși să netezească drumul și în care își pun toți speranțele. Băieți de 18-19 ani, care au crescut cu filme americane”, îi descrie activista. 

Uniunea Europeană a răspuns crizei migranților de la granițele cu Belarus prin sancțiuni economice. 

„Decizia reflectă determinarea Uniunii Europene de a sta împotriva instrumentalizării migranților pentru scopuri politice”, spunea Josep Borell, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Securitate. 

Pentru activiștii care înfruntă aproape zilnic frigul din păduri, însă, lucrurile sunt mult mai clare și nu se rezolvă nici din pix, nici cu garduri.

„Gardul construit la graniță este o barbarie teribilă și nu va rezolva mare lucru. Distruge mediul și provoacă atâta suferință oamenilor. Și într-un final tot vor reuși să treacă, doar că exploatați și mai tare de traficanții de persoane care operează aici. Am auzit deja de grupări specializate și cred că totul va duce spre o creștere a infracționalității, în loc de o scădere a migrației”, crede Regina. 

Pentru ea, criza migranților din Belarus nu va avea niciodată sfârșit, pentru că migrația e viitorul. 

În altă parte de Europa, guvernul austriac a cerut, prin cancelarul Karl Nehammer, ridicarea unui gard de 2 miliarde de euro la frontiera bulgaro-turcă, pentru a proteja granițele sud-estice ale Uniunii Europene de migranți. 

„A venit timpul să «rupem tabuul gardurilor»”, a spus cancelarul austriac.

Polonia pare că e de acord.