Litoralul românesc din anii 1970 văzut prin aparatul de fotografiat

Adrian Mihălțianu

Viața

05/09/2020

La mijlocul anilor 1970, litoralul românesc își trăia zilele de glorie. Puțini ar fi crezut că, în doar câțiva ani, zecile de mii de turiști străini care îi aglomerau hotelurile urmau să dispară și că neoanele și viața de noapte vor face loc penuriei de orice.

Dacă astăzi Mamaia este stațiunea în care se înghesuie toți cei care vor lux și distracție (sau cel puțin prețuri de lux și gălăgie), în anii `70 Neptun-Olimp era stațiunea cel mai greu accesibilă, fiind rezervată turiștilor străini, eșaloanelor de vârf ale partidului comunist și celor care lucrau în instituțiile care deserveau aceste eșaloane.

Totuși, asta nu însemna că un turist obișnuit nu putea ajunge acolo - cele două campinguri (unul în nordul stațiunii Olimp, azi distrus și înlocuit de o aglomerare de construcții, unul în sudul stațiunii Neptun) erau o cale accesibilă și pentru cei care nu erau printre „aleși”.

Fototeca Azopan, un proiect de digitalizare a fotografiei amatoricești din România, cuprinde, de exemplu, colecția familiei fotografului târgumureșean Lorand Bach, care a vizitat Olimpul în 1974 (am completat vizual acest articol cu imagini din arhiva personală).

Acesta a putut și filma, lucru rar în acea vreme. Filmul de 8mm a fost digitizat de către Muzeul Cineastului Amator din Reșița. Iar imaginile spun doar o parte a poveștii litoralului dezvoltat pe principii arhitecturale ultramoderne la vremea lor.

Ca-n occident, dar socialist, tovarăși!

Până în 1955, litoralul avea doar câteva puncte de atracție: Constanța, Eforie și Mamaia rămăseseră în mare parte așa cum fuseseră construite înainte de război. Multe dintre vilele din acea vreme erau adevărate exemple de modernism și „se înscriau în linia experimentelor cele mai avansate ale producției internaționale ale timpului”, cum se menționează în cartea Vederi Încântătoare: Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii '60-'70.

La doar doi ani de la moartea lui Stalin, se ia decizia ca aici să ia naștere o salbă de stațiuni. Nu de alta, dar pe lângă nevoia de relaxare a tovarășilor români, statul comunist avea mare nevoie de valută forte.

Stațiunile au fost gândite încă de la început ca niște oaze de verdeață, fiind esențial ca „plantațiile și verdeața de orice formă să constituie elementul dominant”, așa cum scria coordonatorul planului de sistematizare a litoralului, Cezar Lăzărescu, în revista Arhitectura RPR, în 1955.

Lui Cezar Lăzărescu îi datorăm, practic, modul rațional și modern în care a fost construit litoralul pe timpul comuniștilor. Alături de el au lucrat zeci de arhitecți ale căror nume se află, din păcate, doar în cărțile de profil.

Spre deosebire de construcțiile haotice și înghesuite din ultimii 30 de ani, modul în care a fost gândit și construit litoralul românesc în acea perioadă reprezintă una dintre puținele pete de culoare într-un comunism gri. Poate și pentru că arhitecților li s-a permis să se exprime într-un mod mult mai liber decât era cazul în orașe.

Majoritatea hotelurilor, în special lamele mari de zece etaje, au fost dispuse perpendicular pe țărm, astfel încât să nu obtureze priveliștea asupra mării și să permită o folosire aerisită a terenului. Acolo unde s-au făcut intervenții masive asupra falezelor, cum a fost cazul la Olimp, s-a recurs chiar la soluția creării de ansambluri arhitecturale care urmau linia naturală a golfurilor.

Ansamblul Amfiteatru-Panoramic-Belvedere (creat de arhitecții Șerban Manolescu și Radu Mănăilă) și complexul de la Cap Aurora (semnat de Dinu Gheorghiu) sunt două exemple de arhitectură de top a vremii, inspirată de arhitectura proiectului Racine de pe litoralul Languedoc-Roussillon și din cele mai moderne experimente ale orașelor franceze.

Evident, limitările de buget și de expertiză, precum și intervențiile ideologice comuniste au permis arhitecților să exprime doar parțial ce se putea regăsi în stațiunile capitaliste ridicate în această perioadă. Chiar și așa, rezultatul a fost o serie de stațiuni cu aer occidental.

Nu e de mirare că turiștii români simțeau că evadează aici din comunism, cel puțin până la începutul anilor 1980, când veselia și culoarea acestor stațiuni au făcut loc, treptat, delăsării care anunța apoi trei decenii de decădere.

Cel mai căutat loc din Olimp era, de exemplu, promenada ansamblului Amfiteatru-Panoramic-Belvedere, acolo unde copiii tovarășilor puteau vedea cum arată tinerii occidentali, în timp ce tovarășii înșiși aruncau priviri lacome suedezelor și nemțoaicelor venite organizat aici, iar deseori făceau schimburi culturale în natură.

Tot aici se găseau și celebrele „Shop-uri”, magazinele din care puteai cumpăra în valută, la suprapreț, tot ce nu găseai în magazinele din comerțul socialist. „Puteai” era o expresie lipsită de conținut pentru imensa majoritate a românilor, care puteau doar privi prin vitrine la decadența produselor capitaliste.

Tratamentele Anei Aslan au adus aici zeci de mii de turiști străini, iar dispunerea aerisită a restaurantelor, complexurilor comerciale și hotelurilor permitea o relaxare totală, indiferent de buget.

Totuși, atracțiile nu erau multe. Cazinourile, porturile de iahturi, cluburile de dans sau parcurile de distracții de mari dimensiuni din Vest nu au putut fi replicate decât timid (sau deloc) în România. Ideologia punea frână dorinței de relaxare a românilor. Se insista, în schimb, pe elemente cu caracter tradițional și național, cu produse din România (pe vremea aceea nu se inventase încă artizanatul românesc produs în China).

Evident, zona vilelor de protocol din jurul casei de vacanță a lui Ceaușescu era interzisă muritorilor de rând, promenada pe faleză fiind întreruptă de posturile păzite de militari, dispuse de jur împrejurul obiectivului.

Peisajul era completat de vilele destinate scriitorilor și „oamenilor de cultură” care puteau fi văzuți printre turiști - de la actori, la cântăreți și alte vedete ale momentului. Manelele lipseau, din fericire, din peisaj. Erau la modă „șlagărele” care și azi se mai pot auzi seara în această stațiune, de la celebra terasă Cireșica (pe acea vreme, un simplu stand de mici unde mai puteai găsi Pepsi Cola chiar și în 1989).

Fără a putea oferi vreodată luxul și rafinamentul turismului de pe țărmurile Mediteranei și fără să egaleze măcar nivelul turismului de pe litoralul bulgăresc din aceeași vreme (care seamănă destul de mult din punct de vedere arhitectural), litoralul românesc al anilor 70 era totuși apreciat atât de către arhitecții străini, cât și de către turiști.

Acest lucru n-a ținut mult. Ceaușescu a stins lumina inclusiv pe litoral, plimbările din ultimii ani ai comunismului se făceau pe întuneric, chiar și în stațiunea dedicată vârfurilor PCR, neoanele colorate ale hotelurilor le mai puteai vedea doar în ilustratele rămase pe stoc, iar veselia anilor `70 a lăsat loc unui turism de subzistență, printre băieți cu ochi albaștri care se plimbau cu ochii pe tine.

Schimburile între occidentali și români s-au transferat la plaja de nudiști din sudul stațiunii Neptun, iar treptat pe litoralul românesc n-au mai rămas decât niște estici rătăciți și românii. Au urmat apoi haosul și jaful din anii `90 care, cel puțin în cazul Olimpului, au scos aproape complet stațiunea de pe radarul turiștilor.

Multe s-au stricat de atunci, iar Olimpul încă suferă de pe urma a trei decenii și mai bine de neglijență (în timp ce partea sudică a stațiunii, Neptun, arată fix ca în anii '90). Dacă trotuarele au fost refăcute în mare parte, intervențiile noilor proprietari ai hotelurilor au fost, de cele mai multe ori, complet nefericite.

Fațadele din sticlă și aluminiu ale hotelurilor turn din nordul stațiunii Olimp creau iluzia că marea îți intră direct în cameră. Ele au fost înlocuite stângaci de termopane și pereți cortină între timp, fără nicio preocupare față de modul în care arată rezultatul.

Faleza care îți oferea o panoramă superbă asupra mării a fost năpădită apoi de vegetație crescută haotic și de uriașe panouri publicitare, iar acum este distrusă sistematic prin construirea de vile și imobile care înghesuie și mai mult locul. Uneori, chiar spațiile verzi dintre hoteluri sunt înlocuite de "vile de lux" întunecate, care țepuiesc turiștii necunoscători.

Noii proprietari și-au îngrădit uneori spațiile verzi și au inventat hotelul cu grătar în curte, iar noile investiții din nordul stațiunii intră de multe ori în ce a mai rămas din Pădurea Comorova. Probabil că peste încă un deceniu, aceasta va fi fost deja o amintire.

Nu în ultimul rând, complexul care figura pe toate coperțile broșurilor de prezentare turistică ale României la târgurile internaționale de turism a fost transformat într-un monument al prostului gust și al kitsch-ului. Dar ștacheta a coborât atât de jos, încât cei care au apucat vremea de glorie a Olimpului au răsuflat ușurați că măcar a investit cineva în gloria de altădată a stațiunii.

Sunt semne timide că această parte a litoralului românesc se va relansa, dar odată cu ele apare și temerea că liniștea de acum va fi înlocuită de același turism gălăgios din Mamaia.

Poate că, uneori, e mai bine ca lucrurile să rămână neatinse, la fel ca mormanele de pământ sub care zac cetățile grecești de la Marea Neagră. Cel puțin până când și societatea evoluează suficient.

Celor interesați de povestea litoralului românesc le recomand călduros cartea citată la începutul articolului. Iar celor care vor să vadă mai multe imagini cu România anilor 70 (și nu numai), o vizită în galeria foto Azopan este mai mult decât binevenită.